Dudul, punte peste generații

Zilele trecute mi-au ieșit în cale niște minunate dude! Mă gândeam că timpul lor a trecut, atât la propriu, cât și la figurat! Totuși iată-le într-o poză, cât se poate de frumoase și proaspete! Sub poză scrie ”dați un like dacă ați mâncat așa ceva în copilăria voastră”! Lăsând la o parte aprecierile (like-uri) care astăzi ne măsoară ”audiențele” pe internet, am căutat răspunsul la întrebarea nepusă explicit și am ajuns la concluzia că eu una nu am mai mâncat dude de foarte mulți ani. Pe firul gândului a apărut firesc bătrânul nostru dud, cel din fața bucătăriei și episoade de viață mi-au înflorit în minte, ca tot atâtea focuri de artificii, mici crâmpeie de amintiri frumoase! Am zâmbit amintirilor ieșite de-a valma din sertărașele memoriei și am recunoscut în ele dudul cel bătrân în variate ipostaze. Am ieșit apoi în curte și, printre lăstari și buruieni, am găsit acea bucată specială de lemn, buturuga rămasă din falnicul dud de altădată!

Iat-o aici, încă zdravănă și parcă mă îmbie să mă așez în iarbă lângă ea și să depănăm amintirile întipărite in zbărciturile scoarței ce odinioară era plină de sevă. Mă așez și cumva mă pierd printre lăstarii cruzi, apoi pun palma pe bucata de lemn care parcă începe să îmi vorbească, transmițând avalanșa de gânduri și sentimente, fără o cronologie anume. Bucata de lemn parcă prinde viață și o simt însuflețită de noua destinație pe care nepotul meu David i-a găsit-o! Acum buturuga este ”biroul” pe timp de vară al nepotului și acest rol pare că a revigorat-o! Iată că este gata să mai trăiască și în continuare, preț de vreo câteva generații! Este iarăși subiectul poveștilor de seară, cele pe care mi le cere nepotul meu să fie neapărat adevărate și să evoce amintiri din copilăria mea.

Dudul care ne-a însoțit copilăria este aici, gata să depănăm amintiri din vieți și generații ce au trecut și încă vor mai trece! Vara trecută am reîntâlnit o prietenă dragă din primii ani ai copilăriei noastre fără griji. Împreună am evocat amintiri rămase proaspete și limpezi de atunci, despre noi și familiile noastre, despre strada copilăriei noastre, cu tot farmecul ei pastoral, despre vecinii care erau pe vremea aceea un fel de familiei lărgită, fiindcă participam unii la evenimentele de viață ale celorlalți, iar copii creșteau împreună, alergând fără griji din curtea unuia în a altuia, în căutarea locurilor în care jucam ore în șir ”de-a ascunselea”! Depănând amintiri, am ajuns amândouă la bătrânul dud care ar fi trebuit să fie în fața noastră, falnic, cu coroana lui imensă! I-am spus că se uscase demult, dar că mai păstrăm buturuga cea mare din trunchiul gros. Prietena mea din copilărie și-a amintit cum mergeam noi vara desculțe prin curte și striveam dudele căzute din pom de prea coapte ce erau, în timp ce pe cele mai frumoase le culegeam și le mâncam, așa cum erau, nespălate și nimeni nu pățea nimic, fiindcă nici nu aveam habar pe atunci de ce avea să fie poluarea. Îmi mai amintesc și că prietena despre care spun era o mai bună cățărătoare în copaci decât eram eu, chestiune care mă provoca să încerc mereu noi crengi, tot mai sus și totdeauna îî auzeam râsul cristalin de undeva de deasupra mea!  Ce provocare pentru mine, cea de atunci care încercam cu hotărâre să escaladez o nouă creangă, mereu de deasupra capului meu!

Curtea noastră este mult mai mică decât pare în poveștile mele care o însuflețesc și poate provoacă imaginația cititorului. Este mare ca dimensiune a sufletului și vieții care pulsează în fiecare fir de iarbă sau mică gâză! Poate fi imensă dacă o privesc cu ochii fetiței din anii 60, care se pierdea în micile cotloane tocmai bune de ascuns, dar poate fi adusă și la dimensiunile ei reale, dacă aș gândi în șabloane, așa cum fac cei care și-au pierdut copilăria și stau trist ancorați în lumea materială, obosită de ani. Curtea este parte a identității mele și mă sprijină prin rădăcinile de tot felul care se găsesc în acest spațiu unic și al meu. Să încercați să vă gândiți și veți vedea că fiecare aveți așa ceva, un spațiu unic care leagă trecutul de prezent și vă dă siguranță că există viitor. Cred că acum unii tocmai ați închis ochii și v-ați recunoscut și simțit acest liant propriu! Da, îl aveți, tocmai l-ați găsit și vă dă un fior de bucurie!  Curtea noastră are copaci, flori și fiecare are o istorie proprie, iar eu caut să intervin cât mai puțin și să las diversitatea să se manifeste în toată splendoarea ei naturală. Am norocul să îmi placă orice fac sau, altfel spus, orice fac îmi place, fiindcă sunt pur și simplu un om muncitor! Asta se traduce aici prin faptul că fiecare etapă a ciclurilor de peste an îmi este aproape și trebăluiesc din toamnă până în următoarea toamnă.

Scriu despre dudul nostru și îmi place să cred că a fost martor la zidirea casei bătrânești. Da, cu siguranță că atunci, demult, dudul era doar un copăcel tânăr, aflat la primul an de rod! Cred că era nelămurit cu ce se întâmplă, fiindcă el era la marginea unui pâlc de pomi necultivați, unde creștea pur și simplu, ca toți ceilalți lăstarii sălbatici dimprejurul lui. Atunci, prin anii 40, bunicii se stabileau în cartier și iată că dudul mic creștea și rodea primele lui fructe, mari, zemoase și nespus de dulci. Bunica l-a văzut și l-a plăcut așa mic și mândru, i-a gustat fructele și apoi l-a lăsat să crească lângă casă! Îl privea din bucătărie. În tot restul curții a plantat pomi fructiferi altoiți: cireși, vișini, pruni, caiși. Aleea avea caiși pe toată lungimea ei. A lăsat bunica și dudul să crească mare, fiindcă ea niciodată nu ar fi tăiat un pom care nu era uscat și chiar uscat fiind, lăsa să treacă un an să se asigure că este cu adevărat fără viață și abia apoi îl tăia. Era supărată când trebuia să facă asta și totdeauna planta imediat încă 3 pomi în loc! Așa apucase ea din copilărie și așa făcea! Așa se întâmplă și astăzi în familia noastră.

Multe ar mai fi de povestit despre dudul din fața bucătăriei și evenimente din viața noastră! Ce mai vreau să spun este că îmi voi repara greșeala de a fi tăiat întotdeauna lăstarii de pomi, inclusiv pe cei de dud. Am făcut asta ca să păstrez o oarecare ordine în creșterea pomilor și am adăugat pomi mai ales dintre cei altoiți. Anul acesta voi lăsa însă să crească câțiva lăstari de dud! Vreau să guste toată lumea dude din urmașii dudului din fața bucătăriei!

*

În mod obișnuit încheierea a fost mai sus. Totuși, m-am întrebat dacă toată lumea care se oprește să citească rândurile de aici știe ce este un dud și cum sunt dudele la gust? Am să adaug câteva explicații despre dud!

Dudul este o plantă medicinală din familia Moraceae[1]. Până acum nu am știut că este o plantă medicinală! Pe vremea copilăriei noastre el se folosea mai ales pentru hrana viermilor de mătase, cei din care se făcea mătasea naturală. Cred că dudul nostru a contrazis prin lungimea și vigoarea vieții pe care a avut-o, faptul că se scrie că ar avea o viață scurtă! De-a lungul timpului, dudul a fost cunoscut sub mai multe denumiri populare, printre care cele mai folosite sunt: agud, iagod, mura, fragar.

Dudul avea mai multe întrebuințări în tradiția populară: frunzele constituiau hrana viermilor de mătase, dudele puse la fermentat erau folosite pentru producerea țuicii, ceaiul din frunze de dud era utilizat în vindecarea bolilor de ficat, din dud negru, coaja ramurilor strânsă primăvara, se fierbea, apoi se îndulcea cu zahăr, după care se lua dimineața pe stomacul gol, pentru tratarea contra teniei[2]. Tot în aceeași sursă am aflat și că dudele conțin tanin, vitamina C, materii peptice. Dudele sunt un laxativ bun, au și o proprietate tonică, răcoritoare, depurativă, fiind utilizate în tratarea afectiunilor pulmonare, aftelor, ulcerului gastric si duodenal, diabet, enterite, stomatite, etc.

 

17 septembrie 2017

Serena Adler

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Dud_alb

[2] https://www.sanatatecuplante.ro/plante-medicinale/plante-medicinale-d/186-dudul-alb-si-negru-morus-alba-si-morus-nigra.html

4 Comments

  • Hava Oren commented on September 29, 2017 Reply

    Dacă ți-e dor de duzi, vino la Ierusalim. Aici e plin de duzi, mai ales negri. Nu numai că mănânc dude în fiecare vară, uneori fac chiar dulceață. Din păcate am trecut de vârsta cățăratului. Culeg ce pot, restul cad și sunt strivite sub picioarele trecătorilor. Dar desigur că niciunul nu e ca dudul „tău”.

    • Serena commented on October 1, 2017 Reply

      Multumesc pentru gand si imi propun sa fac si eu dulceata de dude, dar in sezonul lor viitor! Sigur ca dudul meu este unic, doar a inmagazinat in el memoria familiei! Sper sa reusesc sa recultiv acest pom!

  • Serena commented on September 28, 2017 Reply

    Mulţumesc Andrea! Da, duzii erau pretutindeni, in curţile de la ţarã și in orașe, pe marginea șoselelor și noi dãdeam crengi cu frunze pe la cei care creșteau viermi de mãtase! Prietena despre care am scris că era bună la căţãrat este și ea pe aici, in spaţiul virtual, dar mai avem prieteni de atunci. Aștept sã vãd dacă vor citi și se vor recunoaște in alaiul nostru zgomotos de atunci.

  • Andrea Ghiţă commented on September 28, 2017 Reply

    Mi-a plăcut mult articolul şi mi-am amintit că în vremea claselor primare duzii erau la mare preţ pentru că mulţi copii creşteau viermi de mătase în cutii ascunse sub pat…Tocmai deunăzi îmi povestea un coleg de clasă cum creşea el viermi de mătase. Din păcate acum nici crecătoriile de stat nu mai funcţionează şi nu se mai găseşte nici mătase naturală indigenă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *