O călătorie la Ierusalim acum 600 de ani

De sute de ani Ierusalimul are o influență aproape magică asupra imaginației oamenilor, atrăgându-i ca un magnet. Așa se face că pe vremea când majoritatea oamenilor nu ieșeau din satul natal sau se aventurau cel mult până în târgul vecin, se găseau totuși îndrăzneții care să plece la Ierusalim. Motivele erau bineînțeles religioase, iar călătoria era un pelerinaj.

Pelerini medievali

Eroina noastră este Margery Kempe (cca. 1380-1450, date exacte nu se cunosc). Tatăl ei era primarul orașului King’s Lynn, iar soțul era un negustor înstărit. Cu toate acestea Margery era analfabetă, educația ei limitându-se la gospodărie și la codul bunelor maniere. În schimb era foarte cucernică. Religia era preocuparea ei de bază, uneori avea vedenii, fiind convinsă că Fecioara Maria sau Isus Christos i se adresau direct – deci era tocmai persoana potrivită să plece în pelerinaj. Cu ani mai târziu a angajat un cleric ca să-i scrie memoriile după dictare. Manuscrisul a fost publicat în zilele noastre, iar pe baza lui, precum și a altor mărturii ale vremii, a apărut cartea ”Memoirs of a Medieval Woman”.

Un pelerinaj la Ierusalim în Evul Mediu era o aventură de proporții greu de imaginat astăzi. Echipamentul pelerinului era o mantie cenușie cu glugă (pelerină!), o pălărie cu boruri largi, purtând semnul crucii, un toiag, o desagă pentru provizii, o ploscă cu apă.

Pelerin

Și mai ales bani. Mulți bani. Margery a fost nevoită să vândă o parte din proprietatea familiei pentru a-și finanța călătoria. Cine nu avea destui bani era nevoit să cerșească pe drum.

A pornit în toiul iernii 1313-14 împreună cu un grup de pelerini – singură nu ar fi avut nicio șansă împotriva tâlharilor, a fiarelor sălbatice și a primejdiior care o pândeau la tot pasul. După ce au trecut Marea Nordului au pornit pe jos, prin Olanda și Germania, urcând pe valea Rinului până la Konstanz. De acolo urma partea cea mai grea – traversarea Alpilor, care a avut loc încă iarna, pelerinii ajungând în cele din urmă la Veneția – aproape o minune în sine. Drumul a durat în jur de două luni.

Venețienii au înțeles foarte bine oportunitățile oferite de „turism”. De aceea au luat diverse măsuri pentru siguranța și bunăstarea pelerinilor, rezultatul fiind că în perioada aceea Veneția avea monopolul transportului lor. (Un exemplu erau ghizii, salariați ai primăriei, care ofereau ajutor pelerinilor aflați la ananghie, slujeau de translatori, aveau grijă ca pelerinii să nu fie trași pe sfoară de negustori necinstiți.)

Transportul pelerinilor în Țara Sfântă se făcea cu galerele – corăbii cu pânze și vâsle.

Galeră

Galerele plecau de două ori pe an, primăvara și toamna, iar drumul dura o lună și la dus și la întors. Era foarte ușor ca un căpitan să fie tentat să-și arunce pasagerii peste bord și să le fure tot avutul. De aceea pelerinii făceau un contract cu căpitanul, o copie fiind depusă la magistratură. Conform contractului, căpitanul răspundea nu numai de transportul pe mare, ci și de cele circa trei săptămâni petrecute în Țara Sfântă. El se îngrijea de cazare, de transportul pe uscat, de programul de vizite și de tot ce trebuia aranjat cu autoritățile locale. Bineînțeles că pelerinii îi plăteau bani grei.

Oricât de „civilizat” ar fi părut sistemul, condițiile pe bord erau înfiorătoare. Era deja vară. Pasagerii erau cazați în cală, fără ferestre, aerisirea se făcea numai prin chepenguri, înăuntru era o căldură și un miros greu de suportat. Bineînțeles că nu existau mijloace de păstrare a igienei. Fiecare pasager își avea locul, desenat cu cretă pe podea, unde să-și întindă salteaua. Atât. Se serveau două mese pe zi, hrana fiind adesea alterată. Cum de nu au fost cu toții secerați de epidemii? E și asta o minune.

În 1314 prezența cruciațior în Țara Sfântă era demult apusă, țara se afla sub stăpânirea mamelucilor. Margery îi numea „mauri”, „sarazini” sau „necredincioși” și avea pentru ei un dispreț profund. Ei erau însă bine organizați pentru a-i primi pe pelerini și a trage cât mai multe foloase de pe urma lor.

Portul unde au ancorat, Yafo, fusese în trecut un oraș mare, dar acum era părăsit și căzut în ruină. Pelerinii au fost întâmpinați de starețul mănăstirii franciscane din Ierusalim, care era custodele locurilor sfinte creștine, precum și de emirii din Gaza și din Ramle. Grămăticii emirilor au întocmit o listă a pelerinilor, fiecare a primit o „legitimație”, iar apoi au fost adăpostiți în „Hruba Sfântului Petru – probabil resturile fortificațiilor cruciate. Numai că locul fusese până nu demult folosit ca grajd și mirosul era și mai rău ca cel din corabie. Totul era făcut ca să stoarcă pelerinilor cât mai mulți bani. Mâncarea era pe bani, cel mai mic confort se plătea, pentru orice trebuia dat bacșiș. Singura lor consolare era că se aflau pe locurile unde umblase Sf. Petru.

Drumul până la Ierusalim, călare pe măgari, a durat trei zile. De frica tâlharilor arabi, caravana era apărată de soldați. Au înnoptat la Ramle. Cămin special pentru pelerini nu era, au stat la han, printre localnicii ostili. Starețul franciscan i-a povățuit să nu umble decât în grup și cu ghid, să nu se uite după femei, să nu bea vin în public, să nu facă afaceri cu necredincioșii, să nu intre în moschei, să nu calce pe morminte și mai ales să evite orice motiv de ceartă cu localnicii, altfel erau pierduți. Noaptea următoare o vor petrece sub cerul liber.

A doua zi dimineață au început urcușul spre Ierusalim. Caravana înainta printre dealurile sterpe, pe poteci înguste, prin trecători primejdioase. Dacă erau atacați de tâlhari se opreau și așteptau ca soldații să-i gonească și să elibereze trecerea. Caravana și-a continuat drumul și după ce s-a înserat. Noroc că măgarii cunoșteau drumul. Călătorii se simțeau părăsiți într-o pustietate mișunând de necredincioși agresivi. Să fie asta Țara Sfântă unde curge lapte și miere? Sau poate țara a fost blestemată datorită păcatelor omenirii? Căldura și praful erau de nesuportat, nu se vedeau nici copaci, nici fântâni. Abia spre seara zilei a treia au ajuns la colina Nabi Samuil, de unde au zărit pentru prima dată Ierusalimul

Ierusalimul văzut de pe colina Nabi Samuil

Emoția a fost extraordinară! Spune Margery Kempe: ”Whan this creatur saw Ierusalem, she then rydyng on an asse, sche thankyd God with al hir hert… For joy sche was in poynt to a fallyn of hir asse.” (Văzând Ierusalimul, ea călărind pe un măgar, a mulțumit lui Dumnezeu din toată inima. De bucurie era să cadă de pe măgar. – Textul e redat în engleza vremii.)

Zidurile Ierusalimului nu erau cele pe care le cunoaștem azi, ele vor fi construite abia cu două secole mai târziu. Actuala Poartă Yafo, pe unde au intrat pelerinii, se numea pe atunci Poarta David, după turnul de alături.Pe vremuri zidurile fuseseră apărate de zeci de turnuri și mai multe cetățui, dar când Margery Kempe a ajuns acolo, cele mai multe zăceau în ruină.

Ierusalim Turnul lui David

Unde erau adăpostiți pelerinii? În cartierul Muristan, nu departe de Biserica Sfântului Mormânt exista încă dinaintea Primei Cruciade o mănăstire cu un cămin pentru pelerini, care aparținea ordinului Cavalerilor Ioaniți, „Cavalerii de la Malta” din Scrisoarea a III-a a lui Eminescu. În zilele noastre se află acolo Biserica Evanghelică Germană.

Biserica evanghelică din Ierusalim

De acolo erau duși în grup pe la toate locurile sfinte. Nu lipseau ghizii profesioniști care să le explice importanța locurilor, erau cărți cu rol de ghiduri turistice. Și desigur în fiecare loc pelerintii cădeau în genunchi și se rugau. Unii se dedau la excese de-a dreptul grotești, cădeau la pământ, leșinau, plângeau, urlau, aveau convulsii. Despre ele a vorbit cam în aceeași perioadă Felix Faber. Pe baza cărții lui a fost descris „sindromul Ierusalim”, despre care ne povestea Agnes Vass în ultimul ei articol.

Punctul culminant al întregului pelerinaj era noaptea petrecută cu tot grupul în Biserica Sfântului Mormânt. Biserica din vremea lui Margery Kempe era o clădire în stil romanic, împodobită cu mozaicuri bizantine, construită de cruciați

Ierusalim. Biserica Sfântului Mormânt

Evenimentul a fost perfect orchestrat de „sarazini”. La intrare s-a luat prezența, s-a plătit o taxă, negustori ambulanți au adus mâncare. Înăuntru călugării franciscani au organizat o procesiune la lumina torțelor și a lumânărilor, pelerinii închinându-se pe la toate locurile sfinte. La sfârșit pelerinii și-au scos merindele din traistă și s-au așezat să mănânce. După aceea unii au continuat să se închine, dar cei mai mulți s-au ocupat cu altceva. Unii au discutat și au bârfit cu prietenii, alții s-au îmbătat și au adormit prin unghere, unii și-au scris numele pe pereți, iar cei mai întreprinzători au încercat să șterpelească un „suvenir”, vreo așchie din Sfânta Cruce, ca să o venereze în biserica de acasă.

De altfel comerțul cu relicve era una din principalele surse de venit ale „sarazinilor”. (Se spune că relicvele pentru care Ludovic al IX-lea a construit Sainte Chapelle din Paris l-au costat de trei ori mai mult decât construcția însăși!) Relicvele cele mai ieftine, la îndemâna oricui, erau rămășițele pruncilor uciși la Masacrul Inocenților – era desigur afacerea cea mai rentabilă. Orice femeie sărmană care năștea un prunc mort îl vindea îmbălsămătorilor, care confecționau din el „relicve”.

Vizita nu se limita numai la Ierusalim. Pelerinii urmau un itinerar mai mult sau mai puțin „standard”, care includea în primul rând Betleem, care era ușor accesibil, fiind aproape de Ierusalim, iar apoi botezul în apele Iordanului. La Ierihon se afla un han unde pelerinii puteau înnopta. Unii se aventurau și până la țărmul Mării Moarte, despre care se credea pe atunci că ar fi plină de monștri.

Dacă așteptările și visurile lui Margery au fost împlinite sau nu, vizita se limita la trei săptămâni, era timpul să pornească înapoi spre casă.

Pelerinajele erau un lucru normal în Evul Mediu, totuși puține femei au făcut un asemena drum. Cititorul poate să-și facă o imagine despre diverse aspecte mai puțin cunoscute ale pelerinajului. Care a fost motivația unei asemenea călătorii? Ce rol juca devoțiunea, fervoarea religioasă, pasiunea, curiozitatea, spiritul de aventură, sentimentele de vinovăție, convingerea că inocența se poate „cumpăra” prin pelerinaj? Apoi cum arăta Țara Sfântă, cum se purtau „necredincioșii”, cum îi tratau pe „credincioși”? Câtă pioșenie exista în oamenii care făceau afaceri pe spinarea pelerinilor? Iată la ce ar fi avut de cugetat Margery pe drumul de întoarcere – dacă ar fi fost un om modern. Dar presupun că tot ce o preocupa pe ea era convingerea neclintită că obținuse un loc în rai.

Hava Oren

 

P.S.  Pentru numărul viitor mă pregăteam să descriu încă un pelerinaj istoric la Ierusalim, cel făcut de scriitorul american Mark Twain în 1867 – mai exact el însoțea un grup de pelerini în calitate de reporter. Dar cineva mi-a luat-o înainte: am găsit pe internet exact așa un articol, ilustrat cu documente fotografice ale vremii. Pentru cei care citesc în engleză, iată link-ul:  http://blog.nli.org.il/en/mark-twain-in-palestine-a-hopeless-dreary-heart-broken-land/  Citind articolul veți observa că prea puțin s-a schimbat în 400 de ani!

3 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on November 26, 2018 Reply

    Stimate domnule Romaşcanu, cei 400 de ani se refereau la diferenţa dintre acum 600 şi acum 150 de ani,

  • Dan Romascanu commented on November 26, 2018 Reply

    Cartea lui Mark Twain la care se refera Post-Scriptum-ul descrie calatoria scriitorului american in Tara Sfanta acum 150 de ani, si nu 400 de ani cum mentioneaza textul.

  • Andrea Ghiţă commented on November 22, 2018 Reply

    Un articol foarte interesant despre o epocă puţin cunoscută şi, mai ales, cu o protagonistă temerară.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *