Am ezitat mult până am început să scriu acest “remember” pentru sora tatălui meu, Tante Eva, cum îi ziceam în familie. După ultimul număr din revista Baabel, pe care o citesc de la un capăt la altul, am realizat că au trecut 71 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania maghiară şi că nu am pomenit niciodată de o mătuşă care mi-a fost foarte dragă. Luată de vârtejul propriilor mele trăiri,

nu am consemnat nici măcar în memoria mea suficient pierderea acestei mătuşi care a trăit la Sf. Gheorghe şi a cărei viaţă s-a sfârşit la Auschwitz.

Încerc să vă redau povestea unei vieţi banale, pe alocuri triste, aşa cum se întâmplă în orice familie şi care s-a sfârşit tragic. Povestea s-a întâmplat în oraşul meu natal, Câmpulung Moldovenesc, la sfârşitul secolului al XIX-lea, când s-a născut Eva. Era al șaselea copil într-o familie de șapte, cinci fete şi doi băieţi, în familia bunicului meu. Bunicul era tinichigiu şi geamgiu, relativ habotnic şi nu l-am văzut niciodată în capul gol, dar nici cu chipa, pentru că purta pălărie.

Bunica era analfabetă şi bună „ca pâinea caldă”; îi iubeam pe amândoi necondiţionat. Nu era zi să nu trecem pe la ei şi de multe ori ne făceam lecţiile în condiţii care azi ar părea prea puţin confortabile pentru copii. Dar nouă, mie şi surorii mele mai mici, ne plăcea la bunici și lor le încredinţam uneori micile noastre secrete pe care nu le doream să fie ştiute de părinţi.

Toate mătuşile noastre au urmat doar şcoala primară până la clasa a șaptea, ca şi tata, iar fetele au fost pe rând casieriţe în singurul magazin mare, filiala Schmitt & Fontin, cu sediul la Cernăuţi. Toţi au muncit ca unul singur, pentru ca fratele mai mare să poată studia medicina la Viena.

Această perioadă o ştiu din saga familiei şi aşa a venit şi rândul mătuşii Eva, penultima. Îmi amintesc vag când s-a măritat, cum era atunci, prin intermediul unui şadhen (peţitor) şi că apoi a plecat la Roman, dacă nu mă înşel. Se şuşotea prin casă că nu a fost cea mai bună alegere şi într-o bună zi, spre consternarea familiei, tanti Eva s-a întors acasă, povestind trista ei aventură cu un soţ neiubit, cartofor şi mincinos, care a reuşit în timp scurt să-i facă praf zestrea. Femeia blondă, tânără, nu urâtă, nu a mai ieşit din casă şi toţi cei din jur o priveau cu milă, dar şi cu oarecare dispreţ pentru nereuşita ei. Atunci am cunoscut-o şi eu, fiind deja destul de mare să realizez că Eva era de prisos chiar şi pentru cei care o iubeau, mai ales că sora mai mică nu se putea mărita din cauză că avea o soră mai mare divorţată, ceea ce pe atunci, în mediul închis al unui orăşel mic, era o ruşine.

Tante Eva şi soţul ei, dentistul Márton Szabó

Bunicii s-au agitat şi relativ repede Eva s-a remăritat cu un văduv din Maramureş, dentist, stabilit la Sf. Gheorghe. El avea doi băieţei mici, foarte manieraţi şi bine crescuţi pe care i-am văzut la o nuntă în familie în 1935 şi apoi în fiecare vară, când veneau în vizită la bunici, până în 1940.

Marton Szabó, dentistul, era un om frumos, de treabă, un soţ civilizat şi Eva părea fericită. Nu ştiu în ce limbă se vorbea în familie, posibil idiş, româneşte, dar parcă şi maghiară.

Apoi s-au precipitat evenimentele politice şi trecerea Ardealului la unguri, războiul, deportarea noastră, şi nu am mai avut nici o veste despre ei. Probabil că în familie, în Transnistria, am vorbit despre mătuşă, dar nu-mi amintesc de ceva special.

Când ne-am întors, pe rând, din deportare, în mai 1944, când frontul era la Iaşi şi la Botoşani erau deja soldaţii ruşi, deşi serviciul poştal încă nu se restabilise, ne-am pomenit cu o carte poştală din Sf. Gheorghe, adresată bunicilor din Botoşani, în care mătuşa îi întreba dacă se ştie ceva despre noi. Cert este deci că ştia că noi am fost deportaţi şi era îngrijorată de soarta noastră. Nu ştiu dacă răspunsul nostru i-a mai parvenit şi de atunci nu mai ştim ce s-a întâmplat cu ea şi familia. Probabil că au ajuns la Auschwitz şi acolo s-a terminat viaţa lor, în crematoriu sau în alt mod brutal

Copiii familiei Szabó

Au trecut ani, mulţi ani, în care n-am vorbit nici despre deportarea noastră, nici despre ce s-a întâmplat întregii familii şi abia după 1989, încet, încet, am început să vorbim şi să ne oprim asupra celor întâmplate, asupra celor morţi din familie, bunici, mătuşi, veri, ş.a. Într-o excursie în Israel am încercat la Yad Vashem să aflu ceva despre această mătuşă pierdută, dar fără rezultat concret. Poate că nu am fost destul de perseverentă. În rugăciunile mele de IZKOR pentru cei morţi în Holocaust nu ştiu dacă am pomenit-o întotdeauna. Mă simt vinovată faţă de ea şi familia ei şi de aceea aprind această lumânare târzie pentru toţi, în special pentru mătuşa Eva şi familia ei.

Mirjam Bercovici