O LUMÂNARE APRINSĂ MULT PREA TÂRZIU

Am ezitat mult până am început să scriu acest “remember” pentru sora tatălui meu, Tante Eva, cum îi ziceam în familie. După ultimul număr din revista Baabel, pe care-o citesc de la un capăt la altul, am realizat că au trecut 71 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania maghiară şi că nu am pomenit niciodată de o mătuşă care mi-a fost foarte dragă. Luată de vârtejul propriilor mele trăiri,

nu am consemnat nici măcar în memoria mea suficient pierderea acestei mătuşi care a trăit la Sf. Gheorghe şi a cărei viaţă s-a sfârşit, la Auschwitz …

Încerc să vă redau o poveste a unei vieţi banale, pe alocuri triste, aşa cum se întâmplă în orice familie şi care s-a sfârşit tragic.

Povestea s-a întâmplat în oraşul meu natal, Câmpulung

Moldovenesc, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-a născut Eva. Era al șaselea copil într-o familie de șapte, cinci fete şi doi băieţi, în familia bunicului meu. Bunicul era tinichigiu şi geamgiu, relativ habotnic şi nu l-am văzut niciodată în capul gol, dar nici cu , „chipa” pentru că purta pălărie.

Bunica era analfabetă şi bună „ca pâinea caldă” şi îi iubeam pe amândoi necondiţionat. Nu era zi să nu trecem pe la ei şi de multe ori ne făceam lecţiile în condiţii, azi s-ar zice prea puţin confortabile pentru copii. Dar nouă, mie şi surorii mele mai mici, ne plăcea la bunici cărora le încredinţam uneori micile noastre secrete pe care nu le doream a fi ştiute de părinţi.

Toate mătuşile noastre au urmat doar şcoala primară până la clasa a șaptea, ca şi tata, şi fetele au fost pe rând casieriţe în singurul magazin mare, filiala Schmitt & Fontin, cu sediul la Cernăuţi. Toţi au muncit ca unul singur, pentru ca fratele mai mare, să poată studia medicina la Viena.

Această perioadă o ştiu din saga familiei şi aşa a venit şi rândul mătuşii Eva, cum am zis, penultima.Ţin vag minte când s-a măritat, cum era atunci, prin intermediul unui ,,şadhen” – peţitor – şi că a plecat apoi, dacă nu mă înşel, la Roman. Se şuşotea prin casă că nu a fost cea mai bună alegere şi într-o bună zi, spre consternarea familiei, tanti Eva s-a întors acasă, povestind trista ei aventură cu un soţ neiubit, cartofor şi mincinos care a reuşit în timp scurt să facă praf banii daţi ca zestre. Femeia blondă, tânără, nu urâtă, nu a mai ieşit din casă şi toţi cei din jur o priveau cu milă, dar şi cu oarecare dispreţ pentru nereuşita ei. Atunci am cunoscut-o şi eu, fiind deja destul de mare să realizez că Eva era de prisos chiar şi pentru cei care o iubeau, mai ales că sora mai mică nu se putea mărita din cauză că avea o soră mai mare divorţată, ceea ce pe atunci, în mediul închis al unui orăşel mic, era o ruşine.

Miriam Berkovitz Matusa si sotul

Tante Eva şi soţul ei, dentistul Márton Szabó

Bunicii s-au agitat şi relativ repede Eva s-a măritat cu un văduv din

Maramureş, dentist, stabilit la Sf. Gheorghe şi care avea doi băieţei mici, foarte manieraţi şi bine crescuţi şi pe care i-am văzut la o nuntă în familie în 1935 şi apoi crescând în fiecare an, vara când veneau în vizită la bunici până în 1940.

Marton Szabó, dentistul, era un om frumos, de treabă, un soţ

civilizat şi Eva părea fericită. Nu ştiu în ce limbă se vorbea în familie, posibil idiş, româneşte, dar parcă şi maghiară.

Apoi s-au precipitat evenimentele politice şi trecerea Ardealului la unguri, războiul, deportarea noastră, şi nu am mai avut nici o veste despre ei. Probabil că în familie, în Transnistria, am vorbit despre mătuşă, dar nu-mi amintesc de ceva special.

Când ne-am întors, pe rând, din deportare, în mai 1944, când frontul era la Iaşi şi în Botoşani erau deja soldaţii ruşii, deşi poşta nu se restabilise ca funcţionalitate, ne-am pomenit cu o carte poştală din Sf. Gheorghe, adresată bunicilor din Botoşani, în care mătuşa îi ruga să i se comunice dacă se ştie ceva despre noi. Cert e deci că ştia că noi am fost deportaţi şi că era îngrijorată de soarta noastră. Nu ştiu însă dacă răspunsul nostru i-a mai parvenit şi de atunci nu mai ştim ce s-a întâmplat cu ea şi familia ei. Cu multă probabilitate că au ajuns la Auschwitz şi acolo s-a terminat viaţa lor, în crematoriu sau în alt mod brutal

Miriam Berkovitz copii

Copiii familiei Szabó

Au trecut ani, mulţi ani, în care n-am vorbit nici despre deportarea noastră, nici despre ce s-a întâmplat întregii familii şi abia după 1989, încet, încet am început să vorbim şi să ne oprim asupra celor întâmplate, asupra celor morţi din familie, bunici, mătuşi, veri, ş.a. Într-o excursie în Israel am încercat la Yad Vashem să aflu eventual ceva despre această mătuşă pierdută, dar fără rezultat concret. Poate că nu am fost destul de perseverentă. În rugăciunile

mele de IZKOR pentru cei morţi în Holocaust nu ştiu dacă am pomenit-o întotdeauna. Mă simt vinovată faţă de ea şi familia ei şi de aceea aprind această lumânare târzie pentru toţi, în special pentru mătuşa Eva şi familia ei.

Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Eva Grosz commented on August 29, 2019 Reply

    Nu sunt cuvinte….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *