În fiecare familie există povești care circulă din generație în generație, multe poate inventate, altele adevărate și care poate că merită a fi împărtășite și altora. O poveste de acest fel mi-a venit recent în minte, când am văzut la T.V. vreo 100 de oameni mărșăluind pe străzile unui oraș drag mie, Botoșani, cu postere mari care înfierau tagma medicilor cu vorbe urâte (lacomi, ucigași de copii, etc.) și cu un mic sicriu în frunte, strigându-și durerea față de decesul în maternitate al unui nou născut de trei zile, printr-o infecție nosocomială. Da, e posibil, dar un bătrân practician ca mine se îndoiește și până la proba contrarie, cred că noul născut a putut fi infectat chiar de mama lui în timpul travaliului. Ca o concluzie cred că manifestația de „ură publică” împotriva medicilor nu era justă.

Și acum, revenind la subiect, nu știu cum s-a întâmplat că în familia noastră, de fapt a bunicii din Câmpulung, o familie săracă, aflată de multe generații în Bucovina, din cinci frați, trei au reușit să aibă copii care au studiat medicina, frații lor muncind din greu și ajutându-i să realizeze o carieră deosebită. Asta nu e o poveste.

Unul a fost fratele mai mare al tatălui meu, Isidor Korber, mulți ani medic de circumscripție în satul Vama, chemat pentru cunoștințele sale medicale la consulturi în oraș și care pleca din doi în doi ani la Viena pentru a afla noutățile în specialitate. A emigrat în Canada în 1936. Al doilea a fost Conrad Merdler, ginecolog bine cunoscut la Cernăuți, cu o mică clinică particulară. Nu a ajuns în ghetou, pentru că era căsătorit cu o catolică. A plecat la Craiova și apoi la Târgu Mureș, unde a murit de un infarct în timpul unei operații. Iar al treilea a fost Berthold Merdler, (Berl) care a a studiat la Cluj. L-am cunoscut mai bine ca pe ceilalți. Dăruirea sa faţă de bolnav a devenit proverbială, mai ales în Transnistria, la Șargorod, în timpul cruntei epidemii de tifos exantematic. Asupra lui voi mai reveni.

Dar povestea nu este despre cei trei doctori cu diplome legale, ci tocmai despre un om simplu, tatăl lui Berl, fratele bunicii mele, Faivel Merdler. Eu cred că l-am cunoscut, dar din păcate nu am nicio fotografie și îl știu numai din povestea care circula în familie. Locuia în satul Breaza, la vreo 30 km de Câmpulung, cu soția lui, tanti Babi, și cei cinci copii, cel mai mic fiind doctorul, Berl, mai sus pomenit. Se ocupa cu de toate: mică negustorie, creșterea și comerțul cu vite. Deși sărac, era foarte iubit și apreciat pentru cunoștințele sale de felcer, dobândite poate în armată. Era priceput mai ales la animale, dar și la oameni, mai ales că pe atunci nu prea erau doctori prin sate și oamenii aveau multă încredere în el. La un moment dat, unchiul Faivel, cum i se zicea, s-a îmbogățit în mod neașteptat. Nu avea mulți bani, dar avea o bucată frumușică de pământ care-i aducea roade și nu mai cerea împrumuturi ocazionale în familie. Astfel a putut să țină chiar doi copii la universitate, pe Berl la Cluj și pe Suzi, la Cernăuți, la matematică. Ea aa devenit o foarte bună profesoară în această specialitate la Cernăuți. Ce s-a întâmplat? Noi, copiii, am aflat ascultând șoaptele adulților.

Un țăran foarte bogat dintr-o localitate învecinată a venit la Breaza cu o fată bolnavă, care – după cum spune povestea – avea capul sucit într-o parte, imposibil de recuperat prin mijloacele medicale ale vremii, nici măcar un consult la o somitate din Viena. Poate că era un torticolis rebel. Auzise de minunile lui Faivel și a venit să-i ceară s-o vindece, promițându-i orice de pe lume. Dar la întrebarea justificată a tatălui, cum o va vindeca, Faivel i-a spus că-i va tăia capul și i-l va pune înapoi corect, la locul lui. După un scandal monstru, țăranul a plecat foarte supărat, amenințându-l pe Faivel cu un proces pe măsură.

După un an-doi, tatăl a revenit la Breaza, spășit și foarte necăjit, deoarece fata avea deja vârsta măritișului, și i-a spus lui Faivel doar atât: să facă un contract la notar că fata nu va muri în timpul procedurii propuse și că în caz de succes, el se obligă să-i dea pe veci o suprafață apreciabilă de pământ. Sigur că satul a început să vuiască cu păreri pro și, mai ales, contra și oamenii s-au adunat să asiste la această procedură neobișnuită de tratament.

Perfect liniștit, Faivel a legat fata de un copac și s-a repezit la ea cu un topor ca „să-i taie capul”. Cine îl cunoștea, cred eu, își dădea seama că era o înscenare. Când s-a apropiat, fata, speriată la culme, a scos un țipăt sfâșietor și a răsucit capul în poziție normală. Faivel mizase pe spaima fetei. Și astfel i-a crescut faima de vindecător și avuția. Parcă ar fi fost o metodă de exorcizare, aș zice eu. Dar oricum, avea mult talent, era și un fin psiholog, fără s-o știe și avea și nervii tari, pentru că povestea s-ar fi putut termina urât. Ce medic grozav ar fi putut să fie !!

A mai avut un succes răsunător vindecând chiar pe un judecător din Câmpulung de o afecțiune reumatică. Acesta s-a prezentat ca martor voluntar într-un proces intentat lui Faivel de către medicul din Breaza pentru practică medicală ilicită. Datorită mărturiei judecătorului avea să scape de închisoare.

Această poveste îmi amintește un caz personal, cu o fetiță de 14 ani din Tulcea, adusă cu diagnosticul de artrită reumatoidă și care a fost de fapt, o criză de isterie. De 14 zile ținea coapsa în flexiune pe abdomen și gamba pe coapsă în unghi drept. Nicio analiză nu justifica diagnostiul. Fetiţa s-a vindecat instantaneu cu o tabletă de calciu, rebotezată de noi „siran”. I-am administrat-o menţionând că dacă nu se vindecă, va fi nevoie de o intervenție chirurgicală. Din păcate nouă nimeni nu ne-a promis vreun dar deosebit…

Faivel a murit, cred, prin anii 1930 și mătușa a rămas cu grija casei, a copiilor și a pământului dobândit prin talentul soțului ei. Totuşi, viața familiei nu era simplă la Breaza. Dintr-o statistică de pe Google rezultă că în anul 1930 populația satului era de 1581 locuitori și din datele relativ recente se dovedeşte că e aproape neschimbată. În 2011 aici trăiau 1512 suflete, cifră care dovedește buna stare a locului. Nu am fost niciodată la Breaza. Păcat.

Breaza, jud. Suceava

Din fotografii recente, de pe site-ul primăriei din localitate, se vede că e un sat frumos, cu o primărie arătoasă, școală gimnazială, dispensar și numeroase pensiuni turistice. Foarte schimbată este structura națională: În 1930 se menționează 60% ruteni (noi îi numeam atunci „huțuli”), 32% români, 5,95% evrei, 0,75 germani și câțiva polonezi și ruși. La ultima statistică sunt 98,88% români și bineînțeles tot atâția sunt declarați ortodocși. Din cartea Viața și martiriul evreilor din Câmpulung-Bucovina apărută în 1996, redactată de Veronica Bârlădeanu, evreii din Breaza au un capitol special. În 1940 au fost siliți în să se evacueze la Câmpulung, ca toți evreii din satele din împrejurimi, și că au fost deportați în Transnistria odată cu toți cei din oraș. Îmi amintesc perfect că în toamna anului 1940, mătușa Babi cu o fiică necăsătorită au venit cu o căruță și cu vaca pe care am 1cazat-o” cel mai greu, la un vecin care avea grajd.

Unul din fiii lui Faivel, doctorul Berl, era concentrat ca medic militar, dar apoi a venit și el la noi. Cred că activitatea lui de medic, pe care o desfășura ca pe un fel de voluntariat, neavând cabinet, mi-a stârnit şi mie interesul pentru medicină. Câmpulungenii deportaţi au ajuns în mare majoritate la Șargorod. Prea mulți au murit în primul val de tifos. Acolo Dr. Merdler a dat pe deplin dovada talentului și a calităților sale profesionale și umane, până s-a îmbolnăvit și el. Ca prin minune a scăpat cu viață și s-a întors în Bucovina, la Suceava. A fost mulți ani medic șef de regiune, ceea ce nu era tocmai ușor în acei ani, și a continuat să lucreze și la spital, ca să nu-și uite meseria. În cele din urmă, după pensionare, a emigrat în Israel cu cele două fiice. Niciuna dintre ele nu a urmat medicina, nici copiii celorlalți veri medici. De ce? Nu pot răspunde la această întrebare. Probabil că nu simțeau chemarea. Actualmente la Câmpulung nu mai există comunitate evreiască și nici vorbă de evrei la Breaza. La Iași, un profesor universitar renumit de la facultatea de chimie, dr. Poppel, este singurul evreu din Breaza care mai trăieşte în România. În schimb există multe cimitire triste, nevizitate, care amintesc de viața de odinioară.

Deportarea și consecințele ei, apoi emigrarea explică perfect diferența de cifre statistice. Nu înțeleg însă ce s-a întâmplat cu rutenii care par dispăruți din peisaj. Poate că ei s-au declarat a fi români… Asta ar fi singura explicație. Revenind la povestea din familie și meseria de medic, cred că aceasta ar trebui exercitată, dacă ar fi posibil, numai de cei care o vor cu adevărat, au chemare şi har pentru ea și nu o fac ca orice altă ocupație din care poți trăi bine. Dar deoarece acest lucru nu este posibil, trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem și să nu-i hulim. Să-i răsplătim cât se poate de bine, ca să nu continue să plece în străinătate și să-i promovăm prin toate mijloacele, ca exemple demne de urmat. Cei care greșesc trebuie să plătească, dar trebuie să se știe, odată pentru totdeauna, că medicul nu e Dumnezeu și că în spitale se mai moare, din păcate, chiar dacă unchiul Faivel a vindecat o fată pe care n-au putut s-o vindece marii doctori de la Viena. Mulți medici muncesc pe brânci şi nu au succes, dar există și diagnosticieni deosebiți, cum au fost printre alții doctorul Gabriel Vasiliu care nu a putut deveni profesor din cauza originii sale „nesănătoase”, doctorul Wiesenthal din Cernăuți, specialist în alimentația sugarului, la care trebuia să aștepți cu lunile ca să-ți vină rândul și mulți, mulți alții. Dar și medicului obișnuit trebuie să-i recunoști strădania și să nu-i pui în spate numai cusururile unora, de fapt, ale celor puțini.

București, 21 septembrie, 2016.

Mirjam Bercovici