„Life is a shitstorm, în which art is our only umbrella” (viața e o furtună de rahat, în care arta e singura noastră umbrelă) spunea un personaj dintr-un roman de Mario Vargas Llosa.

28 noiembrie 2020: Vicecancelarul Austriei, Werner Kogler (Partidul Ecologist) presupune că renumitul Concert de Anul Nou din 1 ianuarie 2021 va avea loc, în fața rândurilor de scaune goale. „Dacă Salzburg poate să joace cu Bayern München cu stadionul gol, de ce să nu fie posibil și Concertul de Anul Nou fără public”, a spus politicianul într-un interviu în ziarul Tiroler Tageszeitung. Muzicienii filarmonicii susțin ca renumitul Concert de Anul Nou va avea loc și vor cânta, dacă situația o va impune, chiar cu sala goală.

Declarația surprinzătoare mă duce cu gândul la controversatul eseu a lui Vargas Llosa Alles Boulevard, iar recitirea lui vine la timpul potrivit, într-o perioadă în care toți încercăm să ne adaptăm la new reality, cu tristețea singurătății și incertitudinea viitorului. „Cine își pierde propria cultură, se pierde pe sine însuși“, scria laureatul premiul Nobel într-o fulminantă și cinică analiză a societății contemporane, în care spectacolul de artă este confundat cu orice altă acțiune de amuzament zgomotoasă.

Excelenta organizare a Festivalului de la Salzburg, situația epidemiologica bună și ieșirea din lock-down la 7 decembrie ne dădeau speranțe pentru un „altfel” de sfârșit de an, chiar cu mai puțini spectatori și cu teste SARS CoV-2, dar cu Liliacul la Operă în 31 decembrie, miezul nopții în sunetele clopotului Pummerin și An Der Schönen Blauen Donau și Concertul de Anul Nou la 1 ianuarie). În istoria controversată, contradictorie și greu de reconstruit a Filarmonicii din Viena și a Concertului de Anul Nou, va mai apărea o dată de menţionat: 1 ianuarie 2021.

Există concerte ale Filarmonicii vieneze care au rămas în istorie ca o declarație de dragoste pentru întreaga lume. În 2001 Nikolaus Harnoncourt revine la varianta „straußiană” a Marșului Radetzky și a Dunării albastre, interzicând acompaniamentul aplauzelor spectatorilor: „Arta este cel mai mare cadou făcut de Dumnezeu, iubiți-o și în următorul mileniu” (https://youtu.be/BWAAxuj2LHw). în 2014, Daniel Barenboim renunță la marșul militar și felicită pe scenă, personal, toți muzicienii. Concertul din 2020 aduce în prim plan, nu numai instrumentaliștii filarmonicii și dirijorul Andris Nelsons, dar și pe toți istoricii și muzicologii care au studiat în arhive, în căutarea partiturile originale ale dinastiei Strauß. Astfel s-a renunțat la „interpretările”, modificate în scop propagandistic, ale muzicii autentice vieneze. Se rupe definitiv legătura cu trecutul zbuciumat al acestei instituții, care nu a fost ocolită de tragediile secolului trecut.

De îndată ce acordurile Filarmonicii Vieneze învăluie Goldener Saal, spectatorii se lasă purtați în altă lume. Concertele de la Musikverein sunt, de fiecare dată, un prilej de meditație, în care egoul e redus la tăcere. Retragerea din realitatea problemelor vieții cotidiene, plutind în derivă pe valurile muzicii, se datorează virtuozității orchestrelor invitate să concerteze într-o clădire cu o acustică specială.

Bine-cunoscuta sală cu decorul aurit, cariatide și coloane a fost special concepută, având proporțiile unui paralelipiped care stă deasupra unei încăperi goale, cu rol de cutie de rezonanță, parterul sălii fiind la etajul al doilea al clădirii impozante. Plafonul de lemn pictat, reprezentând muzele cu instrumente, Apollo și Orfeu, nu este fixat ci agățat de grinzile acoperișului, ceea ce face ca sunetul sa vibreze iar undele sonore să se împrăștie uniform în toată sala. Sunt sigură ca printre cititori sunt cunoscători ai arhitecturii, care pot da explicații în detaliu asupra unei astfel de tehnici de construcție.

Prima întâlnire a fiicei mele, la vârsta de 7 ani, cu o sală de concert a fost Goldener Saal în Musikverein, un matineu cu Anna Netrebko, Andreas Scholl, Venice Baroque Orchestra și muzica lui Vivaldi. Nu somptuozitatea arhitecturală a sălii a fost cea care a copleșit-o și a emoționat-o, ci faptele măunte, privite prin ochii unui copil, care stătea la balcon, în primul rând, chiar deasupra orchestrei. În fața noastră se deschideau două perspective opuse: a irealului nemuritor al muzelor de pe tavanul sălii și a destinului trecător al muzicienilor care își acordau instrumentele.

“Vezi ce greu le-a dat de cântat?” îmi spuse Claudia, făcând ochii mari la partiturile încâlcite. ”Dacă se încurcă?” întrebă ea îngrijorată și ferm convinsă că o catastrofă va da peste cap tot concertul, iar orchestra întreagă se va opri, împiedicând-se în notele muzicale, la fel ca la concertele școlii de muzică. “Și nici pianele nu sunt bune, vechi și stricate” adăugă ea prompt, arătându-mi clavecinele și un cembalo. Atenția ei nu s-a fixat asupra sopranei, care nu avea rochie roz, un adevărat faux pas în ochii unei fetițe, ci a urmărit concentrată pianistul, răsuflând ușurată la fiecare pagină cântată la cembalo. După emoția începutului, s-a lăsat dusă de gânduri și, din când în când, mai desena în programul concertului.

Acasă, Michael, mândru că fiica lui a rezistat unui „maraton“ muzical, a aflat ce a impresionat-o cel mai mult pe Claudia:

“Scările!” a exclamat fiica noastră.

“Care scări?”

Amândoi eram în încurcătură, soțul meu era dezamăgit că nu întâlnirea cu Anna Netrebko a fermecat-o. Iar eu nu remarcasem niciodată perspectiva impresionantă din casa scărilor, care se ridică de la parter ca un turn uriaș, simplu, într-o simetrie perfectă în roșu, alb și negru.

Ultimul nostru concert la Musikverein a fost în ianuarie 2020, la un matineu al Filarmonicii din Viena, dirijat de Valery Gergiev într-o incursiune în lumea compozitorilor ruși și avândul-l ca invitat pe pianistul Daniil Trifonov.

“Doar odată în viață mergi la Concertul de Anul Nou”, ne spunea mereu Claudia, gândind-se la prețurile astronomice ale biletelor. Dar nu am fost niciodată câștigătorii dreptului de a cumpăra un bilet la loteria organizată de Filarmonica din Viena, în fiecare februarie. Nici măcar “la fulare”! Nu știți secretul? Sunt locurile în picioare de la mantinelă, la parter sau la balcon, (dar și aici trebuie noroc!) unde fiecare își marchează locul, agățând de bara aurie șalurile sau fularele, unele cu imprimeuri renumite: un logo, o camelie sau niște cai.

Acum rămâne o necunoscută: va mai avea loc Concertul de Anul Nou de la Viena? Ricardo Muti, 79 de ani, ar dirija pentru a șasea-a oară renumitul concert. Fără spectatori poate… și astfel, pentru prima dată în istorie, Musikverein devine, în adevăratul sens al cuvântului, un templu al muzicii în vechiul Olimp. Tot ce a creat o dinastie de muzicieni timp de aproape un secol pentru bucuria sufletului omului, valsuri, mazurci, marșuri, polci, cadriluri, va răsuna pentru cei prezenți în sală, invitații din mitologia greacă: cariatidele, muzele, Apollo și Orfeu. De această dată nu ei vor încânta prin frumusețe, talent și strălucire. Ci noi, muritorii

Când a semnat contractul pentru spectacolul Pagliacci din 2 noiembrie 2020, Roberto Alagna nu bănuia ce îi rezerva soarta: să devină cel mai renumit tenor care a cântat pe scena operei din Viena. Urmărit parcă de destinul fatalist mioritic moștenit de la Angela Gheorghiu, Roberto joacă rolul clovnului Canio în ultimul spectacol cu public din anul 2020 al operei din Viena. Și, după cum vă amintiți, opera Pagliacci se termină cu replica lui Canio: “La commedia e finita!”. Apoi muzele au tăcut iar pe fațada Operei din Viena a apărut luminat cuvântul STUMM (mut).

Atentatul care a avut loc la Viena în aceeași zi a făcut ca spectatorii și muzicienii, blocați în sală, să cânte împreună până la miezul nopții, în această seară memorabilă în istoria Operei din Viena.

În 7 decembrie vă invit să ne bucurăm împreună la deschiderea stagiunii de la Teatro alla Scala cu A riveder le stelle, care va fi transmisă în direct pe site-ului operei, dar și pe YouTube, și să-l aplaudăm de acasă (oriunde am fi pe lumea aceasta este pentru noi „acasă”) pe clujeanul George Petean!

Simona Fuchs