Mai întâi am vrut să-mi intitulez articolul ”dezgust” fiindcă, la ora actuală acesta este sentimentul care mă cuprinde când mă uit în jur. Și dacă acest cuvânt reflectă ceea ce simt, disperarea este consecința lui. Am ajuns să cred, chiar să fiu convinsă că nu prea există o ieșire din situația în care ne aflăm noi care am fost atât de curajoși încât am rămas în țară și să nu ne-am luat câmpii pe alte meleaguri.

Mă uit în jur și nu văd pe nicăieri luminița de la capătul tunelului, cum foloseam expresia cu decenii în urmă. Nu, spun cu hotărâre că nu există nici un fel de luminiță și nici un fel de capăt al tunelului. Doar un tunel nesfărșit în beznă în care ne aflăm și care nu se mai termină. De 25 de ani nu se mai termină. Nu văd cine ne va putea conduce spre ieșire, spre lumină. Cine ar putea, probabil că împărtășește sentimentul meu de neputință și se întreabă: „Dar cu cine? Pentru cine? Pentru ce?” și nu se bagă, așa cum nici eu și nici alții, mai onești, nu se bagă. Ar trebui pe undeva să ne fie rușine, ar trebui să ne gândim că poate ar merita să intrăm în bătălie, dar probabil suntem prea bătrâni, am trecut prin prea multe, ne este lehamite.

Lumea care mă cunoaște știe că, în general, sunt o optimistă și poate se miră de aceste rânduri. Dar chiar nu mai pot să mai fiu când văd ce se petrece în jurul meu, ultima picătură pe care am considerat-o tipică, fiind scandalul de la Antene. Recunosc, sunt subiectivă, niciodată nu mi-a plăcut vehemența acestor posturi, limbajul folosit, felul în care se conduceau mesele rotunde, talk show-urile, profundul subiectivism pus în serviciul unui trust. Și vreau să subliniez foarte energic și clar: nu există libertate editorială în mass-media, nici la media de stat, cu atât mai mult la cea particulară. Știu din experiență proprie, după 1990 am lucrat la un trust particular de presă. Și apăram interesele patronului. Ni se dădeau indicații clare – azi scrii așa, mâine scrii așa Nu vreau să dau exemple concrete, dar credeți-mă, așa a fost. Și nu era vorba de interese politice ci economice. Cu atât mai mult când este vorba de politic, de partide sau personalități. Ți se spunea: ”Dacă nu-ți convine, pleacă” (Și am avut cazul unui coleg care a și plecat, a făcut după aceea o carieră foarte frumoasă tot în presă, opinia despre el este excelentă).

Că lumea știe pe cine apără Antenele nici nu mai este cazul să amintim și nu numai despre asta vreau să vorbesc. Ne place, nu ne place, este Voiculescu, interesele lui, oamenii lui politici. Că Voiculescu este un corupt, că și înainte și după 1989 apăra și el niște interese, este de asemenea clar. Primul om despre care am citit la a treia sau a patra zi după revoluție, pe o agenție străină a fost Voiculerscu, Crescent-ul și banii Securității. Nu știu cât adevăr era în cele susținute atunci, dar faptul că nici azi aceste suspiciuni nu au dispărut, spune ceva. Dar repet, îi înțeleg într-un fel (nu-i aprob) pe redactorii de la Antene. Era serviciul lor, viața lor, patronul lor, banii lui, doar nu era să muști mâna care-ți dă pâinea. Eu am în vedere reacția stârnită de scandalul pe undeva fără bază, cu acuzații mincinoase. O mare parte a oamenilor politici, începând cu președintele Senatului – al doilea om din stat și – din păcate – terminând cu președintele României, nu au ținut cont de un lucru elementar pe care încercăm cu greu să-l impunem – dreptatea consfințită de lege. Toate organele de drept, până la Curtea de Casație și Justiție l-au condamnat pe Voculescu pentru furt. 60 de milioane de euro. Şi s-a cerut – și noi, populația am cerut – recuperarea pagubelor. În fond, oameni buni, voi cei care ați ieșit să strigați în favoarea Antenelor lui Voiculescu, sunt banii voștri, bani luați din buzunarul vostru. Când pe stradă se strigă ”Hoții, hoții”, este și el unul dintre cei vinovați. Nu vreți să primim înapoi acești bani? Dacă nu, de ce să mai strigăm ”hoții”? Și dacă da, de ce să susținem propaganda vicioasă a Antenelor care vor să ne împiedece să primim înapoi banii. Iar parlamentarii, senatorii? Pentru mine s-a terminat cu ei. Nici unul nu a venit să ia apărarea deciziei drepte și legale, votate de altfel și de Parlament, dimpotrivă, a fost o revoltă generală împotriva justiției. Păi ce facem, întreb, dacă legislatorii se ridică împoltriva propriilor legi? Cred că un astfel de paradox se întâmplă numai la noi. Nu degeaba a vorbit istoricul Lucian Boia despre”România altfel”.

Iar președitele țării? A scris cineva în ”Adevărul” că președintele nu vorbește când trebuie și vorbește când nu trebuie. Foarte adevărat și e păcat. Îmi pare nespus de rău de cei mulți care au crezut că odată cu alegerea lui, hop, va veni schimbarea. Numai naivii pot crede așa ceva. Nu vreau să spun că președintele nu vrea. Ar vrea el, dar nu poate. Nu poate fiindcă sunt prea puțini care să-l susțină, nu poate fiindcă nu are suficientă viziune și nu poate fiindcă, după părerea mea, este sfătuit prost. Și dacă la primele două aspect este greu de umblat, măcar la al treilea ar putea să încerce să schimbe lucrurile, aici totul depinde de el.

Vin alegerile și chiar nu văd ce se va întâmpla. Nici o șansă pentru schimbări, nici un om capabil care să ne dea speranțe, care să ne scape de marasmul în care ne împotmolim din ce în ce mai mult. Și atunci, vă întreb: să nu fiu disperată? Iar răspunsul este unul singur.

Eva Galambos