Am două teancuri: unul mai mic pe noptieră și unul în permanentă expansiune pe un raft de bibliotecă. Periodic, aranjamentul se schimbă, mut de colo colo. În funcție de dispoziție, de ce-am mai citit pe net, de recomandările prietenilor.

Cărțile de pe noptieră sunt exilate pe raft, lângă pat vin ultimele sosite. Împrumuturi, recomandări care trebuie neapărat verificate și achiziții noi. Cărți cumpărate bulimic, în momentele în care scap în librărie.

Cel mai mult și mai mult vreau să citesc. Oriunde, oricând, oricât, să fac schimb de cărți, să le împrumut, să le dăruiesc, să vorbesc despre ele.

Și mai vreau tare de tot să mă uit la filme. De tot felul. Ca să am apoi ocazia să polemizez cu colegii, să le explic de ce nu mi-a plăcut Manchester by the Sea. Și să recunosc că mi-a plăcut La La Land. Și Bridget Jones.

Vreau să mă treacă fiorii ascultând iar și iar diminețile un trompetist finlandez. Să-mi planific în așa fel concediul ca nu cumva să fiu plecată din Cluj pe timpul TIFF-ului. Sau pe când începe Jazz in the Park.

Să aștept a doua tranșă de zacuscă cu gust de Brăila. Mama lui G. locuiește la București acum dar tot face cea mai bună zacuscă din lume. Probabil și pentru că e plimbată și adusă la scară cu mașina băncii.

Vreau să-mi verific zi de zi pedometrul și să nu folosesc liftul dacă nu mi-am făcut numărul minim de pași.

Să-mi propun împreună cu F. că în fiecare duminică o să facem excursii lungi, fie ploaie, fie vânt.

Să constat că în 5 zile de internare la Spitalul de Recuperare nimeni nu-mi sugerează să prezint plicuri. Că toate lumea se comportă frumos, oamenii știu să zâmbească, mâncarea e bună iar condițiile decente.

Vreau să confecționez costume de carnaval și urechi de imense de Uriaș Prietenos.

Vreau să nu-mi fie rușine de ce fac și de ce las în urmă.

Dar nicicum nu mai vreau să mă trezesc dimineața cu sentimentul îngrozitor că peste noapte s-au luat hotărâri care-mi afectează grav viața și viitorul.

Nu vreau să-mi petrec zilele lipită de televizor și de calculator, cu impresia că o nouă măgărie, neghiobie sau obrăznicie se vor produce sub ochii mei fără să pot riposta.

Nu vreau să citesc texte de lege, ordonanțe de urgență și nici să mă specializez în drept constituțional. Că dacă aș fi vrut asta, aș fi dat la Drept.

Nu vreau să plec din România și nici să-mi cresc copilul inoculându-i ideea că, dacă vrea să se salveze, musai să emigreze.

Nu vreau să mai tolerez ideea că peste tot trebuie să-ți găsești o pilă ca să-ți rezolvi un banal act administrativ. Că trebuie să fii copilul cuiva sau prietenul cuiva, sau pila cuiva ca să nu stai la cozi, ca să obții un loc în față sau să-ți elibereze cineva un certificat de urbanism. La care, de altfel, ai tot dreptul pentru că ai toate actele în regulă.

Nu mai vreau ca orice contact cu instituțiile din țara mea să aibă drept consecință bătăi de cap: nu figurezi în baza de date, nu merge cardul de sănătate, n-ai adus hârtia bună de la angajator, concediul medical nu-i bine completat.

Vreau să fiu lăsată naibii să citesc, să mă uit la filme, să râd mult și bine.

Iar în timp ce eu îmi văd plăcut de obiceiurile mele mic burgheze, plătind impozite și taxe ca un onest cetățean al ţării mele, vreau ca vlădica să nu se mai comporte ca o hulpavă hoardă vizigotă pusă pe îmbogățire rapidă, cu orice preț și prin orice mijloace. Și s-o asigur că ar avea tot sprijinul meu (și votul) dacă ar face asta.

Doina Gecse-Borgovan