CONDIŢIA de COECHIPIER

Îmi place ziua de luni, aerul proaspăt al dimineţii când fac pe jos drumul de acasă la Studio – câteva minute de slalom pe trotuarul îngust, obturat de maşini parcate – recapitulând în minte planul de montaj. Urc în fugă treptele clădirii, traversez coridorul şi cobor la cabina de montaj din subsol, unde – în preajma computerului care domină încăperea strâmtă, cu mobilier vechi şi desperecheat – îmi trăiesc pe deplin… condiţia de coechipier.

Pentru mine cabina de montaj este un loc emblematic al muncii în echipă, chiar dacă nicio etapă a muncii de televiziune nu se poate face altfel decât în echipă. Aici, însă, se finalizează – în general contracronometru – produsul de televiziune, prin efortul comun pus în slujba aceluiaşi obiectiv. Aici se încheagă şi se înlănţuiesc într-o formă finală, secvenţele de imagini şi cuvinte, căpătând sens şi putere de impact.

Arta de a face echipă presupune în primul rând capacitatea de a veni în întâmpinarea celuilalt, de a-i netezi drumul, de a fi receptiv la ideile sale, de a da dovadă de inventivitate, de creativitate, pentru a le prelua şi duce mai departe. A fi un bun coechipier înseamnă să rezonezi la intenţiile celuilalt, să nu-ţi pierzi cumpătul şi să dai dovadă de tact. Să ştii să zâmbeşti în momentele de impas, iar la final să împarţi frăţeşte bucuria reuşitei.

Teamwork people

Condiţia de coechipier pretinde încredere reciprocă şi disciplină, pretinde smerenie şi reverenţă, pretinde multă, multă empatie… şi în schimb te încarcă cu energie şi îţi oferă siguranţă de sine.

Toate acestea le simt cel mai pregnant în cabina de montaj, însă condiţia de coechipier o trăiesc zi de zi, în mai toate ipostazele vieţii şi cred că aceasta e condiţia mea esenţială, cel mai important rol care mi s-a distribuit,  chiar dacă firea mea de Leu mă îmboldeşte uneori să gust din condiţia de…vedetă sau de lider (ceea ce nu-mi prea reuşeşte). De altfel, sunt încredinţată că astăzi, nu poţi fi nici lider şi nici vedetă fără a fi coechipier.

Nu ştiu dacă mă ridic la înălţimea exigenţelor colegilor mei de echipă (echipe! [de la diferitele munci, dar şi de acasă :)) ]) ştiu însă că trebuie să mă antrenez zi de zi, pentru a-mi consolida şi îmbunătăţi calităţile de coechipier. Şi mai ştiu că nu numai eu am nevoie de acest continuu team building. Ci noi toţi, dacă dorim să dăm un sens vieţii, să ajungem la limanul năzuinţelor noastre.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • Grigore Virsta commented on May 10, 2018 Reply

    Felicitari!

  • Andrea Ghiţă commented on November 1, 2015 Reply

    Acest articol l-am scris cu gandul la colega mea, editorul de imagine Dora Camelia Precup, fara de care nu as fi reusit sa termin cu bine filmul dedicat lui Robert Régnier (1910- 2004), directorul Centrului Cultural Francez din Cluj in 1943-1944, un om temerar care a salvat evrei. Lucrand – contracronometru la acest film – Dora mi-a vorbit despre sincronicitate, la faptul ca toti factorii obiectivi si subiectivi au concurat la realizarea acestui film.

    https://www.youtube.com/watch?v=QndyZs7VUP4

    Filmul a fost proiectat in premiera la Evenimentul Régnier din 21 octombrie 2015, la care a participat si Sébastien Régnier, fiul lui Robert. In ziua de vineri, 23 octombrie, Lili Régnier, in varsta de 96 de ani, una dintre protagonistele filmului, imi telefona emotionata ca a vazut filmul si ca a impresionat-o nespus de mult. Vineri, 29 octombrie, Lili Régnier a parasit aceasta lume…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *