Ce se întâmplă în Vegas rămâne în Vegas. Exceptând cele întâmplate mie

Tot nu sunt sigur dacă a vizita Las Vegas ar trebui să fie pe o listă personală de lucruri de făcut înainte de a da ortul popii. In jargonul american, această listă se numește “The Bucket List”, adică găleata pe care stă omul gata să fie spânzurat și căreia urmează să i se dea cu piciorul. Dacă da, poate pentru cei care au călătorit și au văzut deja foarte multe. Stațiunea a fost proiectată de niște oameni extrem de inteligenți, cu o viziune extraordinară și un simţ comercial dezvoltat, care au înțeles că un ”kitsch” de prost gust se vinde foarte bine dacă este prezentat corespunzător. Kitschul este încă pe un loc dominant și un producător de bani fabulos pe seama celor ce nu au dobândit niciodată o fărâmă de bun gust. Este greu de spus cine se distrează mai bine. Oamenii care cred cu adevărat că vizitând Las Vegas fac o călătorie cu o singură oprire care îi scutește de cheltuielile imense și efortul de a vedea lumea, atunci când Veneția, Paris, New-York, Luxor, castele medievale franceze și scoțiene se află strânse toate la un loc, la doar câțiva pași unul de altul? Sau oamenii care râd de cei ce cred că au văzut, simțit și mirosit lucrurile reale, adevărate?

Vegas a reușit uluitor de bine să ofere posibilități de distracție familiilor și celor care nu joacă, pentru care plecarea din Vegas și vizitarea unor atracții naturale majore din zonă este mai de dorit decât șederea în Vegas. Dar asta nu înseamnă că în Vegas nu există și distracție de calitate.

Totuși, Las Vegas este și va fi mereu prin excelență locul jocurilor de noroc. Este foarte greu să ajungi la zona de recepție a oricărui hotel fără să treci prin imense săli de joc, unde vezi sute de oameni ocupați cu folosirea a sute de mașini de jocuri de noroc de toate soiurile. Cele mai populare sunt desigur acelea ce nu necesită deloc creier, doar două mâini. Acestea sunt cele numite păcănele. Cu o mână introduci monedele, iar cu cealaltă tragi de manetă, privind cu emoție la mulțimea infinită de numere, fructe, inimi etc., sperând ca roțile mecanismului se vor opri într-o combinație câștigătoare. Odată cu avansul tehnologiei și al lenei umane, manetele au dispărut în mare măsură și au fost înlocuite cu un buton de apăsat. Introducerea monedelor, o operațiune enervantă și care cerea mult efort, a fost înlocuită cu introducerea extrem de ușoară a cardului tău de credit, ca să poți juca până ce un “beep” îți semnalează că ți-ai consumat tot creditul și e timpul să introduci un nou card, și așa mai departe.

Câștigurile la păcănele sunt răsplătite cu o acustică specială, constând din sunete electronice înalte, vesele, alături de sunetul amplificat artificial al căderii monedelor într-o tavă de metal. Căderea e destul de lentă, pentru a prelungi durata “plății câștigului”.

Întregul proces are o omisiune inexplicabilă: numărul copleșitor de mare de combinații necâștigătoare nu sunt semnalate în niciun fel și mașinile rămân tăcute. Dar jucătorii deștepți, care poate că stau acolo deja de 14 ore, cred cu tărie că introducerea unui număr mai mare de monede, cu o și mai mare hotărâre, le va aduce în cele din urmă câștigurile importante.

Deoarece numai câștigurile fac zgomot, cu sute, câteodată mii de păcănele la care se joacă concomitent, sălile sunt zgomotoase în permanență, pline de sunetul vesel al îmbogățirii. Mesajul pentru oamenii care doar privesc este clar: “Stai jos și joacă, și te vei îmbogăți și tu”.

Designerii cazinourilor americane sunt niște oameni foarte pragmatici. Nu există ținută obligatorie, restaurante extrem de ieftine se află chiar în incintă, băuturile sunt gratuite, iar animatoarele sunt prietenoase și sexy. În plus, nu există ceasuri de perete. Zi sau noapte? Cine știe și cui îi pasă? Cum ar putea să meargă ceva prost? Totuși, să te plimbi pe acolo și să-i observi pe jucători e distractiv și poți vedea unele dintre cele mai dezagreabile tipuri de personaje de pe pământ.

Și aici este paradoxul. Toată atmosfera te îmbie să joci, măcar puțin, de distracție, cu o limită auto-impusă pentru suma pe care îți poți permite să o pierzi. Este, într-adevăr, foarte contagios.

Competiția dintre cazinouri e feroce, și fiecare stabiliment cu jocuri de noroc își face o reclamă puternică cu istoria celor mai bune și mai mari câștiguri ale lor. Acest lucru este adevărat în special pentru centrul vechiului Las Vegas, Fremont-ul, care și-a pierdut strălucirea pentru o vreme în comparație cu mai noua, mai marea și mai sofisticata ”Fâșie”, (“The Strip”), unde investiții de miliarde de dolari au creat mega-hoteluri cu facilități și posibilități de distracție de talie mondială. Ele sunt pe atât de uimitoare pe cât pot fi de obositoare, așa că după câteva zile de turism epuizant am decis să vizităm și altceva, poate diferit, așa că ne-am îndreptat spre Fremont, vechiul Las Vegas.

Fremont, cu al său “Glitter Gulch”, a ripostat, jucând cu destul succes pe cartea “farmecului vremurilor de odinioară” și promițând o experiență uluitoare, de neuitat.  Ei au construit mai întâi atracțiile vizibile, cum ar fi “Viva Vision Canopy”, o adevărată minune pentru efectele vizuale și sonore. E un fel de tunel de suprafață, are o lungime de vreo 500 m, înălțimea de 28 m, 30 m lățime, cu 12.5 milioane de LED-uri pe tavan și pereți și 220 de difuzoare din care țâșnesc 550.000 de wați. Dacă te plimbi prin el ai nevoie de timp pentru a te despovăra de suprasarcina senzorială, pentru a fi pregătit să observi și alte lucruri. Și am făcut-o.

Adevăratul spirit al Vegas-ului a izbucnit după apusul soarelui și mulțimile dense de trecători de pe trotuare s-au subțiat rapid. Publicul a intrat în cazinouri. În Fremont cele mai multe stabilimente pentru jocuri se încadrează frumos în arhitectura localurilor și magazinelor ce străjuiesc trotuarele.

Am observat o deosebire importantă între cazinourile din Fremont și cele de pe ”Fâșie”. Unele sunt cu adevărat mici și confortabile, emanând un aer de “distracție în familie”. Vitrinele mari sunt iluminate în culori vii și un afișaj electronic vizibil ademenește clienții prin mesaje despre șansele foarte mari la câștiguri imense. În fața intrării vei vedea doamne bine îmbrăcate, sexy, dar nu vulgare și bărbați la fel de stilați și bine pregătiți, care știu cum să-i vrăjească pe jucătorii amatori șovăitori și să-i facă să intre.

Ne-am trezit absorbiți cu ușurință într-un cazinou frumos, fără să fim presați, și am avut voie să privim și să ne plimbăm până ce ne-am simțit vinovați că nu jucăm. Există oameni care privesc cu mare pricepere, de la distanță, expresiile faciale ale clienților și când simt că cineva este “pregătit”, pornesc la atac.

L-am văzut pe unul dintre angajați apropiindu-se de noi și întrebându-ne pe un ton prietenos ce jocuri am dori să jucăm în această seară. Am răspuns repede că dorim să începem, pentru încălzire, cu păcănelele. S-a întors pe jumătate întinzând brațul stâng, arătând în direcția unui stand de joc, și adăugând cu un zâmbet “De ce nu-l încercați pe acesta? Este liber acum și Grace va avea grijă de dumneavoastră”. Toate păcănelele erau deservite de angajați și atât schimbul monedelor cât și plata câștigurilor se făceau chiar acolo.

În timp ce ne apropiam de Grace, am aruncat o privire mai atentă asupra ochilor ei extrem de strălucitori și zâmbitori, buzele perfect întinse într-o grimasă profesională de salut, la care era imposibil să nu răspunzi, deoarece era atât de directă și personală. De asemenea arăta îngrozitor de fals, dar asta sporește amuzamentul și ajută clienții să se simtă distrați. Ea și-a ridicat brațele scurte și a spus: “Bine ați venit la cel mai bun cazinou din câte ați văzut vreodată. Numele meu este Grace, vom petrece un timp plăcut împreună și ne vom distra pe cinste deoarece vă voi face foarte fericiți în seara aceasta”.

Grace era chinezoaică, scundă și destul de plinuță, cu ochelari de forma migdalei și încărcată de bijuterii. Bluza ei albă cu un mic guler rotund cu marginile perforate aducea cu ceva din desenele animate. Arăta ca o Betty Boop chinezească. Lănțișoarele ei care arătau a fi din aur se odihneau pe trunchiul ei scurt și pieptos și zăngăneau la fiecare mișcare… Engleza ei era fluentă, dar sunetele înalte, pițigăiate, care apăreau des atât în vorbirea cât și în râsul ei continuu erau destul de enervante.

Grace ne-a întrebat cât vrem să jucăm și eu am schimbat 200 de dolari americani în 800 de monede de 25 de cenți.

Soția mea și cu mine jucam cu schimbul în acest joc distractiv pentru oameni retardați mental. Primele opt monede nu au dat nimic. Asta îl face pe orice jucător să devină ușor nervos, deoarece se așteaptă la o răsplată instantanee, indiferent cât de mică.

La introducerea celei de-a noua monede, spre totala noastră stupefacție, Grace a înclinat ușor mașina în față și i-a tras câțiva pumni în partea din spate. Mașina s-a oprit la o aliniere câștigătoare în valoare de 60 $ și în următoarele două minute am ascultat sunetul prietenos al căderii monedelor într-un jgheab de colectare, cu un ritm de două monede de 25 de cenți pe secundă. În timp ce privea fețele noastre fericite, Grace striga entuziasmată: “Ați pierdut destul, este timpul să câștigați, vedeți cum am eu grijă de voi?”

Am înțeles aluzia, am scos din jgheabul de colectare monede în valoare de vreo 10 dolari și i le-am dat. Ochii ei s-au luminat, rânjetul ei s-a lărgit, capul ei mic se mișca repede, aprobator, dar nu ne-a mulțumit. În schimb a spus: “O mână spală pe alta!”

Regulile au fost stabilite. Noi am continuat să jucăm cu pasiune, nebunie și lăcomie crescândă, pe măsură ce banii se strângeau. Grace făcea magia ei murdară nemaivăzută până atunci, scutura și lovea mașina, iar banii continuau să cadă ca prin minune în jgheabul de colectare. Cu fiecare câștig în urma trucurilor ei, striga “O mână spală pe alta!”. Și cu fiecare câștig, noi extrăgeam doi, trei sau patru pumni de monede, ca o recompensă pentru Grace, în funcție de mărimea câștigului.

Dinamica nebuniei și lăcomiei mutuale a continuat până când am ajuns la vreo 1,500 $. Este greu de descris ce se petrece în mintea unor oameni de obicei normali, dar este ușor să devii dependent și să te comporți ca un nebun. La acel punct mi-am revenit în fire și i-am sugerat soției mele să încetăm jocul și să plecăm. Ea părea să fie de acord, dar a cerut să mai continue, măcar puțin.

Am continuat să jucăm, cu câștiguri din ce în ce mai mici și pierderi crescânde. Legile scrise în piatră ale jocului, cum ar fi “Dacă joci suficient de multă vreme, în cele din urmă vei pierde totul” nu au făcut o excepție pentru noi și după câteva ore de “distracție” am pierdut totul. Putea să fi fost un câștig de cam 1,000 $, iar pierderea era acum de 500 $. Ar putea fi un mărunțiș pentru jucătorii adevărați, dar pentru noi a fost o senzație foarte neplăcută.

Am părăsit stabilimentul supărați și dezamăgiți, chiar începând o discuție profund dăunătoare și fără sorți de izbândă despre a cui a fost ideea, cine trebuia să aibă mai multă forță de convingere să ne oprească pe când încă mai câștigam… Blah…blah…blah. Apoi ne-am oprit brusc, ne-am îmbrățișat și am continuat să ne bucurăm de plimbare, înapoi spre hotelul nostru.

Nu este nimic nou, unic sau special în ceea ce ni s-a întâmplat. Se întâmplă cu milioane de oameni din toată lumea și astfel câștigă bani cazinourile.

Destul de neobișnuit este ce s-a întâmplat a doua zi. Nu m-am supărat că am pierdut, deoarece, dacă cineva joacă, ar trebui să fie pregătit să piardă. Am fost furios deoarece am fost păcălit, un lucru ușor de făcut cu un prost, așa cum am fost. Am respins eticheta de “sore loser”, adică un tip care nu poate accepta o pierdere cu grație și demnitate. Am decis că nu mie mi se aplică. Căutam o formă inteligentă de revanșă sau dreptate, căci pur și simplu nu puteam accepta ceea ce ni s-a întâmplat.

La micul dejun nu am fost deloc comunicativ și soția mea a observat că eram foarte supărat, evident mai mult ca ea. M-a întrebat dacă mai eram supărat pentru seara trecută. I-am spus că da și că mă voi întoarce la cazinou să îndrept lucrurile. Ea m-a întrebat dacă vreau cu adevărat necazuri sau să fac vreo prostie pe care aș putea s-o regret mai târziu. I-am spus că aveam de gând să-mi folosesc creierul, nu forța, deci nu ar trebui să-și facă griji. Dar soția mea s-a îngrijorat și i-am spus că nu trebuie să mă însoțească, și că eu voi merge oricum.

În cele din urmă m-a însoțit până la cazinou, dar eu am insistat să intru singur, deci ea m-a așteptat în față.

Am fost întâmpinat prompt de un tip foarte dibaci și bine îmbrăcat care m-a întrebat dacă am mai fost pe acolo și dacă aș dori să fac un mic tur al stabilimentului. Am spus că am mai fost și mi-a plăcut atât de mult încât doresc să discut direct cu managerul, deoarece sunt un jurnalist de călătorii și divertisment, și din curtoazie profesională aș dori să împărtășesc conducerii lucrurile pe care aș dori să le public.

Gazda s-a uitat la mine, sfredelind încet găuri virtuale în creierul meu, încercând să miroasă o sursă de posibile necazuri. În mod miraculos nu a reușit și a fost de acord să-l aducă pe manager, făcând asta destul de prompt. Eu m-am prezentat directorului ca jurnalist de călătorii și divertisment din Toronto, Canada. I-am spus că articolele mele sunt citite cu nesaț de zeci de mii de oameni. De data aceasta intenționez să scriu despre experiența mea uluitoare cu jocurile de noroc la Regina Cazinourilor din Fremont și dacă este posibil aș aprecia o discuție de câteva minute între patru ochi.

Directorul nu mi-a cerut niciun fel de dovadă și m-a invitat în biroul său.

În timp ce-mi oferea ceva de băut, a întrebat: “Cu ce vă pot fi de folos, domnule?”

Eu am răspuns: “Ei bine, m-am oprit aici din curtoazie, să vă cer ajutorul în dezlegarea unei dileme serioase cu care mă confrunt”. “Cu ce dilemă vă confruntați, domnule?” a întrebat, trădând deja o ușoară iritare în voce și suspiciune în priviri.

Atunci i-am spus că există o schemă de fraudare atât a stabilimentului cât și a jucătorilor, de către unul dintre angajați, la a cărei punere în practică am fost martor. Am adăugat că m-am gândit că dacă acesta este cazul unui “măr stricat” care operează de unul singur, poate că stabilimentul ar trebui să afle despre asta, să rezolve rapid problema și să uite de ea. Pe de altă parte, dacă aceasta este cumva încurajată sau aplicată cu acordul conducerii, m-aș simți mult mai bine dacă aș publica un articol despre situație.

“Aceasta este dilema mea, domnule”, am spus.

“Puteți fi mai precis în legătură cu aceste acuzații scandaloase, domnule?” “Da, pot”, am spus.

I-am spus despre seara trecută, despre Grace, care scutura și lovea cu pumnul mașina de joc ca să elibereze mai multe monede, despre faptul că ne-a cerut bani promițându-ne mai multe câștiguri trucate. I-am spus că Grace se servea cu pumni de monede din câștigurile noastre și își îndesa buzunarele, în timp ce striga cuvinte de laudă și încurajare cu vocea ei deranjant de zgomotoasă și stridentă. Am avut o bănuială că ceea ce vedeam va fi greu de crezut, așa că am înregistrat cu telefonul meu câteva secunde cu Grace înclinând mașina și strigând isteric. Mi-am cerut de asemenea scuze pentru înregistrarea imaginilor, chiar riscând să fiu dat afară din cazinou, într-un mod nedelicat sau chiar mai rău.

Fața managerul s-a înroșit, s-a acoperit de sudoare, și el mi-a spus că pericolul de a fi dat afară nu a trecut încă, apoi m-a privit din nou și m-a întrebat foarte direct: “Câți bani ați pierdut la jocul de ieri?”. Eu am spus: “În jur de 500 $, domnule, dar ca jucător trebuie să fiu pregătit să pierd, deci nu sunt aici pentru bani. Cred doar că ar trebui să știți cine lucrează pentru dumneavoastră”.

Managerul a deschis un sertar, mi-a înmânat 500 $ și a spus: “Voi investiga cele spuse de dumneavoastră și voi lua măsurile care se impun. Aici nu încurajăm nimic de genul acesta, deci nu aveți de ce să scrieți așa ceva. Acum vă rog să plecați și să nu mai reveniți niciodată. Dacă cineva a comis o fraudă, acela sunteți dumneavoastră, făcând fotografii într-un cazinou. Nu uitați să le ștergeți. Să aveți o zi bună, domnule.”

Soția mea aștepta afară, destul de nervoasă și nu a putut să creadă ceea ce tocmai am reușit să fac. I-am arătat banii și pentru o vreme a crezut că sunt ai mei, ca o piesă de recuzită folosită să-mi confirme povestea, care conform oricărui standard era o “misiune imposibilă”.

Ultimul compliment pe care l-am primit de la soția mea în ziua aceea a fost: “Poate că în cele din urmă ar trebui să fii jurnalist, nu inginer. Și acel fotografiat cu telefonul a fost o minciună, nu-i așa?” “Da, a fost”, am spus eu.

Aș vrea să mai adaug că dintre zecile de întâmplări bizare sau neobișnuite despre care am scris vreodată, aceasta a fost primită cu cea mai multă neîncredere, mai ales de prietenii care cunosc scena cazinourilor. Concluzia acestor discuții a fost că  povești atât de neobișnuite nu i se întâmplă aproape nimănui, doar mie. Poate ca așa și este.

George Kun, Ianuarie, 2015

(articol publicat în limba engleză în revista Observatorul, din Canada)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

2 Comments

  • George Ivan Kun commented on October 4, 2018 Reply

    Draga Ivan, ma bucur ca am putut fi de folos cu idei nu despre ce sa faci, ci despre ce sa nu faci..Knowledge is Power!

  • ivan klein commented on September 27, 2018 Reply

    Articolul m-a convins să scot acest obiectiv ( kitch ) din lista celor ce am de vizitat în viața viitoare . În viața asta n-am vizitat mai nimic căci … n-am avut listă . K.I.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *