Trebuie să recunosc că, prins cu treburile curente, nu mă pregăteam să scriu ceva pentru acest număr din BAABEL. Voiam să-mi cer scuze și să promit că data viitoare nu mă mai eschivez și totul va intra în normal.

Dar iată o întâmplare interesantă. Deunăzi am primit de la o bună prietenă, domiciliată în Peninsula Iberică, o povestioară care m-a cucerit pe deplin. Citind-o și recitind-o am ajuns la concluzia că ea reprezintă chintesența a ceea ce se întâmplă azi, din punct de vedere social-politic, în mai toate țările care se consideră dezvoltate, nu numai economic dar și din punct de vedere etic-moral.

Așa că m-am hotărît să extind numărul celor care o vor citi și, sper, o vor savura la fel ca mine. Dar înainte de toate am încercat să aflu dacă în spatele povestioarei cu tâlc nu se află un autor, ale cărui drepturi le-aș încălca publicând snoava care nu-mi aparține câtuși de puțin.

N-am reușit. Se pare că așa cum se întâmplă cu multe din ce se vântură în lumea largă în ziua de azi, povestea de mai jos a devenit folclor și ca atare a intrat în patrimoniul existenței umane din secolul 21. Așa că trebuie să recunosc: am avut un partener la scrierea acestor rânduri, dar din păcate nu-l pot identifica…..

Deci, întâi și-ntâi povestea, apoi câteva remarci pe marginea ei.

Iat-o:

8:00 Azi a nins aici în California !

8:05 Am făcut un om de zăpadă.

8:10 O feministă a trecut și m-a întrebat de ce nu am făcut o femeie de zăpadă.
8:15 Am făcut și o femeie de zăpadă.
8:17 Doica vecinilor zice că pieptul  femeii de zăpadă este prea voluptuos. L-am redus puțin.
8:20 Tânărul gay din apropiere a murmurat că ar fi putut fi doi oameni de zăpadă, în loc de o pereche. N-am ripostat.
8:25 Veganii de la numărul 12 s-au plâns de nas: “Morcovii sunt pentru hrană, nu pentru decorarea figurilor de zăpadă.” Am tăcut, ușor timorat de reacție.

8:28 Sunt numit rasist, deoarece perechea de zăpadă este albă.
8:31 Musulmanul de la colțul străzii dorește ca femeia de zăpadă să poarte un voal.
8:40 Cineva cheamă poliția. Un echipaj vine pentru a vedea ce se întâmplă.
8:42 Polițistul îmi spune că coada măturii din mâna omului de zăpadă trebuie îndepărtată deoarece ar putea fi folosită ca armă albă.
8:43 Lucrurile se înrăutățesc după ce nu m-am mai putut abține și am mormăit: “Da, dacă e-n fundul tău.”
8:52 Telefonul meu și mătura sunt apoi confiscate și sunt luat în mașina poliției.
8:53 Vecinii mei aplaudă.
9:00 La știri sunt prezentat ca presupus terorist, care creează probleme vecinilor în timpul acestor condiții dificile de iarnă.
9:10 Sunt intrerogat dacă am vreun complice.
9:29 Un grup jihadist mai puțin cunoscut a susținut că a fost complotul lor.

Bineînțeles, aș fi putut continua eu povestea, adăugând încă câteva amănunte picante, de exemplu o demonstrație de stradă, în fața clădirii poliției, împotriva celui în cauză, sau un proces de notorietate, urmat de o sentință aspră dar bine meritată celui care nu a ținut cont de realitățile zilei și a ignorat ceea ce cu toții știm și acceptăm și care în engleză se numește ”politically correct”.

Dar până la urmă am lăsat-o așa cum am primit-o și îmi iau doar libertatea unor comentarii pe marginea povestioarei cu haz.

Voi începe cu o anecdotă deajuns de cunoscută, de pe vremea ”aceea”,  care mă va ajuta să continui.

La întrebarea care e definiția capitalismului răspunsul e clar: un sistem economic, politic și social în care predomină exploatarea omului de către om. Și cum e în comunism, era următoarea întrebare?

Răspunsul: complet invers!!!!

Și acum să trecem la partea serioasă.

Se spune că sistemul capitalist nu are și nu poate avea nimic comun cu cel instaurat de marea putere de odinioară care a dat faliment definitiv și ireversibil în urmă cu mai bine de un sfert de secol.

Ei bine, lucrurile nu stau exact așa.

Ceea ce se ascunde sub expresia de ”politically correct” are o conotație directă cu o altă expresie, de data aceasta aparținând sistemului comunist: originea socială.

Câteva cuvinte despre originea socială, de dragul celor care au uitat (sau nici măcar nu au apucat să știe) despre ce e vorba.

Origine socială bună aveau muncitorii și țăranii (cei săraci și nu, ferească Cel de Sus, chiaburii!), ei și odraslele lor. Cine crede că pecetea originii sociale nu avea influență asupra soartei individului se înșeală amarnic. Un singur exemplu.

Eu – și o mulțime ca mine – student în medicină, aveam o origine socială proastă! Cu un tată medic și cu o mamă farmacistă, la ce te puteai aștepta?! Așa că la concursul de internat preclinic, spre finele anului 1960, la notele luate la examenul scris și cel oral, s-a adăugat…..nota socială! Prin urmare o treime din apreciarea concurentului avea la bază situația socială a familiei sale, sau cum se spune, obârșia.

Oare e necesar să menționez faptul că mulți dintre colegii mei, care obținuseră note bune sau chiar foarte bune la cele două probe profesionale, se văzură eliminați de pe lista câștigătorilor și lăsați în voia soartei în ceea ce privește cariera de medic ?

Exemplele sunt nenumărate și nu e în intenția mea să continui în a le enumera.

Și atunci, cum se ”aranjează” lucrurile în ceea ce privește realitatea relativ nouă, creată de noțiunea de ”politically correct”?

Cum spune francezul ? Vive la petite différence.

Ideea de origine socială ”sănătoasă” era comună tuturor țărilor comuniste. Erai muncitor în fabrică sau țăran membru al unei cooperative/colhoz? O aveai pe deplin, indiferent unde te aflai, la Moscova, în România, Bulgaria sau Ungaria.

Dar în lumea de azi fiecare țară democratică (da, democratică, după toate legile și principiile) își are grupurile ei, cărora li se aplică noțiunea de politically correct.

Pentru unele e vorba de culoarea pielii, în alte părți se ia în considerație din ce țară ai emigrat. Mai peste tot se calculează procentul femeilor în posturi de conducere, cu scopul de a depista acele locuri de muncă unde femeilor nu li se oferă aceleași șanse ca bărbaților. Dacă nu mă înșel, în Israel există o legislație care cere tuturor întreprinderilor să aloce un procent de posturi indivizilor handicapați.

Și acum voi încerca să dezamăgesc cititorul care a ajuns la acest punct și care deja m-a catalogat ca împietrit din punct de vedere intelectual-social, un fel de Archie Bunker rasist (dacă cineva își mai amintește de acest superb personaj dintr-un serial de pe vremuri).

Nu, domnilor și doamnelor, eu sunt de părere că fiecare are dreptul de a trăi așa cum dorește și a beneficia de toate avantajele pe care le oferă societatea. Ești bun? Atunci ai dreptul să ocupi postul respectiv. Ești cel mai bun? Ai dreptul să ocupi locul întâi în orice competiție. Suferi de o invaliditate? Ai dreptul să fii ajutat, material și moral, ba mai mult ai dreptul să lucrezi, să produci, cot la cot cu toți ceilalți. Cu o condiție: să nu iei locul unuia mai bun decât tine, care merită postul respectiv mai mult decât tine.

Unul din cei care mi-au influențat de-a lungul vremii gândirea, Hans Selye, întemeietorul teoriei stresului, definea egalitatea ca ceva care trebuie oferit fiecăruia la naștere. Cu alte cuvinte, din prima zi individul are dreptul la tot ce i se poate oferi și nu va fi lipsit de nimic din ceea ce primesc alții. Dar asta până la un punct. De la acel punct și mai departe, fiecare va fi răsplătit după capacitatea sa, după felul în care s-a dezvoltat, după modul în care e capabil să ofere semenilor lui ceva de care ei au nevoie.

Ceea ce vroia să spună Selye se referea la accesul la învățământ, la nevoile cotidiene, la accesul la sănătate, la tot ce societatea e obligată să ofere cetățeanului pentru a-i crea condiții optime de dezvoltare. Sau cum spunea Selye, cursa vieții – de fapt o continuă competiție – trebuie să înceapă pentru toți de la aceeași linie de start.

Apoi însă totul depinde de cum a știut fiecare să folosească ceea ce i s-a dat. Exact așa cum la un concurs de produse de cofetărie fiecărui participant i se oferă aceleași cantități de făină, zahăr, ouă. Premiul îl ia cel care a știut să dea tortei gustul cel mai bun. Realitatea zilelor noastre oferă nenumărate exemple de revoltă ale unor grupuri de indivizi care se consideră neglijați sau chiar persecutați de societate. Într-o mare parte a cazurilor răzvrătirea e justificată. Într-o lume caracterizată prin legi de junglă, în care principiul homo homini lupus e ridicat la nivel de normă, de prea multe ori cei handicapați sunt lăsați în urmă. O comunitate umană care dorește a crea o societate în care nimeni nu e uitat sau ignorat e obligată să țină cont de nevoile speciale ale acestor grupuri.

Dar pentru a ajunge la acest ideal e nevoie de a îndeplini două condiții. Prima, așa cum am amintit mai sus, e de a nu afecta dreptul altuia, de a nu împiedica pe cineva să avanseze în viață de dragul îmbunătățirii șanselor unuia care nu posedă calitățile necesare.

O a doua condiție se referă la modul cum individul, ce socotește că societatea e datoare să intervină în favoarea sa, produce în folosul aceleiași societăți, fiecare pe măsura puterilor sale.

Și acum, la urmă nu-mi rămâne decât să mă întreb (și implicit să-mi întreb cititorii) în ce măsură tot ce am scris se așează și se împacă cu principiul de politically correct ? Personal, sper că de data asta am eșuat.

1. E adevărat, nu am nici cea mai mică idee cine e autorul povestioarei care a provocat scrierea acestor rânduri, dar un cuvânt de mulțumire i se cuvine bunei mele prietene care mi-a trimis-o și în felul acesta mi-a incitat spiritul de controversă. Merci, F.N.!!

Gabriel Ben Meron