Copiii din fotografie

Pe afişul expoziţiei „Martori evrei ai unui secol românesc” – găzduite de Institutul Cultural Român din Tel Aviv în perioada 22 – 28 februarie 2018 (http://icr.ro/roma/expozitia-de-fotografie-martori-evrei-ai-unui-secol-romanesc-la-icr-tel-aviv ) –  apare fotografia  a doi copii surâzători. O fetiţă cu chip angelic, cuminte şi ascultătoare, şi un băiat ceva mai neastâmpărat, lucru dovedit de basca aşezată puţin într-o parte şi privirea pusă pe şotii. Cine sunt cei doi copii şi în ce fel au fost martorii istoriei? – îşi poate pune întrebarea un privitor iscoditor care caută legătura dintre aspectul şi subiectul afişului. Răspunsul îl veţi afla de la semnatara acestor rânduri, legatara fotografiei originale.

Cei doi copii din fotografie sunt frate şi soră: Rifca şi Iţu Geller, verişorii primari ai mamei mele Sara Székely, născută Tabák. Erau copiii lui tanti Frida, mătuşa mamei dinspre tată, croitoreasă de meserie. Soţul ei, Márton Geller, era muncitor calificat la o fabrică de cherestea din Gheorgheni, frumosul oraş natal al mamei mele, aşezat în depresiunea Giurgeului, la poalele Bucinului, cu multe păduri în împrejurimi.

Copiii s-au născut la mijlocul anilor 1930. Iţu era mai mic cu vreo doi-trei ani decât mama mea (născută în 1930), iar Rifca era cu vreun an-doi mai mică decât fratele ei.

La începutul lunii mai 1944, când evreii din Gheorgheni au fost adunaţi în curtea şcolii generale, duşi în ghetoul de la Reghin şi apoi deportaţi la Auschwitz, Iţu avea vreo 9-10 ani şi Rifca vreo 7-8. Soarta lor a fost pecetluită din momentul coborârii pe rampa de la Auschwitz. Mâna necruţătoare a lui Mengele i-a trimis direct către camera de gazare. Mama lor a pierit alături de ei. Nici tatăl lor nu a supravieţuit.

Am să încerc să creionez, în rândurile următoare, – ajutându-mă de cartea de memorii a mamei mele (Sara Székely, Surica, fiica Evei, ed. Hasefer 2008, traducere din limba maghiară Andrea Ghiţă) – câte ceva despre Rifca şi Iţu Geller şi ambianţa în care şi-au trăit mult prea scurta lor viaţă, curmată înainte  de sfârşitul copilăriei.

Rifca şi Iţu sunt personaje episodice în cartea mamei, pentru că, în toamna lui 1941, mama părăsea Gheorgheniul plecând la orfelinatul israelit „Baron Hirsch” din Budapesta, alegerea care avea să-i salveze viaţa. Mama a supravieţuit în capitala Ungariei, în aşezământul pentru copii orfani, aflat sub protecţia Crucii Roşii internaţionale şi a Ambasadei Suediei, adică a lui Raoul Wallenberg.

Iată fragmentul cu amintirile despre Rifka şi Iţu:

O iubeam foarte mult pe sora tatei, mătuşa Frida, măritată cu Márton Geller […] Era o femeie înaltă, zveltă, cu ochi albaştri şi trăsături frumoase. Îi mersese vestea că e o croitoreasă pricepută. Cosea acasă împreună cu Serena, fiica ei cea mare, şi uneori mai lua vreo două fete dornice să ucenicească într-ale croitoriei. De altfel, croitoria era o meserie îmbrăţişată de mulţi evrei; potrivit unei zicale, „dacă vine vremea bejeniei, acul, aţa şi centimetrul încap într-un buzunar”.  Mătuşă-mea cosea pentru toată lumea din colonie. Dacă le întrebai pe fetiţele din vecini, cine le-a făcut rochiţa nouă, răspundeau „Tanti Frida a croit-o şi mămica mi-a cusut-o”. Asta, pentru că femeile mai sărace o rugau să croiască rochiţele pe care, apoi, le coseau ele cu mâna. Mătuşă-mea nu prea câştiga de pe urma lor, dar, din fericire, toamna şi primăvara o angajau familiile mai bogate, să lucreze cu ziua. Trebuia să strâmteze sau să lărgească rochiile şi fustele, după cum se îngrăşau sau slăbeau cucoanele şi domnişoarele, iar copiilor le cosea hăinuţe noi. Pleca dis-de-dimineaţa şi stătea până seara târziu, căpătând şi mâncare pe la casele unde lucra. Între timp gospodăria rămânea în seama Serenei care avea grijă şi de cei doi frăţiori: Rifkele şi Iţu. Acesta din urmă avea şapte ani şi era bătut adesea de băieţii mai mari, pentru că nu se lăsa şi sărea la bătaie dacă îl înjurau că e jidan. Atunci surioara lui, Rifkele, fugea să mă cheme, ca să-l salvez pe Iţu. Nici eu nu eram prea mare, dar alergam să-i vin în ajutor. Din fericire, până ajungeam la locul faptei, agresorii spălau putina. Mulţumită mătuşii Frida, aveam rochiţe frumoase; e drept, cam toate erau „combinate” din bucăţi de material, rămase de la rochiile cusute pentru alţii.

Familia Geller locuia în colonia Darvas, aparţinând uneia dintre fabricile de cherestea din oraş, fabrica Darvas Mor&Fii. Patronul era evreu, iar muncitorii evrei şi secui.

De o parte şi de alta a fabricii, la o depărtare destul de mare de stivele cu cherestea şi cele cu buşteni, se înşirau barăcile lungi, de lemn, destinate lucrătorilor. Familiilor numeroase, cu 6 – 8 copii, li se dădeau  locuinţe cu două odăi, iar cele cu un copil sau fără, primeau locuinţe mai mici. Dar oamenii erau mulţumiţi şi cu atâta, pentru că barăcile erau aproape de fabrică şi călduroase,  chiar şi pe gerurile cele mai năprasnice, pentru că toată lumea avea parte de lemne de foc; nu trebuia decât să adune, vara, deşeurile de lemn din  incinta fabricii şi să le stivuiască în magazia de lemne. Aveam şi lumină electrică, atâta timp cât lucra fabrica. Dacă se oprea producţia, nu mai funcţiona nici uzina electrică şi atunci aprindeam lămpile cu gaz sau lumânările. Din fericire, asta se întâmpla rar, întrucât se muncea în două sau trei schimburi…

În colonia noastră locuiau o mulţime de copii şi ne distram de minune împreună. Ne jucam de-a v-aţi ascunsa printre stivele de cherestea, suindu-ne până sus, în vârful lor. Umblam după vagonete goale şi dacă găseam unul, săream pe el vreo trei-patru, iar cei care nu mai încăpeau, împingeau vagonetul. Apoi făceam schimbul. Era o repartizare judicioasă a obligaţiilor, totul era să nu ne prindă că ne dăm cu vagonetele, pentru că atunci îi mustrau atât pe părinţii noştri cât şi pe vagonetari. Altădată, unul dintre noi se culca între şine şi vagonetul trecea pe deasupra lui. Şi eu aveam curajul să mă culc între şine; încăpeam pentru că eram slăbuţă. Mama, aflând  pe „telefonul fără fir” de vreuna din năzdrăvăniile mele, fugea speriată să mă caute, îmi trăgea câte o mamă de bătaie şi mă pedepsea pentru câteva zile, închizându-mă în casă,  când se ducea la lucru. Copiii mă compătimeau, veneau la geam şi-mi arătau dulciurile pe care nu le puteau împărţi cu mine. Uneori ne luam la întrecere făcând echilibristică pe şine sau  adunând cât mai mulți sâmburi de mere. Îi puneam într-o cutie de chibrituri şi îi duceam la farmacie, unde primeam în schimb un săpun micuţ şi parfumat. Nici astăzi nu am habar la ce folosea farmacistul sâmburii de mere aduşi de copii.

Iarna zăpada îngheţa pe grămezile mari de rumeguş din curtea fabricii şi noi mergeam la săniuş. După ce oboseam să ne dăm cu sania, ascundeam săniile într-o grotă, săpată de noi în rumeguşul îngheţat. Familiile cu mai mulţi copii aveau şi leagăne agăţate în curte sau în magazia de lemne.

Mama, Sara Tabák, la vârsta de 10 ani

Locuinţele familiilor evreieşti erau mobilate asemănător. Noi aveam o singură odaie şi o cămară de alimente.   Eram religioşi şi respectam regulile alimentaţiei evreieşti, adică aveam o gospodărie cuşer. Lângă soba mare, ţărănească, se întindea o laviţă cu două  lighene emailate: unul roşu şi altul albastru. În primul spălam vasele în care găteam carnea, iar în celălalt vasele pentru lactate. Alături de ele se afla găleata cu care căram apa de la fântână. Mai aveam două etajere cu 5 – 6 rafturi. Pe una dintre ele erau aşezate oalele şi cratiţele emailate, de culoare roşie, şi farfuriile pentru alimentele cu carne. Pe cealaltă etajeră erau rânduite oalele şi cratiţele emailate, de culoare albastră, farfuriile şi ceştile pentru lactate. Pe perete erau atârnate funduri de lemn de diferite dimensiuni, făcăleţul şi alte ustensile de bucătărie. Poliţele de pe cele două etajere erau împodobite cu fâşii albe, scrobite, împodobite cu colţişori de dantelă şi brodate cu aţă roşie, respectiv albastră[…]

Masa avea două sertare. În primul ţineam  tacâmurile şi polonicele pentru alimentele cu carne, iar în al doilea, cele pentru lactate. Pe raftul de sub masă era locul ligheanului şi al săpunului. În partea cealaltă a încăperii, lângă sobă, se aflau două paturi aşternute cu pilote şi perne de puf, despărţite de o noptieră. Mai aveam două dulapuri cu două uşi şi o masă pe care o întindeam numai când se aduna familia, de Şabat sau sărbători. O uşă dădea în cămara de alimente, mare, răcoroasă, cu fereastră. Acolo ţineam şi proviziile pentru iarnă. Făina o păstram într-o ladă mare de lemn cu capac, cu trei compartimente: unul pentru făina albă cu nule, altul pentru făina integrală şi ultimul pentru făina de mălai. Tot în cămară păstram fasolea albă şi tărcată, grişul şi cartofii, alimentul nostru de bază, ceapa şi usturoiul împletite în cununi şi boabele de porumb pentru orătănii. Târgul din Gheorgheni se ţinea o dată pe săptămână. Vara  produsele erau aduse cu trenul tocmai de la Reghin, de precupeţele săsoaice trupeşe, care purtau pălării de paie cu boruri mari. Iarna, pe ger, nu prea se îndemnau să vină…

Muncitorii evrei nu lucrau sâmbătă şi pregătirile de Şabat începeau de vineri. Ne spălam pe rând în copaie, îmbrăcam lenjerie şi haine curate. Tata se ducea la sinagogă cu fraţii şi cumnaţii lui. Între timp, acasă, aşterneam pe masă faţa de masă festivă, albă şi apretată, aşezând pe ea farfuriile şi tacâmurile cele mai frumoase. Mama prepara peşte în aspic, iar dacă nu aveam bani să cumpărăm peşte, gătea „Falşe fiş” (peşte fals) din piept de pui tocat în aspic, aranjat sub formă de peşte. Masa de Şabat mai cuprindea supă de carne cu fidea, carne fiartă cu cuş-cuş, cartofi sau mâncare de morcovi. La desert primeam compot de prune uscate, care-mi plăcea foarte mult, pentru că înmuiam în el bucăţele din colacul de Şabat, care căpătau o culoare frumoasă, liliachie. Sâmbătă fiind interzis să aprindem focul, de obicei mâncam ciulentul gătit de mama, încă de vineri.

Ciulentul se prepara din fasole albă şi tărcată, amestecată cu arpacaş şi bucăţi de carne grasă de vită sau de pasăre și condimentată cu sare şi piper. Compoziţia se punea într-o oală de pământ peste care se turna apă rece, până o acoperea. Deasupra, într-o crăticioară separată, se punea un aluat din mălai sau cartofi, care purta denumirea de „kugli” …Vineri, înainte de începerea Şabatului, copiii cărau oalele cu ciulent la cuptorul de pâine. Oalele erau aşezate în vatra bine încinsă, cu ajutorul unei lopeţi,  în ordinea sosirii. Uşa cuptorului se închidea bine şi oalele cu ciulent se lăsau acolo, până sâmbătă la prânz, când copiii veneau să le ia. Pe drum încercam să ghicim cum avea să fie ciulentul: cu prea multă zeamă sau, dimpotrivă, gros şi rumenit deasupra. Vorba ceea, ciulentul e ca şi căsătoria, uneori reuşeşte, alteori ba. Ciulentul e foarte gustos, se alterează greu şi se răceşte încet, aşa că nu trebuie să aprinzi focul, ca să-l încălzeşti. Până veneam noi cu ciulentul, soseau şi bărbaţii de la sinagogă şi puteam să ne aşezăm la masă. La desert ni se dădea compot sau prăjituri. Ne odihneam puţin şi apoi mergeam în vizită pe la neamuri sau primeam vizita lor. Părinţii îşi povesteau noutăţile, iar copiii erau trataţi cu dulciuri şi se duceau la joacă. Noi, fetele, săream coarda, ne jucam de-a v-aţi ascunsa, băteam mingea sau jucam un joc de îndemânare cu pietricele…

Nu ştiu dacă, înainte de deportare, Rifca a apucat să meargă la şcoala primară, dar Iţu a urmat, probabil, câteva clase la şcoala publică elementară din Gheorgheni, în curtea căreia, la 3 mai 1944, au fost adunaţi cei 986 de evrei din oraş. Au fost ţinuţi în curtea şcolii câteva zile fără să li se dea de mâncat sau de băut. Apoi au fost escortaţi la gara din oraş şi îmbarcaţi în trenul spre Reghin. În ghetoul din Reghin, deja ticsit de oameni, numai bolnavii au fost lăsaţi să se adăpostească sub şurile de uscat cărămizi, ceilalţi au trăit sub cerul liber, timp de o lună de zile. Cei mai înstăriţi au fost  supuşi interogatoriilor nesfârşite şi bătăilor crunte pentru a li se smulge „secretul unde şi-au ascuns averea”. Câţiva şi-au sfârşit zilele acolo. Nu ştim dacă cei doi copii, Rifka şi Iţu, au văzut aceste atrocităţi, dar cu siguranţă au răbdat foame şi umilinţe de tot felul.  În primele zile din iunie 1944, evreii din ghetoul de la Reghin au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi trimişi la Auschwitz. În 4 iunie, trecerea garniturii de tren cu cei 3149 de deportaţi din Reghin era consemnată şi de comandantul gării din Kassa (Kosice)…

Şi fotografiile – asemeni cărţilor – au un destin al lor. În primăvara lui 1945, curând după eliberarea Budapestei, mama (în vârstă de 14 ani şi câteva luni) a fugit de la orfelinat şi a luat drumul Transilvaniei. Se grăbea la Gheorgheni, pentru a-şi revedea familia, neştiind absolut nimic despre lagărele de exterminare… În rucsacul ei de pânză cenuşie erau şi câteva fotografii de familie. Printre ele se afla şi poza verişorilor Rifca şi Iţu, făcută în studioul foto din Gheorgheni, poate tocmai ca să fie dăruită – în semn de aducere aminte – Suricăi, atunci când a plecat la Budapesta…

Sosind la Gheorgheni a aşteptat zadarnic revenirea mamei ei, Eva, mătuşilor şi verişorilor. Nu a supravieţuit nici una dintre rudele ei apropiate din Gheorgheni, deportate în mai-iunie 1944.

Plăcile memoriale de pe zidul sinagogii din Gheorgheni. Pe rândul al treilea de jos în sus se văd cele două plăcit de marmură cu numele membrilor familiei Geller

Din cei 986 de evrei deportaţi din Gheorgheni, au revenit 92. În 1946 a fost inaugurat memorialul din incinta sinagogii din Gheorgheni, alcătuit din plăci de marmură cu numele martirilor pieriţi în deportare. Lista a fost întocmită potrivit amintirilor supravieţuitorilor. Pe una dintre plăci scrie Geller Mártonné [nevasta lui Márton Geller] şi pe cea alăturată: Geller Márton három gyermekkel [Márton Geller cu 3 copii]…De fapt erau doi copii: Rifca şi Iţu. Peste mulţi ani, mama avea să afle că sora lor mult mai mare, Serena, ar fi supravieţuit, dar niciodată nu a revenit la Gheorgheni şi niciodată n-a mai ştiut nimic despre ea.

Rifca şi Iţu Geller au fost evocaţi în cartea mamei şi în depoziţiile ei pentru Fundaţia Survivors of the Shoah şi Centropa. Fotografia cu Rifca şi Iţu a ajuns pe afişul expoziţiei  „Martori evrei ai unui secol românesc”, din arhiva Centropa, coorganizator al expoziţiei.

Andrea Ghiţă

One Comment

  • Andrea Ghiţă commented on March 3, 2018 Reply

    Acum câteva ore am primit un apel de la verişoara mea de a doua, Hanna Fodor. Tatăl ei – Rudi Karpelesz, verişor primar cu mama mea şi cu cei doi copii, Iţu şi Rifca – povesteşte că fotografia nu a fost cu mama mea la Budapesta, ci primită de la el, în anii 1950. Fotografia a fost ascunsă de Rudi, împreună alte poze de familie, înainte de deportare. Rudi a supravieţuit lagărului de la Buchenwald şi la întoarcere a găsit fotografiile de familie, printre care şi aceasta, despre Rifca şi Iţu. Iată un lucru pe care nici eu nu l-am ştiut bine. Mama a murit în 2011, din fericire Rudi Karpelesz trăieşte şi astăzi, la Târgu Mureş.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *