Omul este un mecanism biologic complex și sensibil. Suntem mai fragil decât ne place să credem despre noi înșine. Fiecare individ este un amestec, cu grijă dozat, care combină calitățile cu defectele, fie ele native sau dobândite prin educație. În aceste entități unice echilibrele și forțele interne se pot modifica de nenumărate ori, funcție de mii de combinații de factori externi. Aceasta face diversitatea umană. Sunt oameni empatici, sensibili la ce se întâmplă în jurul lor, dar într-o măsură poate mai mare, găsim oameni indiferenți la ce li se întâmplă semenilor. Sunt oameni generoși în a dărui bucurie, încurajare, alinare, sentimente pozitive, dar sunt și oameni zgârciți cu resursele lor și care nu dăruiesc nimic din ceea ce poate au, uneori, pozitiv. Oamenii dominați de sentimente negative, de invidie sau frustrări, nu găsesc resurse pozitive sufletești pe care sa le poată dărui, oricât le-ar căuta înăuntrul lor. Daca mai adăugam si faptul ca exista posibilitatea ca – de-a lungul vieții – să fim afectați de contactul prelungit cu oameni negativi, avem o si mai amplă dimensiune a modificărilor ce pot surveni în timp.Să ne oprim aici cu tipologiile umane, pentru că nu m-aș încumeta să trec bariera dintre observator al conduitei umane și cea de specialist în tainele cunoașterii acestor mecanisme atât de complexe.  Așa ajungem și la subiect.

În urmă cu câteva zile, cineva m-a întrebat de ce frazele mele încep cu ”eu”? Desigur că întrebarea era nuanțată, adică lăsa portița deschisă interpretărilor de orice fel. Cred că nu sunt exagerat de sensibilă dacă spun că întrebarea m-a pus pe gânduri. Totdeauna am învățat câte ceva de la orice interlocutor, așa că am luat in serios întrebarea și prin urmare i-am dat răspunsul, fără să stau prea mult pe gânduri. Mi se pare firesc ca frazele mele să înceapă cu ”eu”, fiindcă ne formulăm propriile opinii, viziuni despre viață, percepții, exemple din propria experiență. Cu alte cuvinte ne referim la ce am face noi într-o anume situație, cum am acționat în trecut într-o situație similară. Adică, ne dăm exemplu pe noi înșine și nu dăm sfaturi, ci spunem ceva trăit de fiecare dintre noi. Îmi pare de bun simț să spun că eu am trăit o experiență similară și nu să spun ce să facă interlocutorul în situația lui, fiindcă nu sunt în papucii lui. Da, cred în continuare că a te referi doar la tine și experiențele tale este o dovadă de respect pentru ceilalți și nicidecum un semn de aroganță sau interes pentru propria persoană. Desigur că sunt situații în care a te referi la tine poate fi și o aroganță, lipsă de modestie, dar acestea le decelăm singuri. Voi ce credeți?

Mă simt responsabilă pentru cuvintele pe care le folosesc, fiindcă pot răni, iar o rană lasă semne, zgârie sufletul și chiar dacă se vindecă în aparență, tot o mai simțim.

Ar mai fi o altă întrebare, nepusă de alții, ci de mine. Încerc să îi găsesc un răspuns, strict bazat pe experiența proprie. Mă întreb de ce același om poate crea percepții diferite altor oameni?! De ce unora le putem părea aroganți și altora modești sau unora îndrăzneți, în timp ce altora de-a dreptul timizi?! Aș fi nuanțată și cu răspunsul la această întrebare. Suntem o aceeași persoană, atunci de ce unii ne văd într-un fel, în timp ce alții diametral opus!? Aici suntem în situația care depinde de tipul relației stabilite între doi oameni, dar și etapa, momentul, împrejurarea în care oamenii se întâlnesc sau se reîntâlnesc și comunică, interacționează. Încă ar fi bine dacă ar fi doar atât, dar ca situația să fie mai complicată, se adaugă ”zvonistica” și ceea ce ”gura lumii” poate crea în jurul unui om, pe care de cele mai multe ori cel care emite judecăți de valoare nici nu îl cunoaște. Eu obișnuiesc să întreb dacă ”vorbitorul” cunoaște direct persoana despre care tocmai emite păreri și dacă da, atunci în ce împrejurare și când a cunoscut acea persoană despre care tocmai se pronunță așa doct. Oricum, eu îmi fac propriile păreri, doar după ce cunosc omul. În situația în care părerile nu sunt excelente, prefer să spun că nu cunosc acele persoane și asta mă scutește de multe neajunsuri. Dacă veți încerca acest exercițiu, veți vedea că de cele mai multe ori, ”judecătorul” nici nu cunoaște direct pe cel sau cea despre care se pronunță doct!

Tot în ultimele zile am mai avut o experiență, de data aceasta frumoasă și emoționantă. Cu ocazia felicitărilor de Anul Nou, o bună prietenă din copilărie mi-a spus că cineva apropiat din familia ei s-a întâlnit cu o doamnă care lucrase într-un loc in care prietena știa că am lucrat și eu. Așa a venit vorba despre mine în discuția celor două doamne și tot așa a aflat cuvinte frumoase despre mine din urmă cu câteva zeci de ani. Prietena putea să uite să îmi spună și totuși nu a uitat, mai mult, a avut generozitatea să îmi spună cine era acea colegă din trecut care a vorbit frumos despre mine. Pentru asta îi mulțumesc că mi-a spus! O dovadă în plus că este prietenă adevărată! Este bine să ne cunoaștem apropiații și uneori primim semne neașteptate despre prieteni pe care poate-i neglijăm în favoarea altora care ne răpesc timpul fără a ne dărui un timp de calitate și afecțiune reală. Eu am învățat ceva din această lecție (am început cu ”eu”)! Am învățat că trebuie să încerc să înclin balanța în favoarea prietenilor care au probat acest sentiment frumos și vă asigur că voi găsi mulți la care poate am uitat să mă gândesc! O asemenea întâmplare face să se șteargă multe alte lucruri meschine pe care le aud venite din partea unor oameni care abia dacă mă cunosc sau nici măcar nu mă cunosc. Oare cui să mulțumesc pentru prietenii buni pe care viața mi i-a scos în cale?

Mi-aș dori să aud păreri sau poate experiențe similare pe care le-ați trăit!

Vă asigur că voi aprecia dacă frazele vor începe cu ”eu”!

Serena Adler, 03 Ianuarie 2018