Only în Israel

Americanii au o expresie pe care o folosesc destul de des când vor să descrie o situație, o întâmplare sau un loc cu totul neobișnuit. Începe cu cuvintele, only in…, după care aflăm ceva foarte special, tipic, greu de găsit în alte locuri. Israelul este un exemplu perfect prin istoria sa plină de miracole și de momente greu de găsit în alte colțuri de lume. Am avut ocazia să descopăr acest lucru în Țara Sfântă nu numai ca ziarist, ci și în viața de zi cu zi.

***

Prima amintire este din momentul când am ajuns în Israel ca olim hadașim, în iunie 1965. Un prieten al familiei, stabilit în țară de vreo zece ani, care a venit să ne vadă din primele zile, ne-a dat un sfat destul de neașteptat: să fim prudenți și să nu judecăm pe nimeni după prima impresie – adesea nu știm cu cine avem de-a face și ne putem înșela. Să nu ne mirăm nici de poveștile pe care le vom auzi, unele poate exagerate, altele însă cu totul unice.

Acest lucru s-a adeverit cu vreo două luni mai târziu, când m-am dus să îmi vizitez fratele care se afla cu soția într-un kibbutz din nordul țării, unde învățau ebraica. Fratele meu mai mic, Aurel Z’l, de curând decedat, era pe atunci un tânăr inginer de 27 de ani, deja cunoscut ca un profesionist de frunte și care avea o singură ambiție, să învețe limba cât mai repede.

Odată ajuns acolo, am realizat că ceea ce auzisem despre kibbutzim era adevărat. Toți erau îmbrăcați aproape la fel, toți mâncau la cantina comună și oricine, fie el membru sau vizitator, mânca pe gratis și nimeni nu îl întreba cine este, în special dacă era însoțit de cineva cunoscut.

Cum stăteam la masă în prima seară, Aurel mi-a atras atenția asupra unui bătrânel de vreo 70 de ani, scund, în pantaloni scurți kaki și șapcă albă, care se grăbea să aducă din bucătărie tăvi de mâncare în locul celor golite de cei înfometați după o zi de muncă. Toată lumea îi spunea ”Toda, Moișe” și el părea foarte fericit.

Când el s-a apropiat de masa noastră, Aurel s-a ridicat în picioare cu o deferență neobișnuită. În curând am aflat de ce.

Kibbutzul avea nevoie de un spațiu acoperit pentru diverse mașini, mai ales pentru trei tractoare noi. Hangarul, vechi de peste 20 de ani și nu prea solid, era insuficient. Era nevoie de o clădire nouă. Pentru a face economie, au decis să folosească resurse interne, dar pentru ca primăria să aprobe proiectul era nevoie de planuri inginerești. Cu vreo două săptămâni înainte, unul din conducătorii kibbutzului ceruse ajutorul lui Aurel.

El a acceptat imediat. După ce i-a mulțumit, conducătorul a adăugat că va lucra împreună cu Moișe.

– Care Moișe? – a întrebat fratele meu.

– Moișe bucătarul. Și a plecat zâmbind, lăsându-l pe Aurel cam buimăcit, poate chiar indignat.

După cum mi-a spus atunci, Aurel s-a gândit că are de-a face cu o chutzpah tipic israeliană, de a-l face pe el, inginer calificat, să colaboreze la un proiect cu un bucătar! S-a întors în camera lui și și-a aprins o țigară, neștiind cum să procedeze. Deodată s-a auzit o bătaie în ușă. Era un alt membru din conducerea kibbutzului, unul originar din România, care i-a explicat situația. 

– Te-ai mirat desigur, poate te-ai și supărat că vei lucra cu Moișe. Dar ce știi tu despre el?

– Păi, e clar că este bucătar, chiar unul bun…

– Află atunci că Moișe este colonelul M.B., cu un doctorat al facultății de inginerie din Cambdrige, profesor universitar și fost șef al echipei de ingineri britanici care în timpul ultimului război, fiind staționați în Irak, au construit două poduri militare peste Eufrat. Are o uniformă de ofițer superior și o sumedenie de ordine și medalii, pe care le ține într-o cutie de biscuiți în camera lui. Cred că-ți va face plăcere să lucrezi cu el. Cât despre bucătărie, el vrea să fie ca oricare alt membru al kibbutzului și îi place să gătească.

A mai adăugat că după demobilizare M.B. a predat câțiva ani în Anglia, apoi a emigrat în Israel, devenind membru al kibbutzului. Iar acum și-a reluat un hobby din tinerețe, gătitul!

Și așa au lucrat împreună la desenele tehnice, Aurel învățând de la Moișe multe lucruri care i-au fost de folos în viață. Între ei s-a legat o prietenie de lungă durată prin vizite, scrisori sau convorbiri telefonice.  Aurel îl numea întodeauna “profesorul”.

Cu vreo 15 ani după acest incident Aurel trăia în Canada. Era directorul companiei Zimmcor din Montreal, una din cele mai cunoscute firme canadiene de construcții din sticlă și aluminiu, cu peste 700 de salariați și cu proiecte în întreaga lume. Între altele, firma a construit fațada transparentă (curtain wall) a Băncii Naționale a Canadei din Ottawa, turnul Banque Naționale de Paris din Montreal, precum și fațada de aluminiu și sticlă aurită a renumitului Trump Tower din New York. În anii 80 Aurel a petrecut multe săptămâni proiectând și supraveghind personal construcția. Mai târziu, reîntors în Israel ca vicepreședinte al altei mari companii de construcții, a proiectat și coordonat fațadele altor imobile importante, printre care Ministerul de Externe din Ierusalim, clădirea Băncii Naționale din Sri Lanka și aeroportul din Sofia.

În cursul carierei sale el își împestrița adesea discuțiile cu cuvintele “așa cum am învățat de la Profesor”. Dar foarte puțini știau că el vorbea de fapt de “bucătarul” unui kibbutz.

Numai în Israel!

***

În 1970 eram deja de vreo patru ani ziarist la Europa Liberă, staționat la München. Ne pregăteam să sărbătorim prima aniversare a fiului nostru David și ne-am decis să plecăm în Israel, ca să arătăm rudelor și prietenilor mândria noastră. Intenționam să petrecem câteva zile în casa de odihnă din kibbutzul Beit Oren, lângă Haifa. Mai fuseserăm acolo cu doi ani înainte și locul ne plăcea. Nu ne deranjau condițiile destul de spartane. Oamenii erau plăcuți, primitori și regiunea era superbă.

(După cum am aflat mai târziu, Beit Oren a avut probleme financiare grave ca urmare a incendiilor uriașe care au mistuit o mare parte a pădurilor de pe muntele Carmel. Dar în 1970 era un loc plăcut pentru câteva zile de vacanță. În acea perioadă israelienii încă nu plecau masiv în străinătate, așa că Beit Oren cunoștea zile bune.)

Ne-am simțit bine acolo. Ne petreceam zilele la piscină și ne amuzam în apă cu micul David. Mâncarea era simplă dar suculentă, aerul era proaspăt și îmbietor, deci nu aveam niciun motiv să ne plângem.

În ultima seară, tocmai când ne pregăteam să luăm desertul, s-a apropiat de noi un domn distins, cu părul alb, pe care îl observasem ciulind urechile la discuția noastră. Ne-a cerut permisiunea de a se așeza la masa noastră, iar noi, fără a sta mult pe gânduri, l-am invitat. El a continuat într-o germană superbă, greu de găsit în acele zile, decât în filmele clasice ale anilor 20-30.

– V-am auzit discutând despre anii de studenție la Berlin. Și eu am studiat acolo pe vremuri, ne-a mărturisit el cu un surâs. În continuare am petrecut vreo jumătate de oră vorbind despre diferite subiecte, fără ca el să se angajeze în vreun fel. Ca reporter cu experiență, am înțeles că domnul din Berlin “ne lua măsura”, încercând să afle cu cine avea de-a face.

Cum se făcuse cam târziu pentru un copil mic, ne-am cerut scuze și am dat să plecăm. Domnul Wolfgang ne-a întrebat dacă îi permitem să stea cu noi la micul dejun, deoarece dorea să ne arate ceva cu totul neobișnuit. Am acceptat imediat, dar, ajunși în cameră, ne-am întrebat dacă doream într-adevăr încă o discuție lungă și destul de plictisitoare despre vremuri de mult apuse. Ne-am gândit să-l contactăm și să-i spunem că din păcate nu avem timp, dar am realizat că nici măcar nu îi știam numele de familie și nu am fi vrut să îl insultăm cu o minciună “cusută cu ață albă”. Marion nu și-a pierdut cumpătul, după ea nu aveam niciun motiv de panică. Vom lua micul dejun, apoi ne vom lua rămas bun și la opt dimineața vom fi în mașină, în drum spre Tel Aviv.

A doua zi, în sala de mese, l-am văzut pe domnul Wolfgang venind spre noi cu un plic îngălbenit de vreme. Arăta nedormit și vocea îi suna puțin răgușită. S-a așezat lângă mine, în timp ce Marion îi dădea de mâncare lui David. Aveam impresia că regreta că intrase în vorbă cu noi. Poate se temea că nu îl vom înțelege. Dar se angajase prea departe în discutie, nu mai putea da înapoi. Fără o vorbă a scos din plic o hârtie oficială în limba germană, adresată căpitanului doctor Wolfgang K., cu o ștampilă datată februarie 1944, Berlin.

La vârsta de 35 de ani și după o îndelungată carieră în ziaristică, credeam că aproape nimic nu mă mai poate surprinde, dar când am aruncat o privire asupra documentului, am simțit că ca sala de mese se rotește în jurul meu, sau poate că am aterizat într-un unives paralel. Mă holbam la hârtie și nu înțelegeam nimic!

Documentul a fost emis de Departamentul de Pensii al Armatei Germane (Wehrmacht) în februarie 1944. După câte îmi amintesc, textul suna:

Mult stimate domnule căpitan doctor,

Suntem bucuroși și recunoscători Crucii Roșii Internaționale din Geneva, prin intermediul căreia am aflat adresa dvs. actuală din Ierusalim, Palestina.

Vă informăm prin prezenta că potrivit decretului xxx din februarie 1940, împlinind 50 de ani, ați fost recunoscut ca invalid de război clasa IV în urma rănilor suferite în cursul Primului Război Mondial, ceea ce vă dă dreptul la o pensie lunară de yyy mărci. Neputând să vă aflăm adresa până acum, în contul dvs. s-a acumulat suma de zzz mărci. Crucea Roșie Internațională ne-a informat însă că locuind într-un teritoriu sub control britanic, nu veți putea încasa un cec în mărci germane. De aceea, prin intermediul Crucii Roșii, o bancă din Geneva ne-a schimbat banii în franci elvețieni. Vă trimtem alăturat un mandat poștal cu suma de vvv franci elvețieni, reprezentând pensia dvs. din februarie 1940 pâna în 1944.

Cum pensiile pentru invalizi locuind în străinătate sunt plătite o dată pe an, plata următoare va fi în februarie 1945.

Cu deosebit respect,

Dr. A.B., Magistrat Principal

Departamentul de Pensii…

Complet tulburat, mă uitam la document fără să înțeleg nimic. Wolfgang m-a trezit din buimăceală remarcând:

– Ce ziceți de această scrisoare? În timp ce multe dintre rudele mele care refuzaseră să plece, crezând că situația se va îmbunătăți, erau torturate în lagăre de concentrare, sau fuseseră deja incinerate la Auschwitz, un birocrat mă căuta prin toată lumea ca să îmi dea pensia! Nu pentru că mă respecta sau mă aprecia. Pentru el eram un dosar nerezolvat, iar el își făcea DATORIA așa cum numai nemții o înțeleg!!

Mi-a explicat că în timpul Primului Război Mondial fusese doctor pe front și scăpase aproape nevătămat, dar fusese rănit de un glonț în pulpa stângă și șchiopăta un pic. Odată cu venirea lui Hitler la putere, majoritatea evreilor din țară, mai mult sau mai puțin asimilați, dar toți îmbibați de cultura germană, trăiau cu speranța că nebunia se va termina în câțiva ani și viața va reveni la normal.

“Nu vor fi persecuții sau pogromuri în țara lui Goethe și Schiller!!”

Numai părinții soției sale, originari din Bucovina, erau pesimiști. Deși bine situați ca oameni de știință, au înțeles că Hitler și acoliții lui aveau de gând să distrugă orice urmă de evreu din țară. De aceea ei și rudele lor au părăsit Reichul al Treilea cu prima ocazie, majoritatea emigrând spre Palestina, inclusiv Wolfgang.

M-am uitat din nou la document. Mintea refuza să accepte ceea ce era în fața ochilor. Între timp Marion, care citise și ea documentul, se îngălbenise la față. Era prea mult pentru soția mea, originară din Berlin, care își pierduse aproape întreaga familie. După “Noaptea de Cristal”, părinții ei se refugiaseră în Belgia, iar mama ei era singura care supraviețuise Holocaustului datorită curajului extraordinar al unei familii de flamande, care a ascuns-o peste doi ani în podul unei case țărănești. Fără un cuvânt l-a pus pe David în cărucior și s-a îndreptat spre ieșire.

Nici Wolfgang nu era în apele lui și mi-a spus că regreta momentul în care ne arătase documentul.

– Cum nu mai sunt tânăr și sunt văduv, aveam nevoie să împărtășesc acest document unic cu cineva care mă putea înțelege. Îmi pare rău că v-am necăjit, în special pe doamna.

L-am îmbrățișat ca pe un unchi drag, adăugând că “numai în Israel” poți întâlni un evreu a cărui familie a pierit în Shoah, dar pe care naziștii l-au căutat peste mări și țări ca să îi plătească pensia. Cum spun ei, Ordnung muss sein! (trebuie să fie ordine!)

Numai în Israel!

Jack Chivo

20 Comments

  • Eva Grosz commented on October 4, 2019 Reply

    Februarie 44. Să ne gândim cu ce era ocupat atunci Wehrmachtul . Între altele cu intrarea armatei germane în Ungaria -19.03 44 și deportarea evreilor unguri la Auschwitz
    Cred că povestea v-a fost prezentată exact cum scrieți , dar povestea în sine relatată și documentată de D-ul Wolfgang e mai mult decât ciudată. Și dacă da, care a fost intenția D-lui Wolfgang?? De a arăta că în mijlocul acelui infern, s-a găsit un întreg departament de pensii germane ,care să aibe grijă de un evreu din Palestina ?

    • Jack Chivo commented on October 7, 2019 Reply

      Nu stiu de ce, dar am impresia ca doamna Grosz are dubii despre intamplarea din Beit Oren.

      Daca ar fi citit cu atentie, ar fi fost clar ca nu este vorba doar de povestea domnului Wolgang, ci despre un document pe care l-am vazut cu ochii mei, impreuna cu sotia! De asmenea cred ca, desi nemtii intr-o majoritare covarsitoare au fost incantati de Hitler, au mai fost si exceptii!! Cum altfel poti sa intelegi pe Oskar Schindler, si pe altii ca el?? Si nu numai Nemtii!! Nu trebuie sa ne mandrim, dar poporul evreu a cunscut sute de “kapos” in lagare si inca astazi, mai sunt cei din Neturei Karta, si alti ultra religiosi, si ultra stangisti, care susţin distrugerea statului Israel. Din pacate, avem si noi “falitii nostri”!!

      • Andrea Ghiţă commented on October 7, 2019 Reply

        Stimate domnule Chivo, nu pot să trec fără a comenta afirmaţia Dvs. legată de evreii care erau kapo în lagărele naziste. Numai că ei erau DEŢINUŢI, poate nu s-au comportat întotdeauna omeneşte, dar şi ei stăteau sub spectrul morţii. Deci eu nu i-aş include în aceeaşi categorie.

        • Jack Chivo commented on October 8, 2019 Reply

          Trebuie sa admit ca am o mare admiratie pentru Doamna Ghita, dar sunt foarte surprins de comentariul domniei sale in care afirma ca acei Kapos in lagarale naziste “nu s-au purtat intotdeauna omeneste” dar ei erau si ei “sub spectrul mortii!”

          Imi pare rau, dar nu cred ca exista vreo dovada ca ei s-au “comportat” vreodata ‘omeneste’ in acele lagare!!

          Din experienta unor rude care au supravietuit, si din experienta unor prieteni, acesti kapos erau mai rai decat Nemtii, fara mila si fara niciun scrupul.

          Desigur ei erau sub spectrul mortii, ca toti detinutii, dar ceilalti se comportau cu deminitate si omenie, posibil cu mare frica, in timp ce Kapos erau uneltele murdare ale trupelor SS!!

          Nu stiu cati dintre cititori isi aduc aminte de anii dupa 23 August, dar, desi numai in varsta de 9 ani, am trait momente cand un fost kapo a fost recunoscut de un grup de supravietuitori in cartierul nostru, si a fost batut cumplit. Cand a fost la pamant, ceva I-a cazut din buzunar. O legitimatie de ‘membru de partid!!

          Se adaptase repede!!

          Nu stiu ce s-a intamplat cu acel individ mai tarziu, dar am un mic sfat pentru cei care sunt interesati.

          Va rog sa cautati la biblioteca doua carti.

          ‘Tortura pe Intelesul Tuturor’ si ‘Frica si Panda!’

          Ambele scrise de cunoscutul autor si fost prizonier la Canal, Florin Pavlovici.

          Fostul meu coleg de grupa la Facultatea de Ziaristica, si unul din cei mai buni prieteni din viata mea, pana si in zilele de azi.

          Arestat si condamnat in 1958-59 pentru activitate “dusmanoasa”, si detinut in diferite inchisori si lagare de munca.

          Cititi cartile si formati a parere!!

          Kapos, sub diferite nume, au fost mai salbateci decat nazistii si trupele de Securitate, si nu merita nici o mila.

          Nici atunci si nici decenii mai tarziu.

          • Andrea Ghiţă commented on October 8, 2019 Reply

            Nu sar în apărarea celor care au fost kapo în lagărele naziste. Din poveştile supravieţuitorilor ştiu că la Auschwitz kapo erau selectaţi din rândul deţinuţilor de drept comun, adesea neevrei – nu pentru că evreii ar fi fost mai buni, ci pentru că ponderea deţinţilor de drept comun dintre ei era mai mică. La Buchenwald a fost altfel. Nu cunosc istorii personale despre kapo omenoşi, dar cred că au existat. Iată o temă de cercetat pentru baabelieni.

          • Herzlinger Oscar commented on October 9, 2019 Reply

            Problema kapo din lagarele germane. Am fost deportat din Ardelul de Nord la Auschwitz unde am fost cca 3 saptamani apoi transferat la Kaufering nr.3 si Landberg 1 in Bavaria unde am muncit 10-11 luni pana la eliberare.In discutii problema Kapourilor tare se generalizeaza. In geneneral majoritatea lor nu erau evrei. La Auschwitz multi erau tigani (De la unul am avut norocul sa primesc o lovitura strasnica la o selectie pentru trimitere la munca.) La Kaufering 3 in primele zile au fost niste Kapo germani detinuti politici care ne au lamurit cum sa ne purtam ca sa putem supravietui, acestia aveau 10-11 ani vechime in lagar. La Kaufering 3 a fost un Kapo evreu mi se pare din Tg.Mures care striga tare nemteste, dar ungurete ne spunea ce sa facem sa fie bine il chema Gardos, Majoritatea Kapourilor erau din inchisorile germane, crminali etc.

            • Andrea Ghiţă commented on October 11, 2019 Reply

              Stimate domnule Herzlinger. Problema kapo este una puţin cunoscută şi într-adevăr generalizată. Mă tem că acest comentariu e citit de mult mai puţină lume decât ar fi citit un articol pe această temă. Vă propun să scrieţi un articol despre experienţa Dvs. legată de kapo. Vă mulţumesc anticipat.

            • Eva Grosz commented on October 11, 2019 Reply

              Lagărul Kaufering a fost după cum știu un sistem de lagăre subordonate lagărului Dachau . În unul din lagărele Kaufering ,nu știu care, a fost deportat și unchiul meu Szilágyi András 1904-1984 medic și scriitor din orașul Cluj. În cartea lui “A Halhatatlan Fűkaszás” [Cosaşul nemuritor] are câteva povestiri din perioada lagărului. L-ați cunoscut cumva D-ul Herzlinger ?

              • Andrea Ghiţă commented on October 11, 2019 Reply

                Stimată doamnă Grosz, dacă aveţi mai multe date despre unchiul Dvs.cred că ar fi interesant să scrieţi un articol pentru Baabel. de altfel, numele său figurează pe Lista medicilor evrei clujeni, apărută în Baabel https://baabel.ro/2016/10/lista-medicilor-evrei-din-cluj/

              • Herzlinger Oscar commented on October 13, 2019 Reply

                Nu l-am cunoscut.In jurul Kauferingului au functionat 11 lagare unde in 1944-45 au muncit 30.000 detinuti.

                • Eva Grosz commented on October 13, 2019 Reply

                  Mulțumesc pentru răspuns.

      • Eva Grosz commented on October 7, 2019 Reply

        Am citit cu atenție !! Am scris că scrieți această poveste exact cum v-a fost prezentată . Nu mă îndoiesc de sinceritatea Dvs. !!!
        Știu că au fost eroi antifasciști în rândurile nemților . Totuși povestea e mai ciudată decât își poate închipui cineva. Cât despre Kapo cred exact ce a scris Doamna Andrea.

    • Klein Ivan commented on October 11, 2019 Reply

      Sala’s Gift / Ann Kirschner – autoarea descrie cum conducerea Auschwitz. a așteptat decizia justiției de la Berlin pentru a spânzura deținutele găsite vinovate de sabotaj / explozie – era ziua de Crăciun 1944 .
      Stella / Peter Weyden – tinara evreica arestata de Gestapo in Berlin , fiind in așteptarea deportării , primește permisiunea de a pleca neînsoțită la dentist .

  • Maria Roth commented on October 4, 2019 Reply

    Merci de povesti, mi-au placut mult

  • Veronica Rozenberg commented on October 4, 2019 Reply

    Personal socotesc ca nu are nici o legatura povestea, sau mai bine zis povestile cu Israelul.
    Lucruri de tip incredibil se petrec oricand si oriunde, doar ca autorul are un f. Bun spirit de obsertvatie si percepe cu intensitate lumea inconjuratoare.
    In rest, intamplarile releva si situatia, poate trista, poate contradictorie a Evreului ratacitor.

  • Klein Ivan commented on October 3, 2019 Reply

    Pentru a doua povestire s-ar potrivi și titlul “ numai in trecut “ . Exemplele din trecut sint in abundentă . Azi trebuie sa verifici orice , mereu suspectând o înșelătorie sau o greșeală .

  • Tiberiu Ezri commented on October 3, 2019 Reply

    Ce noroc avand in vedere ca multi soldati evrei din WWI au fost ucisi in lagarele de concentrare naziste. Merita o pensie elvetiana. Ma mir ca nu l-au invitat la Berlin sa preia banii…

    • Jack Chivo commented on October 4, 2019 Reply

      Asi aduga ca in articol am uitat sa pomenesc ultima fraza a doctorului Wolfgang, inainte de a ne desparti.

      “Sunt sigur ca daca magistratul care mi-a trimis scrisoarea ar fi fost transferat mai tarziu la departamentul de afaceri “evreiesti” adica cei care trimteau rudele mele spre exterminare, el ar fi dovedit aceiasi abnegatie!!

      Organizand trasporturile spre Auschwitz, Bergen Belsen, sau alte “concentration camps”, fara nici o retinere sau indoiala.”

      “Asa erau ei!!”

      Poate, in cateva generatii, se vor schimba!”

    • Klein Ivan commented on October 6, 2019 Reply

      Tare ar fi de dorit sa nu se schimbe și sa ramina exemplu de corectitudine și abnegației la locul de munca ( dar nu pentru direcții negative ) .

  • Herzlinger Oscar commented on October 3, 2019 Reply

    Nu-i vine omului sa creada asemenea lucruri !!! Dar minuni sunt in lumea aceasta. Oscar Herzlinger

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *