Mama mea Lea Ita

Două întâmplări recente au fost cele care m-au făcut să scriu acum despre Lea Ita bat Avigder (Lolita), mama mea. Mă gândesc că am scris mult mai mult despre tata decât despre mama. O explicaţie ar fi că părinţii mei au fost un tot perfect armonizat. Au format toată viaţa acel întreg perfect şi asta nu doar pentru noi familia, ci pentru toţi cei din jur care i-au cunoscut şi preţuit. Mama a plecat dintre noi timpuriu, în primăvara anului 2002, lună simbol pentru părinţii mei, pentru că era luna în care în urmă cu 50 de ani se căsătoriseră. Ceremonia căsătoriei lor a avut loc în familie, celebrată de rabinul de atunci din Bucureşti, de care familia noastră era ataşată, iar bunicii îl respectau foarte mult.

Serena nunta mamei cu tata

Fotografia de nuntă a părinţilor mei

Erau ani grei, dar ei erau tineri şi dragostea a trecut peste toate lipsurile timpurilor, pe care noi copiii nici nu le-am resimţit. Erau profesori tineri, aveau 23 de ani şi venituri ca de început de carieră, iar familia era mare pe atunci. Îmi amintesc familia mamei ca singura pe care o ştiam de când eram mici, pentru că noi am crescut în Bucureşti, în casa construită de parinţii mamei noastre. Tata pierduse totul după război, iar mama şi întreaga ei familie l-au primit cu dragoste şi respect pentru trecutul care i-a rapit lui mama. Tata s-a contopit cu familia mamei şi era firesc, pentru că mama şi tata proveneau din familii evreieşti cu lungă tradiţie. Tata şi-a găsit o familie asemanatoare celei pe care o pierduse în Holocaust. Voi vorbi altădată despre calvarul trăit în război de familia mamei mele, pentru că şi ei au trăit istoria acelor vremuri.

Mama a plecat din această viaţă cu mult prea devreme, răpusă de o boală nemiloasă, căreia i-a făcut faţă cu dârzenie de-a lungul a mai mulţi ani, dar asta nu a făcut ca armonia construită în cei 50 de ani de căsnicie cu tata să fie cumva dispărută vreodată. Ea a rămas mereu în memoria noastră. Mama ar fi fost jignită dacă cineva ar fi întrebat-o dacă a avut cumva altă etnie, pentru că ea totdeauna a fost şi a recunoscut că este evreică, născută şi care şi-a trăit întreaga viaţă în România. Aşa se născuse şi asta era dintotdeauna familia ei. Provenea dintr-o familie evreiască practicantă, din Moldova, iar bunicii ei dinspre mama erau nelipsiţi din sinagogă şi ţineau sărbătorile cu rigoare. Avea prietene din prima copilărie, nu toate evreice. Îmi amintesc de o bună prietenă a ei şi care era născută în acelaşi an, luna şi zi ca mama, pe 5 martie 1929! Prietenia dintre ele s-a păstrat de-a lungul vieţii lor şi s-a transmis generaţiei noastre, de unde va continua! Aceste fetiţe se jucau cu altele de vârsta lor în prundul Bistriţei celei tumultoase. Străbunica fie torcea pe un scaunel din lemn, aşezat nu departe de locul de joacă al fetiţelor, fie pregătea masa şi ieşea din când în când să le vadă cum se joacă, să nu intre cumva în apele învolburate ale Bistriţei sau pârâului ce trecea pe la poartă. Povestea despre pietricelele cu care se jucau şi spuneau că sunt nestemate mi-a spus-o mama pe când eram copil. Se jucau împletindu-şi cununi din flori, iar spre toamnă păpuşile erau făcute din ştiuleţii de porumb. Mama păstra gustul mâncării simple pe care o mâncau ea şi fratele ei, dimpreună cu ceilalţi copii, pe nerăsuflate, la amiază, înainte de a se întoarce în prundiş! Mâncarea cu gustul soarelui şi copilăriei! La aproape niciun prânz nu lipsea mămăliga aurie, dar mama şi-o amintea atunci, vara, împreună cu o fasole verde gătită de bunica ei şi cu castraveciori în saramură, acriţi pur şi simplu la soarele verii.

Acolo au fost primii ani ai mamei, acolo şi-a dobândit tăria şi imunitatea în faţa discriminărilor la care a fost supusă de suficiente ori de-a lungul vieţii ei. Nu voi povesti lucruri neplăcute cărora le-a făcut faţă cu demnitate, dar voi spune ce cred acum, că acele întâmplări au contribuit la instalarea bolii şi sfârşitul atât de regretat de toţi. O viaţă are o valoare iestimabilă şi atâta lume încrâncenată nu se gândeşte deloc la asta!

Am să spun acum de ce purta două nume evreieşti. Unul a fost dobândit la naştere, conform tradiţiilor evreieşti. Al doilea a fost adăugat, tot conform obiceiului evreiesc de a adauga încă un nume celui aflat în pericol de moarte. Mama trecuse printr-un asemenea pericol, cam la un an după căsătoria cu tata, atunci a suferit o operaţie de peritonită şi ceva nu a fost în regulă cu anestezicul, fiind apoi două săptămâni în pericol de moarte. Atunci, tata şi bunicii au făcut consiliu de familie şi s-a decis să primească încă un nume, Ita. Asta era înainte de a ne naşte noi, fratele meu şi cu mine. Mama avea un  râs sănătos şi un optimism molipsitor.

Serena mama Lolita poza2

Mama cu Serena şi cu Alin

Lea Ita era psiholog ca formaţie şi vocaţie. Îmi amintesc cum prietene şi colege, chiar şi ale mele, veneau să le dea sfaturi privind problemele pe care le aveau cu copiii lor. Niciodată nu vorbea despre problemele altora, pe care le trata cu confidenţialitatea profesionistului. Pe vremea aceea nu se cunoştea termenul de voluntariat, dar ea asta făcea! Dădea sfaturi fără să accepte nici cel mai mic beneficiu din asta! Ştiu că pentru zilele noastre asta sună nepotrivit, dar era adevărat atunci. Gândiţi-vă că era în urmă cu 30-40 de ani, iar despre cabinete particulare nici nu se discuta.  Mama a scris manuale şi poveşti pentru copii, difuzate în emisiuni pentru părinţi şi copii, care erau în direct la radio. Mulţi oameni i-au urmat cariera, pentru că avea o statură profesională care impunea respect şi era model de conduită şi probitate profesională. Aş putea vorbi zile întregi despre discuţiile noastre, despre cum făceam fişe scrise de mână,  în perioada în care îşi pregătea doctoratul, dar şi atunci a suferit persecuţii despre care cred că nu i-ar făceam plăcere să vorbesc sau să dau nume. Era discretă şi cu mult tact. Te puteai duce cu orice problemă şi plecai convins că ai rezolvat-o doar prin discuţia cu ea.

Serena bunica Lolita poza1

Mama – deja bunică – alături de nepoţel

Mama a urmat calea familiei ei. A fost o evreică din România, cu talent în ale scrisului, o mamă şi o bunică de excepţie! Ea a transmis într-un mod mai direct iudaismul în familia ei. Împreună cu tata, mama s-a preocupat de educaţia noastră iudaică. Amândoi, adică fratele meu şi cu mine, am frecventat cursurile de Talmud Tora şi corul (mai ales fratele meu era la cor, pentru că eu nu prea aveam voce). A fost preocupată să fie făcute la vremea cuvenită Brit Mila pentru fiul şi nepotul ei, iar nunta mea a fost organizată la Templul Coral, unde mama a vegheat cu discreţie fiecare detaliu, din dreapta tatălui meu. Îmi amintesc că până ce şi formaţia inter-etnică care a cântat a fost excelentă! Era condusă de un virtuos al viorii, un om special, de altă etnie, aceea cu harul muzicii şi acest om era un promotor al muzicii klezmer! Amintiri despre mama! Abia le deschid, pentru că acum a venit momentul. Pentru fiecare lucru există un declic şi un început!

Am să citez în încheiere cuvintele prietenei împreună cu care vă spuneam că am purtat discuţia virtuală, pentru că veţi înţelege de ce pentru mine mama şi tata rămân un tot perfect şi etern.

„…..Părinţii tăi au fost nişte oameni extraordinari, pe care nu puteai să nu-i iubeşti!Te fascinau cu bonomia lor, cu eleganţa lor fizică şi morală, despre ce puteam învăţa eu de la dânşii, nici nu mai vorbesc. Am aflat mai târziu prin ce trecuseră şi am rămas uimită că grozavia pe care o trăiseră părea că nu lăsase nicio urmă în inimile lor. Erau nişte oameni atât de veseli, atât de pozitivi…..te contaminau cu vivacitatea lor, simţeai după fiecare vizită că eşti mai binedispus la plecare.Te umpleau cu o energie formidabilă. Şi tu şi Alin sunteţi la fel, moşteniţi talentul asta de a împrăştia energie pozitivă în jur. Cred că e minunat că faci tot ceea ce faci şi că ne povesteşti despre dânşii atât de frumos…..”.

Serena Adler

07 Mai 2016

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • Diana commented on February 24, 2017 Reply

    Draga mea Serenuşa, am citit cu sufletul tot ce ai scris…şi ai dreptate, cuvintele sunt mult prea sărace pentru a o descrie pe Lolita noastră! Era şi a a noastra a prietenilor de familie, o flacară călăuzitoare în lumea noastră, plină de tact şi gentileţe, calmă şi plină de demnitate, deşi lupta cu o boală grea! Nu pot uita zâmbetul ei minunat, sfaturile competente şi toată atmosfera de vis pe care o crea în jurul ei…parcă era altă lume…Totul s-a transmis la Alin, Victor şi la tine prietena mea !!!

  • Gabi commented on May 14, 2016 Reply

    Serena, eu stiu cum e cand propria durere te copleseste si mai stiu ca nu trebuie sa uitam, ca părintii nostri au fost atotputernici si aşa trebuie să rămâna. Cu siguranta, ei de acolo isi doresc ca noi să trecem cu bine peste aceste momente grele.

    • Serena commented on May 18, 2016 Reply

      Multumesc Gabi pentru ca ai citit! As vrea sa spun ca nu resimt nicio durere, ci bucuria ca am avut asemenea parinti si desigur ca mi-as fi dorit sa ramana mai mult cu noi, familia, dar asa este viata. Iti doresc bucurii si sanatate!

  • Serena commented on May 14, 2016 Reply

    Draga Claudia, m-a impresionat mult comentariul tau. Reflecta dorinta fiecaruia de reintoarcere la valorile profund umane, acelea dobandite de la parinti si pe care le transmitem cu dragoste mai departe, reflecta armonia in care ar trebui ca oamenii sa traiasca intre ei si in raport cu natura, cu viata care pulseaza in jurul nostru. Multumesc pentru gand!

  • claudia commented on May 13, 2016 Reply

    Intr-o societate care ne îndrumează şi educa la egoism , individualism şi separatism ( religios , rasial sau politic ) vreau sa ma pierd in aceste povestiri minunate visând la reântoarcerea valorilor pe care omenirea le-a pierdut…

  • Serena commented on May 12, 2016 Reply

    Multumesc! Cred ca nu stiu cine a scris comentariul, dar multumesc mult!

  • Ioan G. commented on May 12, 2016 Reply

    Foarte frumos. Parintii tai continua sa traiasca prin randurile tale. Mai mult, isi fac si prieteni, chiar daca nu mai sunt printre noi.
    Jos palaria Serena.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *