La Seder, cu camera de filmat

Acest articol nu putea fi scris dacă nu ar fi existat Beniamin Müller ( https://acum.tv/articol/9867/ ), fie-i memoria binecuvântată, ani de zile oficiantul de cult al Comunităţii Evreilor din Cluj, un om înţelept, energic, vesel şi curajos care mi-a permis să filmez în seara de Seder, nu o dată, ci chiar de două ori.

Prima filmare a coincis şi cu prima mea experienţă completă de om de televiziune. Era în primăvara lui 1994 şi lucram de vreun an şi jumătate la Redacţia Maghiară a Studioului de Televiziune Cluj, în postul de redactor traducător. Pe atunci Radioul şi Televiziunea erau o singură instituţie şi marea majoritate a redactorilor realizau materiale în ambele genuri jurnalistice. Eu aveam o emisiune de radio „Armonia din noi”, traduceam cu osârdie emisiunile în limba maghiară (sub ochii vigilenţi ai acoliţilor primarului Funar de tristă amintire) şi încă nu trecusem botezul focului în televiziune. Radio mai făcusem la viaţa mea (în liceu şi studenţie), dar televiziunea era ceva cu totul nou. În primăvara lui 1994 aveam la activ experienţa unui material scurt, realizat la Conferinţa de Iudaistică 1993, un material relativ simplu, alcătuit din mai multe  interviuri scurte şi câteva texte de legătură.

Se apropia sărbătoarea de Pesah şi mama a decis să participăm la ceremonia Ajunului de Pesah, adică a Sederului. Pentru mine era prima experienţă de acest fel, părinţii mei – ambii supravieţuitori ai Holocaustului, oameni cu vederi de stânga – erau, practic, atei şi aşa m-au crescut şi pe mine. Nu sărbătoream decât zilele de naştere, aniversările căsătoriei şi ziua de 11 Aprilie, data eliberării lagărului de  la Buchenwald. În mod interesant toate aceste sărbătoriri aveau loc cu o seară înainte… Tata – fidel concepţiilor sale – nu a dorit să vină cu noi la Seder.

Pe atunci comunitatea era mult mai numeroasă decât azi şi capacitatea cantinei, dublată de cele două seri de Seder, nu acoperea cererea, astfel încât trebuia să te înscrii din timp ca să „apuci” un loc lângă mesele lungi, cu comeseni înghesuiţi, ca să încapă cât mai mulţi.

După ce ne-am înscris pe lista celei de a doua seri de Seder – prima  fiind rezervată pentru conducere, oamenii de vază ai comunităţii şi invitaţi din elita filosemită a oraşului – pătrunsă de nerăbdare, emoţie şi curiozitate, nu am putut rezista la imboldul jurnalistului abia dedulcit la această meserie (după 12 ani de predat fizica la Politehnică) şi i-am telefonat lui Beniamin Müller (fost coleg de clasă şi prieten al tatei) ca să-l întreb dacă am putea filma la eveniment. Prima lui reacţie a fost „Nu se poate. E sărbătoare şi nu e voie să munceşti!”. „Dar nu eu filmez, ci colegul meu, cameramanul,” am argumentat. „Nu e evreu?” „Nu, e creştin. A absolvit teologia luterană, dar nu a practicat niciodată”. Domnul Müller a chibzuit vreo jumătate de minut, după care mi-a spus: „Bine. Puteţi filma!”.

În secunda doi l-am sunat pe colegul meu József Essig – teologul niciodată hirotonist, devenit tehnician, fotograf de artă cu multe premii şi operator imagine, la vârsta de 50 de ani, după Revoluţie – un om de o bunătate rară şi un profesionist desăvârşit. I-am spus că mergem să filmăm la Seder, la Comunitate.

Aici e locul să-l amintesc pe Sándor Csép (1938-2013), cunoscut om de televiziune, dizident înainte de 1989, care se mutase de la Bucureşti la Cluj şi era redactorul nostru şef. Sándor era un om erudit, un bun profesionist, receptiv la toate propunerile subordonaţilor. Nu l-am auzit să refuze vreun subiect cu excepţia celor care ar fi încălcat principiile democraţiei, umanismului şi deontologiei profesionale. Deci nici prin gând nu mi-a trecut să-i fi cerut permisiunea, în prealabil. De altfel, Redacţia Maghiară de atunci (şi de acum) este deschisă la toate subiectele legate de alte minorităţi etnice sau confesionale şi chiar şi după înfiinţarea emisiunii Shalom, majoritatea sărbătorilor şi evenimentelor comunităţii evreieşti îşi găsesc loc în programul în limba maghiară.

Totul se întâmpla în vremurile de început ale televiziunii clujene, când se filma în sistemul VHS (Video Home System) cu o rezoluţie destul de slabă, se monta cu două videoplayere şi, neexistând suficiente echipamente şi cabine de montaj, Redacţia Maghiară lucra cu camerele proprii şi monta în spaţiile puse la dispoziţie de angajaţi.

Jóska Essig s-a entuziasmat imediat, mi-a explicat că e nevoie de trusa de reflectoare, ar fi bine să filmăm cu noua lui cameră S (Super)VHS, care e mai performantă decât cele ale studioului, şi să vin să-l ajut să cărăm echipamentele.

În Ajun de Pesah m-am înfiinţat, din timp, acasă la Jóska şi l-am ajutat să încarce în portbagajul Trabantului său (adus din RDG în 1990): cabluri, stative, lămpi, camera şi trepiedul – toate mari şi grele. Ajunşi la cantină, am descărcat şi instalat tot ce era necesar, sub privirea îngăduitoare a domnului Müller şi dojenitoare a vârstnicilor mai religioşi. „Aşa ceva e inadmisibil, dar dacă Beniamin Müller a spus că se poate, atunci… se poate!” bodogăneau ei. Treptat, cantina s-a umplut de lume şi pentru mine a început o seară de basm, învăluită în lumina reflectoarelor instalate de Jóska. Au răsunat cele patru întrebări rostite de Renata Müller (nepoţica lui Beniamin, pe atunci o fetiţă surâzătoare, acum mama a doi copii), s-a depănat Cartea Ieşirii în ebraică (nu înţelegeam nimic, dar eram fascinată de Hagadaua voluminoasă şi de melodicitatea lecturii), iar corul (mult mai numeros decât astăzi) a cântat melodiile potrivite fiecărui moment. Am consumat pentru prima oară în viaţă alimentele rituale, ale căror semnificaţii le explica domnul Müller cu vocea lui sonoră şi răzbătătoare. Jóska filma neobosit tot ceea ce se petrecea în săliţa joasă şi modestă a cantinei rituale, aflate în curtea celei mai vechi sinagogi de piatră din Cluj. A urmat cina îmbelşugată şi gustoasă, iar după intonarea faimosului potpuriu de cântece evreieşti al corului nostru, lumea a plecat acasă veselă. Eu nu băusem cele patru pahare de vin “obligatorii” (gustasem puţin din ele), dar eram ameţită de gustul azimei, de emoţia comuniunii cu coreligionarii mei regăsiţi, dar şi al primei filmări, chiar dacă eu nu făcusem decât să savurez momentele, cel care muncise fiind colegul meu Jóska.

Partea mea de muncă a urmat mai apoi, când am scris textul pe care urma să-l acoperim cu imaginile filmate. M-am străduit să surprind în cuvinte impresiile care mă încercaseră şi să le combin cu informaţiile esenţiale, într-un ton cât mai liric. Faimosul noroc al începătorului m-a ajutat să realizez – ucenicind  la montaj alături de Jóska, în cabina improvizată (în podul casei sale) din două videoplayere second hand primite din Germania, un pick-up, un magnetofon şi un microfon – un film-eseu de circa 5 minute. Valoarea lui a sporit odată cu trecerea anilor… Mulţi, tot mai mulţi dintre participanţii la Sederul din 1994 s-au mutat la cele veşnice, alţii s-au risipit în lumea largă, iar alţii s-au maturizat. Fiecare vizionare a imaginilor surprinse în seara magică de Seder din 1994 este ca o reîntâlnire cu cei prezenţi atunci…

Cea de a doua filmare permisă de Beniamin Müller (z.l.) a avut loc în anul 2000, în prima primăvară după debutul emisiunii Shalom. De data aceasta s-a filmat cu o cameră Beta, operator imagine fiind Alexandru Marius (https://baabel.ro/2013/12/andrea-ghita-s-a-stins-din-viata-sandy-marius-un-coechipier-desavarsit-de-televiziune/ ), colegul meu Sandy, stins din viaţă prea curând, cel cu care am realizat cele mai multe şi mai reuşite reportaje şi filme portret. De-acum şi aceste imagini au valoare de arhivă întrucât mulţi dintre participanţi au părăsit această lume. Printre ei se numără şi publicistul Vasile Grunea, care a vorbit despre simbolurile sărbătorii…

Cea de a treia filmare a avut loc la Petroşani, în preziua Sederului din anul 2005, şi avea să-mi lase una din cele mai puternice şi durabile impresii din cariera mea de jurnalist.

Între 2005-2010 emisiunea Shalom a avut un buget ceva mai generos, care suporta deplasări în locuri mai îndepărtate şi cu durată de 2-3 zile. Astfel am avut prilejul să filmăm în comunităţile din Piatra Neamţ, Hârlău, Moineşti, la Bucureşti, la Arad, Oradea şi aşa am ajuns şi la Petroşani, oraşul minier care în anii aceia purta stigmatul mineriadelor şi avea un primar evreu – un subiect incitant pentru emisiunea Shalom.

Am ajuns cu o zi înainte de prima seară de Seder. Ningea în miez de aprilie peste pomii care dăduseră în floare, dar prietenia cu care ne-au primit membrii comunităţii evreieşti ne-a încălzit sufletele. Sinagoga din Petroşani fusese demolată în anii comunismului. Comunitatea evreilor şi casa (de fapt camera)  de rugăciuni îşi aveau sediul într-o clădire fără etaj, cu o grădină frumoasă.

Am sosit în toiul pregătirilor de Pesah. Doamna Fuchs (fie-i memoria binecuvântată) aşeza cele trebuincioase mesei sărbătoreşti, în timp ce doamnele mai tinere trebăluiau în bucătărioară, pregătind harosetul şi supa cu găluşte de azimă. Doi copii citeau din Hagada, pregătindu-şi rolul din seara următoare. Au sosit şi membrii obştii din Lupeni şi Carol Schreter, inginer minier şi primar reales cu o majoritatea covârşitoare a locuitorilor urbei. El ne-a povestit câte ceva despre istoria evreilor din Petroşani înainte şi după război, în timp ce Marius Rosenfeld, preşedintele comunităţii – tehnician miner lucrător în subteran şi campion de tenis de masă – ne-a prezentat viaţa evreiască, a cărei flacără se străduia s-o păstreze nestinsă această mână de oameni devotaţi şi prietenoşi. Am făcut un interviu şi la sediul primăriei şi apoi am revenit în incinta comunităţii, unde am fost ospătaţi (în avanpremieră) cu supa aburindă din meniul de Seder. A fost o supă cu un gust desăvârşit care i-a fermecat şi pe colegii mei de echipă.

Din păcate, Carol Schreter a decedat fulgerător la doi ani după întâlnirea noastră şi nici Brigitta Fuchs nu mai este printre cei vii. Au rămas peste timp imaginile fimate atunci, care au surprins atmosfera caldă, minunată, a pregătirlor de Pesah.

Secvenţele din cele trei filmări (din păcate primele două nu s-au păstrat integral) aveau să fie reluate şi prelucrate periodic pentru diferite emisiuni dedicate acestei sărbători. Iată una dintre ele: Pesah la Cluj şi la Petroşani, realizată în urmă cu câţiva ani.

Textul este citit de către colegul meu, scriitorul şi publicistul Mihai Dragolea (1957-2016) https://baabel.ro/2016/06/memoriam-mihai-dragolea-amintiri-despre-un-coleg-matinal/

Aceleaşi imagini au servit şi pentru ilustrarea episodului despre Pesah, din ciclul Semne şi simboluri evreieşti, tălmăcite de Rabinul Rafael Shaffer.

În memoria şi sufletul realizatorului rămân întotdeauna momentele care nu au cum să ajungă la telespectatori. Privirile, cuvintele şi strângerile de mâină schimbate cu protagoniştii care te primesc în casă, îţi destăinuiesc poveştile de viaţă şi te învestesc cu încrederea lor. Sunt merindele din care m-am hrănit cu prisosinţă şi pentru care le mulţumesc mereu, în gând.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

One Comment

  • Tiberiu Ezri commented on April 8, 2020 Reply

    Emotionant si impresionant!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *