Amintirile unui medic israelian în America

În căutarea unei specializări peste hotare

În decembrie 1991 împlinisem 40 de ani și mă gândeam la viitorul meu profesional. Eram de 13 ani în Israel, aveam o soție iubitoare și doi copii reușiți. Aveam un apartament și o mașină. Profesional eram pe calea cea bună: trecusem cu bine examenele și eram specialist în anestezie încă din 1983. În 1987 am fost numit adjunctul șefului de secție, iar în 1991 am devenit șeful unității de reanimare. Predam cursuri pentru studenți la medicină și asistente medicale. Participam în studii clinice și publicam. Eram examinator la examenele de specialitate, participam la congrese, am și organizat câteva întruniri profesionale. Să fiu șef de secție nu mă interesa, nici nu mă simțeam destul de bine pregătit. Îmi plăcea să lucrez și să-i ajut pe cei mai tineri.

Totuși îmi lipsea ceva. Voiam să ajung într-unul din marile centre de peste hotare. Am început să caut posturi vacante. Căutam în reviste de specialitate sau auzeam câte ceva de la cei întorși de la specializare în străinătate. Tocmai atunci șeful meu a luat un sabatic de câteva luni în SUA și eu îl înlocuiam. Chiar dacă găseam un loc de specializare, oricum trebuia să-l aștept ca să-i cer aprobarea.

La un moment dat, am găsit un post de anestezist suplinitor pentru șase luni la Newcastle, în nordul Angliei. Salariul era destul de bun. Am început să-mi adun documentele, dar la un moment dat legătura cu Anglia s-a întrerupt fără să știu de ce. Poate găsiseră pe altcineva.

Între timp șeful meu a revenit și i-am împărtășit planurile mele. Din întâmplare el l-a întâlnit la un congres pe șeful secției de anestezie din Houston, care tocmai căuta pe cineva care să lucreze câteva luni în departamentul lui. Am luat imediat legătura cu Jeff, viitorul meu șef din Houston. Engleză nu prea știam, doar ce am învățat din cărțile de anestezie, filme, muzică, mai ales Beatles. Privind retrospectiv, prima mea discuție telefonică cu Jeff a fost hazlie. De câteva ori m-a întrebat “Do you have a… sex machine?”. Numai că el se referea la fax machine. (În engleză se pronunță fex, pe când eu spuneam fax.)

Jeff mi-a trimis contractul. Am completat nenumărate documente și am primit viza. Jeff avea nevoie de specialiști, nu de începători. Cu pile la minister, Jeff mi-a obținut un post de medic anestezist specialist. El trebuia să garanteze pentru mine din punct de vedere profesional. Credeam că americanii sunt capete pătrate, nu combinatori ca israelienii sau românii, dar m-am înșelat: la bani, americanii au șmecheriile lor. Le conveneam, fiindcă specialiștilor străini le plăteau cu vreo 30% mai puțin și apoi lui Jeff îi plăcea atmosfera internațională, el fiind originar din Capetown în Africa de Sud. Eram primul israelian din departamentul lui, dar mai erau acolo mai mulți sud-africani, francezi și germani care lucrau temporar la Houston. Era o practică obișnuită în marile centre medicale americane.

Înainte de plecare am luat câteva lecții de conversație în engleză. Așa ne-am trezit toți patru în avion.

Șocul metropolei

Am primit o locuință confortabilă în apropierea centrului medical. Eram foarte obosiți după un drum de peste 20 de ore. Era deja întuneric și am picat frânți în paturi. Pe la două noaptea am fost treziți de niște bătăi zdravene în ușă. Buimăcit, am ieșit să văd cine era. Paznicul complexului mi-a arătat o mașină neagră prăfuită, întrebându-mă: “Mazda asta roșie e a voastră?” Să nu fi înțeles eu engleza lui, sau nu văd bine de oboseală? Mașina era neagră, nu roșie. Paznicul purta ochelari cu lentile foarte groase… I-am răspuns că mașina nu era a mea și m-am dus să mă culc. Peste trei zile urma să încep munca și mai aveam destule de făcut până atunci.

Mi-am dat seama că peste tot întreprinderile de stat sunt la fel de ineficiente: stăteam la coadă de la patru dimineața, dar erau prea puțini funcționari, lucrau încet, stăteau la taifas și făceau pauze lungi la băut cafele. Examenul oral de conducere l-am luat din prima încercare, dar la cel practic am căzut, nefiind obișnuit să întorc la dreapta fără să opresc când semaforul arăta roșu. A două zi am trecut și examenul practic și am deschis un cont la bancă. Au urmat paşii administrativi la spital: chestiuni administrative, o succintă vizită medicală și o prezentare despre hărțuire sexuală. Mi-au dat un birou cu numele meu și titlul de visiting assistant professor, un card magnetic pentru parcare și trei halate albe cu numele meu. Precizie și amabilitate texană! După amiază ne-am cumpărat o mașină veche.

A doua zi, vineri, Jeff ne-a invitat la cină. Frumos! Ne-am îmbarcat toți patru în “noua” noastră mașină l-am urmat pe Jeff pe o autostradă cu șase benzi în fiecare sens. Era prima oară că mergeam pe o autostradă cu mai mult de două benzi! Încă nu era nici GPS, nici telefon mobil. Deodată a început o ploaie torențială. Nu era destul că nu cunoșteam drumul, dar nici nu-l vedeam! La un moment dat mașina lui Jeff a dispărut, iar noi am continuat pe autostrada care înconjura Mega Houston pe o distanță de 60 de mile. După vreo jumătate de oră am ajuns lângă aeroportul George Bush și am oprit la o stație de benzină. Nu aveam numărul de telefon al lui Jeff. Spre norocul nostru vânzătorul de la stația de benzină l-a găsit în cartea de telefon, l-am sunat și el a venit din nou după noi. Am întârziat la cină, dar a fost plăcut la ei, Jeff era volubil, avea simțul umorului, la fel și soția lui. 

În 1993, la Houston, cu șeful meu Jeff (la stânga)

Pe atunci Houston era al patrulea oraș din SUA ca populație, Mega Houston având șase milioane de locuitori. Erau două comunități evreiești, una în centru și cealaltă în nord. Ephraim, băiatul nostru cel mare, care avea 15 ani, a început în curând să lucreze ca instructor la copii la un JCC (centru comunitar evreiesc) din apropiere. Copiii îl îndrăgeau și el chiar câștiga ceva. El se juca cu copiii și îi învăța ebraică. Așa a învățat și el engleza. Și Ronen, mezinul, era activ la JCC, dar numai ca învățăcel. Amândoi jucau tenis, înotau și se distrau cu copiii americani. Copiii nu mergeau la școală, fiindcă soția și copiii au stat numai patru luni. Însă în 1999, când am stat aproape un an, Ronen a fost la școală și a fost chiar premiat la engleză! Colegii lui erau emigranți din Mexic și știau și mai puțin ca el! Ronen a învățat perfect engleza, cu accent american. În 1999 Ephraim nu a mai venit cu noi, era deja student.

Interesant că la JCC mergeau nu numai evrei, ci și afro-americani, chinezi și mexicani. Sinagoga din apropiere era reformistă. De Yom Kippur am fost frapați să vedem în mijlocul sinagogii o fată care cânta la chitară muzică rock!

Houston era un oraș foarte comod. Avea parcări mari, malluri uriașe și totul era ieftin. Prețul benzinei era de-a dreptul ridicol. Și restaurantele erau ieftine și mergeam cam prea des, cu toții ne-am îngrășat. Ne-au impresionat și uriașele malluri. După ce m-am acomodat la servici, aveam destule zile libere și am călătorit mult, chiar până în Hawaii. Pe drumul Houston-San Antonio am luat odată prânzul la un mic restaurant de pe marginea autostrăzii. Aveau un meniu german. Am mâncat cârnați cu varză acră și cartofi și am băut bere. La ieșire Ronen ne-a atras atenția că pe pereți erau mai multe poze cu Hitler. Păcat că nu le-am văzut la intrarea în restaurant…

Peste tot circulam numai cu mașina. Distanțele la Houston sunt foarte mari, iar clima este foarte umedă și caldă. Aveam abonament la centrul de sport și jucam tenis destul de des. Eu eram un permanent începător la tenis. Nu aveam talent, dar nici nu am învățat tenis de copil. Băieții mei mă băteau măr. Sâmbetele și duminicile libere mergeam la filme și la malluri. Cel mai mare și mai atractiv era The Galleria; pentru noi israelienii, era un adevărat oraș într-o singură clădire. Mergeam și la Astrodome, la meciuri de baschet și la concerte de muzică country, care îmi plăcea foarte mult. Am fost la festivități de Rodeo, cu domesticire de cai, la expoziția de tauri uriași pentru reproducere și la parcul de distracții Astroworld. Am vizitat muzee și am fost la concerte de muzică clasică și rock.

În 1993 am avut norocul că prietenul meu Eddy Barash s-a mutat pentru o vreme la Houston, iar în 1996 au venit și prietenii mei Peter și Nora Szmuk. Eddy este rudă cu Mirjam Bercovici, iar Peter este rudă cu Eva Szmuk, ambele autoare în… Baabel!

În a cea de a doua perioadă la Houston, în 1999, ne-au vizitat părinții mei care au fost încântați de aceată excursie, poate ultima din viața lor.

Prietenii mei Peter și Eddy la Houston
Părinții mei la Houston, în 1999

Ne-am întors așadar de la Jeff și m-am pregătit sufletește pentru prima zi de lucru la spitalul Hermann, care aparținea de University of Texas din Houston. Centrul medical din Houston este unul dintre cele mai mari din SUA. Pe atunci existau în oraș peste 50 de spitale și două facultăți de medicină: Texas și Baylor. De University of Texas aparține și celebrul spital oncologic MD Anderson. La Houston au lucrat renumiţii chirurgi cardio-vasculari Cooley, Debakey și Crawford. Tot acolo americanul de origine albaneză Ferid Murad a făcut cercetări pe monoxidul de azot, pentru care a primit premiul Nobel în 1998. Aceste studii au făcut posibilă prepararea viagrei.

Șocul spitalului metropolitan

Spitalul Hermann este lipit de University of Texas și dacă ai un card magnetic poți trece dintr-o clădire în alta fără a ieși pe stradă. Spitalul Hermann, construit în 1925, a fost primul în rețeaua numită astăzi Texas Medical Center din Houston.

Spitalul Memorial Hermann din Houston

Texas Medical Center este un complex impozant din peste 70 de clădiri: spitale, două facultăți de medicină, hoteluri, restaurante, turnuri de parcare, biblioteci și clădiri administrative. Spitalul Hermann s-a extins foarte mult în ultimul timp. Medicina, mai ales chirurgia, este o afacere bună în SUA și de aceea anual apar spitale noi. În general, spitalele americane sunt înzestrate cu ultimul răcnet al tehnologiei și un personal medical de înaltă calificare. Pe vremea aceea, Hermann avea cam 800 de paturi, majoritatea chirurgicale, 200 dintre ele fiind paturi de terapie intensivă, unde tratamentul era mult mai bine plătit. Totul strălucea de curățenie, lumea se purta civilizat, era liniște și ordine.

Spitalul avea afiliat și un spital public, LBJ Hospital, aflat la o distanță de 30 de mile. Cele două reprezentau chintesența enormelor contraste calitative în medicina americană, mult mai pronunțate ca în Israel. LBJ tot era curat și bine echipat, dar în afară de anesteziști, aproape că nu erau chirurgi prezenți în spital. Unii nu veneau nici când erau chemați, îi instruiau doar telefonic pe rezidenți cum să opereze. Așa erau și rezultatele… Acolo am văzut pentru prima oară o bolnavă care a murit din cauza unei sarcini extrauterine. Era o mexicană aflată ilegal în SUA și s-a temut să apeleze la spital. Majoritatea pacienților LBJ erau hispanici sau afro-americani, mulți cu boli neglijate, narcomani, alcoolici, etc. Spitalul era situat într-un cartier rău famat. Într-o duminică, când eram de gardă la acel spital, am fost oprit pe drum de un boschetar care aprinsese un foc în mijlocul șoselei și își pregătea micul dejun! Multe case aveau geamuri sparte, cu toate că erau locuite. Frapant era și faptul că erau femei cu 3-4 copii, fiecare de la alt bărbat și copiii nu-și cunoșteau tații.

Să revenim la spitalul universitar Hermann, unde am lucrat majoritatea timpului. Am întâlnit chirurgi și anesteziști de mâna întâi, de la care am învățat mult. Medicii specialiști erau respectați și li se spunea „doctor”, pe când rezidenții erau chemați pe numele mic. Termenul „profesor” era folosit numai în documentația oficială a universității și era însoțit de o retribuție financiară adecvată.

Uniformele pentru sala de operații se primeau de la automate, inclusiv papucii care acopereau cizmele texane – unii chirurgi insistau să intre în sala de operație cu cizme! Medicii specialiști, printre care mă număram și eu și mai târziu și Peter și Eddy, aveau acces la o sală de mese cu mâncare foarte bună. Între operații, în sala de odihnă a medicilor se aduceau fel de fel de bunătăți: covrigi, bagels, donuts (gogoși).

Am început să lucrez în prima luni din mai 1993. Departamentul de anestezie și terapie intensivă era al patrulea că mărime din SUA, cu 140 de anesteziști (80 de specialiști și 60 de rezidenți). De departament aparținea și clinica de tratament al durerilor cronice și camerele hiperbarice. Anual se specializau câte 30 de medici. După specializare și până ce treceau examenele, mulți dintre noii absolvenți treceau la practica privată, mai bine plătită. Aproape fiecare avea de restituit taxele de studii, care se ridicau la $200,000-300,000. După ce își plăteau datoriile, mulți reveneau la spitalele universitare. Între timp secprimeau medici străini, cu salarii mai mici, dar totuși bune față de cele din Israel. Cea mai importantă era expunerea la o cazuistică uriașă și o tehnologie avansată. Cele 30 de săli operative (față de opt la spitalul meu Kaplan din Israel) erau tot timpul active, de la operații simple și până la transplanturi, operații cardiovasculare complicate, neurochirurgie și traumatisme complexe. Lângă sala de operații era o pistă de aterizare pentru elicoptere, care îi aduceau pe bolnavii în stare critică.

Primele săptămâni la lucru au fost foarte stresante. Șeful sălilor de operații, Steve, mi-a dat o foaie cu tot felul de coduri pentru a comunica cu șeful sălilor și cu rezidenții de care răspundeam (zilnic aveam 2-3 săli cu rezidenți). Lista avea și multe numere de beeper, cu care mi-era greu să mă obișnuiesc. În prima zi eram într-o sală cu un rezident începător. Anestezie știam, dar nu cunoșteam mediul Cealaltă sală pe care trebuia s-o acopăr era goală, pregătită pentru accidente sau urgențe. La un moment dat mi-a sunat beeperul, dar nu găseam numărul pe listă. Peste câteva minute a apărut Steve și m-a muștruluit că nu am răspuns chemării – în cealaltă sală fusese adus un rănit în șoc hemoragic, cu un glonț în ficat. Noroc că rezidentul era experimentat și s-a descurcat până la venirea mea.

Pe lângă datoria de a ajuta rezidenții, trebuia să-i și înlocuiesc de două ori pe zi, la micul dejun și la prânz. Făceam cam șase gărzi pe lună, unde eram responsabil pe șapte rezidenți. De obicei anesteziștii erau colegiali, iar Jeff era un șef pretențios dar corect.

Un alt incident l-am avut cu Dr. Kahan, un chirurg evreu american. La un transplant de rinichi mi-a cerut “coctailul de rinichi”, o combinație de medicamente care trebuiau administrate în timpul transplantului. Cum nu cunoșteam termenul, am spus că mă duc la farmacie, care se afla în incinta sălii de operații, ca să-l aduc. Auzindu-mă străin după accent, Kahan m-a întrebat zeflemitor: “De unde ești, doctore, din Egipt, Siria”? Auzind că sunt din Israel s-a calmat, știa că acolo medicina e la nivel. De atunci s-a purtat frumos cu mine, deși avea un renume de jerk (un om antipatic).

În a treia lună la Houston am avut o prezentare în fața întregii secții. Ea s-a soldat cu succes și pentru prima oară Jeff mi-a oferit să rămân definitiv în SUA. I-am mulțumit, dar am refuzat. Locul nostru este în Israel!

Într-o zi m-au întrebat de la administrație de ce nu au primit o scrisoare de recomandare de la șeful meu din Israel. I-am telefonat. Motivul era simplu: se temea să nu rămân permanent în SUA! Evident că aș fi putut rămâne și fără scrisoarea lui. Aveam deja mulți prieteni (în afară de Peter și Eddy) și cu Jeff sunt în legătură până astăzi. La ora actuală este directorul medical al complexului Hermann Memorial.

În sala de operație din Houston cu un coleg german, Dr. Ralph Gebhard

În ultima mea zi la Houston, Dr. Maillard, medic O.R.L cu care m-am împrietenit, m-a dus într-o prăvălie și m-a îmbrăcat din cap până în picioare în haine texane!

 În costum texan

Legătura mea cu spitalul din Houston a continuat anual: îmi petreceam vacanțele ca suplinitor la Hermann, înlocuind pe cei plecați în concediu. Îmi plăcea, învățăm lucruri noi și câștigam bine. În 1999 am revenit pe un an, dar după zece luni am fost nevoit să mă întorc acasă, fusesem numit șeful secției de anestezie a spitalului Wolfson din Israel. În total am lucrat la Houston 24 de luni, o experiență unică de îmbogățire a limbii engleze, a cunoștințelor mele în anestezie și o perioadă în care mi-am făcut câteva prieteni adevărați.

Tiberiu Ezri

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

5 Comments

  • DORA FRADIS commented on June 2, 2020 Reply

    FOARTE INTERESANT PENTRU MINE, CARE AM O FIICA SI UN NEPOT, MEDICI IN LOS ANGELES. SUNT PLECATI DIN ISRAEL DE 25 DE ANI, IAR EU I-AM VIZITAT APROAPE IN FIECARE AN

    • Tiberiu Ezri commented on June 2, 2020 Reply

      Ma bucur ca v-a placut si doresc succes copiilor!
      Tibi Ezri

  • Andrea Ghiţă commented on May 28, 2020 Reply

    Din cele relatate reiese că stagiul în SUA a fost o perioadă fastă în care un medic israelian absolvent în România a făcut faţă cu brio şi a revenit cu un excelent subiect pentru viitorul Baabel.

    • Tiberiu Ezri commented on May 29, 2020 Reply

      Iti multumesc Andrea, dar daca mai scriu mult despre mine o sa par un narcisist…

  • Frideric Grosz commented on May 28, 2020 Reply

    O experiență pentru o viață ! Felicitări !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *