Moștenirea Războiului de Șase Zile

În urmă cu câteva zile s-au împlinit 50 de ani de la Războiul de Șase Zile, pe care Israelul l-a purtat cu vecinii lui arabi și care, la fel ca Războiul pentru Independență, din 1948, a fost câștigat de statul evreu. Dar dacă prima victorie s-a considerat un miracol, de această dată, în 1967, lumea arabă s-a confruntat cu o altă țară, mult mai bine pregătită, cu o armată pusă la punct, cu arme moderne și sofisticate. Încă nu se lansase înarmarea masivă prin forțe proprii a țării, dar începuturile industriei de apărare au fost făcute și, se pare – cel puțin pe baza unor declarații recente – că Israelul dispunea deja de bomba atomică. Și dacă am da crezare cuvintelor generalului de brigadă ItzhakYaakov, în convorbirile din anii 1999 și 2000 cu Avner Cohen, cercetător israeliano-american în domeniul nuclear, relatate de The New York Times, în cazul în care se contura o pierdere a războiului, Israelul  ar fi fost gata să o și folosească. Nu se punea problema de a bombarda, ci de a face un fel de  explozie controlată, de a detona o bombă atomică pe un vârf de munte din Sinai ca avertisment pentru Egipt și celelalte state arabe. Numele de cod al planului era ”Shimshon” adică Samson. Din fericire, războiul a fost câștigat în șase zile și acest plan nu a trebuit să fie pus în aplicare.

Itzhak Yaakov

Victoria în Războiul de Șase Zile a transformat Israelul din toate punctele de vedere, a crescut în primul rând securitatea la granițe. Prin ocuparea unor teritorii, inclusiv înălțimile Golan, s-a îngreunat organizarea unor atacuri teroriste-surpriză de către bandele de mujahedini, de fapt una dintre cauzele lansării războiului, alături de închiderea Canalului de Suez pentru vasele israeliene. Prin cucerirea Orașului Vechi al Ierusalimului, evreii au căpătat din nou acces la locurile cele mai sfinte ale iudaismului. Dar victoria, obținută relativ ușor, a cam adormit vigilența israeliană, de aceea primele zile ale Războiului de Yom Kipur, din 1973, erau gata-gata să coste multe vieți și să lase în incertitudine o nouă victorie.

Am vorbit puțin mai sus de ceea ce a obținut Israelul în urma războiului, dar aceste câștiguri au pus guvernul israelian și conducerea militară în fața unor provocări la care nici până în zilele noastre, în decurs de 50 de ani, nu s-au găsit soluții. “Războiul de Șase Zile – binecuvântare sau blestem”?  a fost titlul unui articol publicat nu de mult într-un ziar israelian. Răspunsul la această întrebare este că amândouă sunt adevărate. Despre binecuvântare am scris. Blestemul este foarte complex și ramificat, cu consecințe pe termen lung.

Tancuri pe Înălţimile Golan

Israelul a sperat că prin cuceririle teritoriale va avea o monedă de schimb pentru a încheia tratate de pace cu statele arabe vecine și pentru recunoașterea statului evreu. ”Teritorii pentru pace” a fost mulți ani principiul călăuzitor al politicii israeliene față de vecini. Numai că nu a fost așa, deoarece ura față de Israel a fost mai puternică decât dorința de a recăpăta teritorii. Exista și convingerea că poate, la un moment dat, Israelul va fi înfrânt. A trebuit să treacă vreo șase ani pentru ca Egiptul să se așeze la masa negocierilor, să recapete Sinaiul și tot ce a construit Israelul acolo, inclusiv o rafinărie deoarece a fost singurul loc unde s-a găsit petrol și, sub presiune americană și în urma promisiunilor de furnizare de arme, să încheie un acord de pace cu Israelul. Deși relațiile au rămas reci, ambele părți au avut de profitat, de aceea, nici în momentele de schimbări de regim ca cele care au avut loc drept consecință a așa zisei ”primăveri arabe”, nu s-a renunțat la acordul de pace. După o așteptare de aproape 30 de ani, s-a încheiat un acord de pace și cu Iordania.

În consecință, Israelul s-a trezit cu o dublare a teritoriului său, locuit de o populație ostilă –palestinienii. Autoritățile israeliene pur și simpu nu știau cum să se confrunte cu această situație, mai ales după ce au conștientizat că formula ”teritorii contra pace” nu funcționează. Nu a funcționat nici măcar intenția de a se renunța la câte un teritoriu, cum a fost Gaza care, până la Războiul de Șase Zile, se afla sub autoritatea Egiptului. Acum Egiptul nu  a mai vrut-o. Cât de mult a costat Israelul menținerea sub control a acestui teritoriu a reieșit și din explicațiile lui Ariel Sharon care a decis retragerea unilaterală a Israelului, tocmai din cauza dificultăților de apărare. Din păcate, măsura nu a avut consecințele așteptate iar Gaza s-a transformat în” Hamasland”.

Între timp s-a conturat ideea organizării unui stat palestinian, numai că nici până astăzi nu s-a stabilit pe ce teritoriu, respectiv cât va fi retrocedat palestinenilor și cât va rămâne, din motive de securitate, Israelului.  Și nu s-a stabilit din lipsa dialogului dintre cele două părți care au întrerupt negocierile de pace. Motive pragmatice au determinat partea israeliană să renunțe la ideea Marelui Israel, propagată de grupările radicale și ultrareligioase. Astăzi, tot mai multe voci contestă principiul celor două state și, cu toate că ar fi cea mai echitabilă măsură, ideea ca Israelul să coexiste cu un viitor stat palestinian ostil, care-și educă generațiile tinere în spiritul urii față de evrei, ridică mari semne de întrebare asupra viitorului.

Dar ce se va pune în locul singurului proiect care părea valabil și acceptabil? Președintele Donald Trump, întors de curând din Orientul Mijlociu, deși a susținut că ar exista condiții pentru a relua negocierile de pace, a lăsat în coadă de pește problema. Nu se știe cine, când, unde și în ce condiții s-ar putea începe un nou dialog, deci status-quo-ul existent în zonă va continua. Este foarte dificil pentru Israel să cedeze din pretențiile de securitate, pe de altă parte nici palestinienilor nu le place ideea încălcării suveranității lor prin menținerea pe teritoriul statului lor a unei forțe militare străine. Și aici nu ne-am referit la alte probleme pe care negocierile de pace ar trebui să le abordeze – granițe, Ierusalim, refugiați, educația urii în școlile palestiniene, stimularea terorismului.

Victoriosul Război de Șase Zile care astăzi este predat ca model la școlile militare, a lăsat în urmă o moștenire grea. Și nu știm când și cum va fi  împărțită această moștenire, a câta generație se va bucura de ea. Să sperăm că nu cea de a șaptea, cum spune Biblia.

Eva Galambos

.

5 Comments

  • meir Eliahu commented on July 8, 2017 Reply

    Pace cu Arabii,nu a fost ,nu este si nu va fii
    Ei nu doresc pace ci toata suprafata Israelului sa fie arab si Evreii sa plece de unde au venit
    Asta nu o pot inghitii smolanimii nostrii din ,Israel

  • eva galambos commented on June 12, 2017 Reply

    Pe marginea bancului domnului Gabriel Farkas vreau să povestesc și eu ceva dar care a fost realitate, nu imaginație. Într-una din zilele Războiului de șase zile, mă întâlnesc la ușa redacției cu un coleg, sas din Agnita. Mă îmbrățișează cu căldură și-mi spune: ”Eva, am cucerit Ierusalimul” (adică noi). De altfel, românii în general au ținut cu Israelul în timpul războiului. Dacă știau că israelienii echivalează cu jidanii, nu am putut să-mi dau seama. Eu cred că știau doar le-au plecat mulți colegi în Israel, dar motivul a fost, după părerea mea, că nu le plăceau arabii.

  • Gabriel Farkas commented on June 8, 2017 Reply

    Acest articol îmi readuce amintiri din acele zile. Poate tinerii de azi nu-si amintesc cā toate tārile din “lagārul socialist” au întrerupt relatiile diplomatice cu Israelul ca reactie la acel rāzboi, cu exceptia României. As adāuga un banc care circula în circuitul evreesc din Cluj în acele zile:

    Un ministru român se aseazā în limuzina sa, mergând la lucru în dimineata primei zile a rāzboiului. Miticā, soferul, foarte entusiasmat:
    – Tovarāsu ministru, at,i auzit cum israelienii, o tarā as,a micā rezistā la toate armatele arabe?
    Ministrul mormāie ceva, dar nu rāspunde.
    A doua (sau a treia) zi, Miticā, soferul:
    – Tovarāsu ministru, ati auzit, israelienii au ajuns la Canalul Suez si au distrs aviatia siriana? Ce tarā micā, ce eroi…
    Ministrul iarāsi mormāie ceva, dar nu rāspunde.
    In zilele urmātoare Miticā nu mai zice nimic. Ministrul, curios, îl întreabā:
    -Māi Miticā, nu mai zici nimic de eroii israelieni?
    – Pāi am aflat, cā de fapt sunt numai niste jidani…

  • eva galambos commented on June 8, 2017 Reply

    Domnule Anca, a încerca să scrii obiectiv nu înseamnă că ești spre stânga. Există niște aprecieri raționale, acceptate de mulți oameni politici sau analiști și nu cred că toți ar fi de stânga. Poate dv. aveți soluții mai bune și care nu ar duce la o nouă intifadă. Scrieți-le.

  • tomi anca commented on June 8, 2017 Reply

    Doamne daca ai fi o idee mai spre mijlocul scalei politice,si nu ai fi orbita de manifestele “stangiste”,cred ca ai trai mai mult si mai echilibrat!!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *