Ne întristăm la moartea celor apropiaţi: rude, prieteni, colegi, cunoştinţe, vecini. Luăm parte la ceremonia înmormântării lor, depunem o floare, evocăm persoana dispărută şi apoi încercăm să oblojim rana absenţei sale, cu amintiri…Acum 71 de ani, în mai 1944, în urma măsurilor luate de autorităţile Ungariei aflată sub ocupaţia germană, în doar câteva zile, evreii clujeni au fost scoşi din casele lor, duşi la cărămidăria din cartierul Iris, având drept adăpost doar şoproanele de uscat cărămizi.

Practic, peste noapte, fiecare al cincilea cetăţean al Clujului a ajuns să împartă cu membrii familiei sale vreo doi-metri pătraţi de pământ şi un acoperiş şubred deasupra capului.

Şoproanele fabricii de cărămizi, azi demolate

De pe o zi pe alta au fost excluşi din oraşul în care trăiseră, lucraseră, creaseră, legaseră prietenii, fiind înghesuiţi într-un spaţiu îngrădit, lipsit de condiţii minime de igienă. Şaisprezece şi apoi optsprezece mii de evrei (cu cei din împrejurimi) au fost obligaţi să doarmă, să mănânce, să se spele, să-şi facă nevoile, în incinta cărămidăriei…La toată această mizerie se adăuga torturarea celor bănuiţi că ar fi deţinut valori.

Curând avea să înceapă îmbarcarea în mărfare şi expedierea transporturilor cu destinaţia Auschwitz unde bătrânii, copiii, mamele cu copii mici şi bolnavii aveau să fie direcţionaţi de îndată spre camerele de gazare, iar cei rămaşi urmau să înfrunte încleştarea inegală cu moartea, prin epuizare şi înfometare. Şansele de izbândă erau minime.

Toate acestea se abătuseră asupra lor dintr-un singur motiv: erau evrei. Bătrâni evrei, femei evreice, prunci evrei pe care oraşul îi azvârlise din sânul lui şi, cu excepţia puţinilor, foarte puţinilor oameni de suflet, clujenii şi-au continuat viaţa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Nu aveau cum să-i apere nici măcar bărbaţii în putere din rândul populaţiei evreieşti, pentru că erau pe front, în detaşamentele de muncă ale armatei maghiare.

Nu contenesc să mă gândesc la soarta acelor evrei năpăstuiţi printre care se aflau şi bunicii mei şi zeci de rude pe care nu aveam să le mai cunosc decât din poveşti. Uneori când se ia apa sau gazul, creând un disconfort temporar, nu pot să nu mă întreb cum au îndurat oamenii aceia viaţa din ghetou, lipsită de cele mai banale elemente de confort…Cum au îndurat să fie înţărcuiţi fără a avea vreo vină şi cum au suportat indiferenţa vecinilor şi concitadinilor, batjocura celor care-I hăituiau? Şi asta era numai începutul… Adesea, în zăpuşeala unui autobuz aglomerat, mă gândesc la coreligionarii mei înghesuiţi în vagoanele sigilate, călătorind aproape sufocaţi pe drumul către Auschwitz, către moarte… Câtă teamă, câtă deznădejde era în sufletele lor?!

Şi ce pot face eu pentru aceşti oameni chinuiţi cărora nu le-a fost hărăzită o moarte liniştită, un loc de veci unde să le fie înscris numele?! Nu pot decât să le cultiv memoria, să încerc să le reclădesc existenţa din crâmpeiele de amintiri relatate de supravieţuitori şi s-o povestesc celor din preajma mea, în speranţa că şi ei vor povesti, la rândul lor, alinând cât de cât rana încă necicatrizată a absenţei.

Am datoria de a nu pregeta să-mi ridic glasul împotriva oricărei tentative de stigmatizare şi discriminare rasială, etnică, religioasă sau de orice fel, împotriva oricui s-ar îndrepta ea.

Să nu uităm că evreii nu au împărtăşit această soartă în urma unui dezastru natural de neevitat care s-a prăvălit asupra lor, nimicindu-i cu miile, ci a unor măsuri bazate pe legile anti-semite aflate în vigoare, puse în aplicare cu maximă eficienţă de autorităţile vremii, într-o perioadă când ura rasială a atins paroxismul. În condiţiile unui regim totalitar.

Clujul de atunci nu a sângerat şi nici nu s-a revoltat când o cincime din organismul său a fost smulsă şi zvârlită pe tărâmul morţii… Slavă Domnului, în Clujul de astăzi, există un monument memorial public al martirilor evrei, vestind pericolul tragediei la care poate duce ura rasială!

Clujul de astăzi trebuie ferit de umbra tendinţelor rasiste. Uneori mă gândesc cu groază la posibilitatea ca oamenii să privească din nou, impasibili, de pe trotuar, convoiul celor care sunt expulzaţi din mijlocul lor. Şi, din păcate, pericolul există.

Am venit la Templul Deportaţilor pentru a comemora martirii evrei clujeni şi a mă ruga pentru odihna sufletelor lor. În acelaşi timp mă simt datoare să subliniez necesitatea sporirii vigilenţei faţă de antisemitism şi faţă de manifestările rasiste – în special faţă de romi – care se fac simţite şi la noi, mai cu seamă în spaţiul virtual, dar nu numai. Mă simt datoare a acţiona împotriva indiferenţei şi pasivităţii care pot genera complicitatea cu ele.

Mă străduiesc să lupt împotriva acestui flagel cu armele jurnalistului, căutând abordări noi pentru a povesti despre tragedia Holocaustului, a genocidului armean, despre vitregia excluziunii şi despre nocivitatea indiferenţei faţă de semeni.

În calitate de membru al comunităţii evreilor din Cluj, organizez şi colaborez la evenimentele care stimulează apropierea dintre cetăţenii oraşului, majoritari şi minoritari, consolidând punţile existente, printr-o cunoaştere mai temeinică şi risipirea prejudecăţilor. Sunt câteva căi de a cinsti memoria martirilor şi de a stăvili pericolul repetării unei atari tragedii.

(gânduri împărtăşite la festivitatea de comemorare a deportaţilor din Cluj)

Andrea Ghiţă