Am început să nu mă mai grăbesc

Mereu mi-a plăcut să mănânc atunci când citesc.

Cea mai veche amintire este într-un fel cea mai vie. Am în poală o farfurie de tablă cu vișine culese din grădină. Stau pe scăunelul mic și alb pe care Bunicul l-a făcut pentru mine. La picioare am o scoarță țesută special de Bunica. Are pe ea o pisică cu fundă albastră la gât. Ascult o poveste și aș vrea să nu se mai termine. Știu că după ce închide cartea,   Bunica mă trimite să dorm de amiază. Detestatul somn de prânz. Așa că încerc să amân momentul prin tot felul de tertipuri. Mai cer o poveste. Mi se face sete. Și foame. Mai vreau vișine. Propun să mergem în grădina din spate să căutăm frăguțe. 

Cartea din care mi se citește acum e foarte groasă. Începuseră să-i zboare foile, așa că bunicul a cusut-o cu ață gri de cizmărie.  Sunt Basmele lui Vladimir Colin.  Pe care-mi scrisesem numele cu creion chimic muiat pe limbă și cu litera D întoarsă. Încă nu mergeam la școală pe atunci.

Apoi, când citesc poveștile cu zâne ale contesei de Ségur vreau mereu pâine cu unt și cu sare. Iar cartea lui Wilhelm Hauff se citește cel mai bine cu brânzoaice făcute de mama.

Cărțile cu Apolodor se potriveau de minune cu înghețata Polar, învelită în hârtie și semănând cu un pachet de unt. Păcat că iarna nu primeam înghețată, oricât de frumos m-aș fi rugat. Iar pe Apolodor l-aș fi citit și răscitit în orice anotimp.

Când am ajuns la prima mea carte mai serioasă, ”Singur pe lume”, am încercat și primele clătite. Nereușite. Zdrențuite rău și pe jumătate crude. Cu fum mult în bucătărie și cu unt topit împroșcat pe pereți. Măcar a mirosit și la noi în bucătărie cum trebuie că mirosea ca în bucătăria mătușii lui Rémi.

Ciocolată de casă pregătită special pentru Til Buhoglindă. Lapte praf, cacao, zahăr și unt, amestecate, intinse în tavă și verificate din când în când cu degetul. S-au întărit, pot fi tăiate?

La vremea cărților polițiste mâncam creveți vietnamezi, prăjiți în ceaunul cu ulei încins. Ronțăiți tacticos pe balcon, în timp ce citeam despre Melania și motanul Mircea sau despre căpitanul Apostolescu și dubla enigmă.

Zile lungi de vară, când sunt singură acasă și pot face ce-mi place. Și cel mai tare îmi place să iau prânzul pe covorul din sufragerie, în timp ce citesc. Stau întinsă pe burtă, mestec alene, dau pagină după pagină, din când în când ies pe balcon și mă uit la Dunăre.

Macaroane cu brânză la ”Războiul sfârșitului lumii”. Musaca la ”Crimă și pedeapsă”. Cartofi prăjiți la ”Despre eroi și morminte”. Prăjitură cu vișine la ”Un veac de singurătate”. Pere moi și zemoase la ”Enigma Otiliei”.

Și cafea făcută la ibric și sorbită îndelung și cu economie, să nu se termine, să dureze la fel de mult ca povestea.

În ultimii ani constat că am transformat cititul într-un fel de goană. Să prind toate noutățile, să nu-mi scape vreun scriitor nou lansat, să fiu la curent cu toate premiile literare.

Săptămânile din urmă, de izolare și singurătate, m-au învățat parcă să nu mă mai grăbesc. Să nu mai vreau să știu ce noutăți apar și ce premii se dau.  Am luat la rând rafturile bibliotecii de acasă și redescopăr. Titluri și arome. Mâncăruri pe care le asociez mereu cu poveștile. Pete de cafea, însemnări pe margine sau bilete de teatru, vechi de câțiva ani.

Mă umplu de încântare și nu mă mai grăbesc nicăieri. Citesc agale, recitesc, mă întorc la pagini deja citite. Mă mir de frumusețea textului și a traducerii. Mănânc ciocolată amăruie și prăjitură cu căpșuni. Și mă gândesc că nu există îndeletnicire mai plăcută ca recititul. Încet, tacticos și cu măsură.

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on May 29, 2020 Reply

    Povestile tale sunt un pod cu bijuterii peste care treci zglobie si nostalgica, intre copilarie si maturitate, oprindu-te cand si cand pentru a evoca o amintire, o perceptie, un gand, de-a dreptul minunat 🙂
    Iti doresc o viata la fel de frumoasa in continuare, pe masura celei pe care oglinda prin care te uiti la timpul propriu ne-o dezvaluie cu talent si sinceritate !

  • Tiberiu ezri commented on May 28, 2020 Reply

    Recomand 85% cacao, nici mai mult, nici mai putin.

    • Doina Borgovan commented on May 28, 2020 Reply

      niciodată nu mă încurc cu mai puțină. Mulțumesc! 🙂

  • Eva Grosz commented on May 28, 2020 Reply

    Scrisul tău mă farmecă întotdeauna. Asta știai deja. M-am tot gândit ce mă farmecă ? Este precum ai sta de vorbă cu cititorul, în mod personal . De aceea ceea ce scrii este un dar.
    Pe care l-ai primit și pe care îl dai mai departe .Urări de bine din suflet !

    • Doina Borgovan commented on May 28, 2020 Reply

      din suflet și cu mare emoție vă mulțumesc! 🙂

      • Eva Grosz commented on May 29, 2020 Reply

        Și titlul este foarte bine ales. Cât despre conținut, deja m-a influențat. Mă tot gândesc la ce aș mânca la diferitele cărți. Până acum am hotărât la un singur scriitor pe care îl citesc de ani de zile Bohumil Hrabal ceh ..aș bea bere. În Praga există o cârciumă vestită în care scriitorul stătea să audă poveștile concetățenilor. Se numește U Zlatého tygra ,unde se găsește se zice ce mai bună bere Pilsner .Mai am unul -Stefan Zweig aș mânca Sacher tort. La Fram ursul polar, înghețată .Mă mai gândesc la ceilalți…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *