Număr vizualizări 15 ori
JOI. UN AN. IUNIE (II)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
22 iunie. Pommdöner (Döner kebab cu cartofi prăjiți)
De două zile așteptăm furtuna anunțată în prognoza meteo. Printr-un concurs fericit de împrejurări mi s-a pus la dispoziție o mașină, mă gândeam deja să închiriez una ca să mă feresc de grindina anunțată. În orice caz, pentru mine a fost prima oară că veneam joi la clinică cu mașina. Pe drum s-au anunțat chiar jubilee, de exemplu pe geamul unui restaurant era anunțat jubileul kebab-ului cu cartofi prăjiți, inclusiv băutură răcoritoare gratuită, ca ofertă specială. Mi-am continuat drumul, perplex să-i văd pe bicicliști pedalând atât de greu pe caniculă, dar săptămâna trecută mai făcusem și eu același drum cu bicicleta. Pe căldura și umiditatea aceea, la dus mă simțeam ca un cadavru și la întors ca o mumie. Azi am cedat și în mașina cu aer condiționat n-am simțit nici căldura, nici umiditatea. Mă uitam înainte, la stânga și la dreapta, încoace și încolo, savuram să învârt volanul în curbe, când, deodată, am observat în oglinda retrovizoare imaginea unei doamne cu ochelari de soare albi la volanul unui Porsche: după numărul de înmatriculare, părea să fie într-o excursie de shopping în oraș. De obicei, conducătorii auto par să se simtă neobservați în mașinile lor – o mare greșeală. Porsche-ul a cotit spre dreapta – de mașina următoare nu-mi mai amintesc nimic, pentru că imediat după dispariția ochelarilor de soare albi am căzut pe gânduri și am început să-mi trec în revistă propria viață, un obicei care mă plictisește tot mai mult, care nu face decât să șteargă trecutul pe care îl descrie pentru a-i lua greutatea, acea greutate care îi ajută pe mulți să-și găsească o poziție și un punct de vedere. Eu am decis să-mi caut propria poziție drept înainte, în locul înspre care merg, dar încă nu am ajuns. De fapt, mă refer la viitor, nu la clinica în care, totuși, cad pe gânduri, săptămână de săptămână.
Azi a fost mult de lucru. Colegul e în concediu. Trebuia să țin totul sub control, fără fluctuații mari de glicemie, tensiune, ritm cardiac, fără infecții neașteptate, atacuri de astm, extrasistole, fără tulburări grave de orice fel, ca de pildă încetinirea extraordinară a ritmului inimii la un deținut din secția penală care a încercat să-și ucidă propria mamă cu ajutorul unui obiect dur, din motive pe care nici el nu le mai înțelege. În cabinetul meu prost aerisit mă gândeam că s-ar putea ca tocmai acest puls încetinit să fi declanșat accesul violent. Era practic exclus, dar în această dimineață turbulentă, ideea că ura s-ar fi putut acumula într-un ritm atât de lent a prins rădăcini în mintea mea. Am recomandat modificarea tratamentului medicamentos.
29 iunie Total Eclipse of the Heart
Cu bicicleta prin câmpia întinsă a Germaniei de Est. Ogoare cu porumb și grâu, șoimi și șorecari se rotesc în înălțimi, berze pe câmpuri de mac și floarea soarelui, cariere de piatră abandonate, păduri și terenuri de antrenament ale fostei Armate Populare, observatoare pentru vânători; totul la un loc formează un peisaj în care s-ar fi putut turna un film western – poate că acest lucru s-a și făcut.
Apoi, ca prin minune, în mijlocul pustietății, o baracă. Îndărătul ușii batante se ghicesc oameni, în față o tablă neagră pe care scrie cu cretă: mâncare chinezească la wok, doner, pizza, specialitate rață.
În loc să poposim, ne-am continuat drumul – o decizie de rău augur: după câțiva kilometri, nu departe de Frankfurt an der Oder, am intrat cu bicicleta într-o șină de cale ferată de pe vremea RDG, am căzut și m-am rănit la genunchiul drept. Dacă aș fi fost superstițios, aș fi spus că estul se răzbună, ca și cum s-ar fi redeschis rana cicatrizată a propriei mele emigrări dintr-o dictatură. Oricum, s-a dus excursia cu bicicleta. De-acuma taxi, ambulanță, spital, anestezie locală, sutură, cu taxiul la Hotel Palais am Kleistpark, bicicleta în pivniță și reset. În camera de hotel am golit gențile bicicletei șchiopătând.
Cină la Café am Kleistpark – șnițel excelent cu cartofi prăjiți și salată. Starea de spirit s-a stabilizat, restul serii l-am petrecut la televizor, cu serialele de joi pe teme medicale, apoi am căzut într-un somn adânc.
Dimineața, după micul dejun, am răsfoit cu atenție bogata colecție de pliante despre obiectivele turistice din Frankfurt an der Oder. Informațiile variate lasă impresia că oferta este, totuși, destul de limitată. Printre ele am găsit însă o broșură foarte interesantă despre istoria casei. Înaintea Primului Război Mondial, aici erau apartamente de închiriat puse la dispoziția ofițerilor superiori a căror garnizoană era staționată în est. După război, când clientela s-a rărit, încăperile au fost transformate în birouri. Clădirea a supraviețuit bombardamentelor din al Doilea Război Mondial, iar în timpul RDG, ea a slujit ca Institut de Medicină Legală. După unificarea Germaniei, clădirea a fost preluată de un lanț de hoteluri. La recepție, oaspeții sunt întâmpinați de o fotografie cu autograf a cântăreței Bonnie Tyler.
Clădirea nu poate fi numită cu adevărat clasicistă, dar nici „un soi de Grand Hotel ofilit” nu ar merge, după eforturile de renovare, cam stângace, dar totuși foarte vizibile. Încercând să mă acomodez la atmosfera locului, îmi revine în minte șlagărul lui Bonnie Tyler, “Total Eclipse of the Heart”. Cântecul parcă îmi sună în urechi, dar cu telefonul intru, totuși, pe YouTube și îl mai ascult o dată, așa, ca pe o amintire a vremurilor de odinioară, la școala de dans sau la discotecă. Câteva ore mai târziu, în timpul vizitei la muzeul scriitorului Heinrich von Kleist, într-un facsimil mărit al unei scrisori a cestuia, aveam să citesc: “Wir tragen unser Herz umher am falschen Ort” (Ne ducem inima într-un loc nepotrivit) – de la Kleist și până la Bonnie Tyler nu e decât o bătaie a inimii și câteva stații de tramvai.
După studiul broșurilor, iau tramvaiul învechit care trece prin fața hotelului, linia 2, cobor la stația Gartenstrasse și șchioapăt de-a lungul unui șantier până la muzeu. Acesta are două aripi: un pavilion vechi, de pe vremea RDG, și o anexă modernă, făcută după unire – primul, conceput după moda vremii, iar a doua, după așa-zise criterii lingvistice. Clădirea este un ansamblu pestriț, ale cărui componente au un singur lucru în comun: nu se potrivesc deloc. Un autor, două lumi.
O încăpere mică e dedicată sinuciderii poetului și a soției sale, Henriette Vogel. Pe pereți, câțiva metri pătrați de pădure și de mare și două pistoale, poate chiar pistoalele originale ale sinuciderii. Dintr-un difuzor se aude iar și iar relatarea unei femei de serviciu despre ultimele ore ale cuplului în camera de hotel de pe Wannsee – dimineața și-au mai băut cafeaua. Sunt expuse și câteva texte despre modalitățile de tratament ale așa-numitei boli psihice, sinuciderea.
Starea de disconfort care plutește până astăzi ca o miasmă peste acest fost oraș-garnizoană, la fel ca omniprezența lui Kleist în numele de parcuri, restaurante, piețe sau hoteluri, m-a transpus parcă în vremurile de altădată, când am citit Mitul lui Sisif al lui Albert Camus. După câte îmi amintesc, acolo se spunea că există o singură întrebare filosofică fundamentală: cea despre sinucidere. În orașul acesta, Frankfurt an der Oder, am avut pentru un moment senzația că găsesc răspunsul în spatele logicii obscure, necruțătoare, ale acestei întrebări și asta m-a deconcertat.
Peter Rosenthal
Donnerstag
(traducere Hava Oren)
