Prima mea vizită în Israel

Trebuie să recunosc că nu am avut nici o afinitate pentru sionism nici în tinerețe și nici la vârsta de adult. Înainte de război, prin anii 1938, se vorbea în casă de eventualitatea ca tata să plece în Palestina, la solicitarea proprietarului locuinței noastre, care avea bani mulți și voia să-i investească într-un „pardes” (grădină de portocali) și astfel să ne mutăm cu toții acolo. Dar planul a eșuat și oricum nu ni s-a cerut nouă, copiilor, părerea. Mama care activa în WIZO se arătase entuziasmată, dar nu a putut schimba nimic din decizia finanțatorului. Din inițiativa părinților am învățat mulți ani limba ebraică pe care o înțeleg și acum destul de bine, dar fără un scop deosebit. Făcea parte, credeam eu, din cultura mea generală. Astfel că ne-am urmat liniștiți soarta care ne-a dus în deportare timp de 3 ani și apoi ne-a reîntors la viață. Poate dacă am fi fost împreună cu ceilalți evrei din Câmpulung cu precădere la Șargorod și am fi – noi cei rămași în viață- revenit la Câmpulung, am fi emigrat în Israel așa cum au făcut-o aproape toți,  chiar foarte repede chiar după întoarcere. Dar noi am mers la Botoșani și acum, când părerea mea și a surorii mele conta pentru decizia părinților, am preferat să învățăm și să reușim, deși cu  mijloace materiale foarte precare, să devenim oameni folositori. E adevărat că am evitat organizațiile sioniste care existau atunci, deși aveam chiar și rude directe, veri și verișoare dintre care unii au fugit de acasă chiar fără asentimentul părinților și care au plecat oficial sau clandestin în Palestina și au ajuns cu greu, via lagărul din Cipru, într-un târziu, la viața foarte grea de la începuturile noului stat Israel. Îi admiram, dar mi-era imposibil s-o iau din nou de la început după ce pierdusem o dată totul, inclusiv acel „acasă” după care jinduiesc până azi. Este adevărat că părinții mei și ai soțului meu, deși mai în vârstă, au vrut să plece odată cu primele valuri oficiale de emigrare, dar deoarece noi nu ne-am arătat dornici de a-i urma, au rămas şi ei aici.

Dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur din toată inima de orice se putea afla prin scrisori sau radio despre realizările Israelului și mă mândream ca și cum aș fi contribuit și eu cu ceva la aceste succese.

La un moment dat, la începutul anilor 60, la spitalul Fundeni eram câțiva medici evrei pe care-i puteai număra pe degetele de la o mână și numai datorită profesorului nostru, Gh. Goldiș, un om foarte de treabă, nu ne simțeam stingheri.

În 1967, însă,  Războiul de 6 Zile m-a umplut de mândrie și dacă la început nu s-a vorbit despre asta, din a treia zi am primit felicitări ca și cum și eu aș fi luptat acolo. Și atunci am hotărât că trebuie să văd și eu cât mai repede Israelul, țara minune care a reușit să învingă armatele destul de bine organizate ale țărilor arabe din jur.

Primul  care a văzut Israelul a fost soțul meu,  în cadrul unui turneu al Teatrului Evreiesc de Stat și când s-a întors era atât de entuziasmat de cele văzute și trăite, încât poate atunci ar fi fost un moment prielnic pentru noi de a lua taurul de coarne. Dar fiica noastră era studentă și nu voiam să-i întrerupem viața. Pe atunci pașaportul nu se obţinea uşor. Şi sora mea a vizitat Israelul în 1969. Prin ea am aflat numai lucruri pozitive, așa cum le vede un turist de obicei. Eu am reușit să plec de abia în Ianuarie 1971, în plină iarnă, îmbrăcată cu un palton gros, cizme, guler și căciulă de vulpe. Prima minune a fost imaginea minunată din avion a țării și sosirea la aeroport unde mă așteptau rudele și prieteni îmbrăcați în haine de vară. Cel mai mult m-au impresionat până la lacrimi primii soldați văzuți, tineri și toți frumoși în ochii mei, în uniforme lejere, cu mânecă scurtă și berete pe umăr cum nu văzusem decât în filme. Drumul până la una din verișoarele – car a stat aproape 2 ani în Cipru, deci era cum zicea ea deja „vatika” (veche) în țara nouă – m-a cucerit imediat și mi-a creat premisele părerilor inițiale despre vizita mea. Toți cei care m-au așteptat vorbeau încă perfect românește și chiar de la început m-am simțit ca „acasă”. Au contribuit și numele străzilor care nu-mi erau deloc străine, mai ales cele ale scriitorilor clasici de limbă idiș pe care-i cunoșteam, de activiști sioniști care meritau această cinste, dar și de alți oameni cu un rol important în crearea și dezvoltarea Israelului. Chiar a doua zi, verișoara m-a dus la o stație de autobuz dându-mi indicațiile necesare cum să ajung la Tel-Aviv la unul din verii care m-a așteptat la aeroport și care locuia pe Dizengoff, imposibil de a nu fi nimerit. Dar pe mine nu m-a entuziasmat numai faptul că intrai în autobuz prin ușa din față, că șoferul era și taxator și-ți dădea restul exact, ci mai ales că fără inhibițiile mele, de fapt clasice, pentru noi evreii din Galuth, oamenii se strigau pe nume lor evreiești, (Ițic, Sura, Lea, etc) . Asta a reușit în prima zi să mă înduioșeze până la lacrimi, pe mine cea care am ales să nu fac Alia.

Dar foarte repede mi-am dat seama că turistul care vrea să vadă cât mai multe într-un interval limitat de timp (am stat 4 săptămâni) nu poate cunoaște în profunzime viața adevărată a unei alte țări, chiar dacă e copleșit de sentimente pe care eu le trăiam intens în Israel. Pe atunci se putea auzi încă mult idiș și românește pe străzile pe care le-am parcurs fie singură cum îmi place mie, fie însoțită de rude sau prieteni care au venit cu toată bunăvoința să mă vadă și unii chiar să încerce să mă convingă să emigrez. Aproape toți reușiseră să se integreze în Israel, deși nu cunoșteau încă limba și acasă continuau să vorbească mai ales românește. Asta am putut observa în toate orașele vizitate. La Haifa, în gară, când nu am găsit imediat mașina pe care o căutam, nu știu prin ce antene un negustor ambulant m-a întrebat cu multă bunăvoință pe românește ce caut. Totul mi-a plăcut la început : soldații, polițiștii, magazinele mari și mici, primul „mall”, de la Petach Tikva, liniștea din oraș la primele ore ale Sabatului și apoi revenirea la zgomotul obișnuit al serii la Tel-Aviv, orașul care nu prea doarme. Şi pe atunci era mult tineret, centrul mare universitar și apoi Tehnionul din Haifa, și bineînțeles Ierusalimul prin care am colindat cât mi-a fost posibil, inclusiv universitatea și câteva spitale din diverse orașe. Nu mai vorbesc de realizările tehnice, încălzitul apei, mașini de spălat, etc, toate fiindu-mi necunoscute până atunci.  Nu pot și nici nu vreau să înșir câte am  văzut. Nici azi nu pot uita o imagine de Ierusalim: în unei circulații foarte aglomerate de Vineri dimineața, pe o motocicletă un om religios, tradițional, cu poalele fluturânde, cu ciorapii albi la vedere și o pălărie neagră cu boruri mai late. Am făcut tot ce face un turist care se respectă și am văzut tot ce era posibil și accesibil, inclusiv o excursie la chibuțul En Ghedi și minunile lui

Și în mijlocul acestui vârtej  de impresii am aflat că nu știu multe lucruri, deși atunci Israelul era încă în plină perioadă a eroismului și a reușitelor sioniste. O rudă mai depărtată a venit să mă vadă și în toiul discuțiilor m-a întrebat, nu cu rea intenție, dacă sunt mulțumită cu ce am realizat în viață. Bineînțeles că i-am răspuns că profesional am reușit în limitele mele. La următoarea întrebare, dacă am cont în bancă, nu am știut să răspund. Nu știam că printre reușite e importantă valoarea contului bancar! Azi am învățat  ceea ce nu știam în 1971. Și pe parcursul celor 4 săptămâni am fost mai atentă și la ce nu știam. Se clădea în Israel o alt fel de societare despre care eu atunci habar nu aveam și la care cei care au ajuns acolo s-au adaptat din mers, mai mult sau mai puțin greu. Încă nu venise Aliaua rusească care a schimbat foarte multe ulterior. Aveam eu această dorință pentru o nouă schimbare și puterea s-o fac? Probabil că nu și poate că de asta nu m-am luptat s-o fac.

M-am întors la un București rece, înghețat de f ebruarie, plină de regrete și îndoieli.

Dar soarta le rezolvă cum vrea ea. Când fiica noastră s-a înscris să plece în Israel și după ce a luat „formularele mici” și a fost scoasă din partid, ne-am gândit că oricum poate vom pleca și noi. Dar apoi ea a divorțat de soțul ei și totul s-a schimbat.

Am mai fost în Israel de încă 6 ori și de fiecare dată am descoperit lucruri noi, necunoscute anterior și o evoluție tehnică formidabilă recunoscută chiar de acei care nu iubesc pe evrei și nici Israelul.

Azi am rămas cu regretul meu personal de a fi aici „altfel”, de a fi minoritate națională și a beneficia de „toleranța” majoritarilor. Nu ar fi fost mai bine să fi fost și eu în Israel, într-un Israel idealizat poate de mine.

Din păcate spre un ideal poți numai să năzuiești.

Nu am avut un aparat fotografic în 1971 și fotografiile făcute atunci de rude și prieteni sunt numai pentru aducere aminte.

Eu trăiesc între cele două țări simbolizate prin steagurile lor.

24.10 2017, București   Mirjam Bercovici

2 Comments

  • klein ivan commented on October 28, 2017 Reply

    Sa incercam sa privim partea plina a paharului , fara regrete pentru noi .( eu imi permit anumite regrete legate de copii ) . Practic , traiti intr-o singura lume – va puteti refugia in amintiri luminoase ale trecutului si in plus intr-un Israel idealizat .K.I./N.Y.

  • Nicole Sima commented on October 26, 2017 Reply

    O nouă confesiune prin trecerea în revistă a legăturii autoarei cu Israelul. Ce-ar fi fost dacă… nimeni nu poate ști, însă Mirjam Bercovici, chiar și fără să emigreze (dacă nu tocmai fiindcă a rămas aici), și-a dat măsura valorii umane și profesionale din plin și, fie-mi îngăduit s-o spun, și-o dă și în ziua de azi prin cultură, înțelepciune, atenție și iubire față de ceilalți, atitudine și multe altele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *