În zilele acestea din preajma sărbătorii de Pesah îmi revine în amintire casa părintească din Arad.  Nu aș putea spune că preceptele religioase îmi erau complet străine, dar pentru mine ele existau doar la modul teoretic, viața noastră se desfășura în afara lor, trăiam cam la fel ca oamenii din jur, doar că nu țineam sărbătorile creștine.

Totul se schimba însă înaintea sărbătorii de Pesah.  Tata se dezlănțuia.  Casa trebuia să strălucească de curățenie, să nu rămână niciun firicel de praf și mai ales nicio fărâmitură de pâine dospită.  O atenție deosebită o primea curățenia bucătăriei și a vaselor.  Și când totul era lună, mergeam la comunitate să aducem acasă vinul cașer și azima nedospită, mațot, din care ne hrăneam timp de opt zile.  După toată munca și toate pregătirile, cele două seri de Seder erau un eveniment deosebit.  Tata, care primise în copilărie o educație religioasă solidă, dar avea și o cultură generală demnă de invidiat, nu se mărginea să dea citire textului tradițional (Hagada), ci explica fiecare pasaj, ținea o adevărată prelegere istorică, filosofică, literară…  După cină, când se citeau psalmii, adormeam de obicei cu capul pe masă, sătulă și mulțumită.

***

Au trecut anii.  Eram de-acum în Israel, căsătorită.  Într-una din primele noastre călătorii în Olanda, la socri, soțul meu m-a luat în vizită la niște rude, în orașul Enschede.  Deodată am avut o senzație de déjà vu.  Am revăzut în amintire cutiile de carton, în care primeam azima de Pesah, pe care era scris cu litere cafenii „Hollandia, Matzos and crackers. Enschede, Holland”.  De ce erau aduse tocmai din Olanda?  Mister!  În copilărie, Enschede mi se păruse un loc aproape mitic, nici nu mi-ar fi trecut prin minte să-l caut pe hartă, și iată-l, deodată, cât se poate de real!  Am văzut apoi și produsele firmei Hollandia pe rafturile supermarketurilor.  Ea mai există și astăzi și are o istorie destul de neobișnuită.

Vârsta fabricii se vede din cea a mașinilor – cea mai veche datează din 1924, dar funcționează încă perfect: întinde aluatul, îl taie în forme și face rândurile de găurele.  În 1933, odată cu intensificarea antisemitismului în Germania, familia Marcus, care avea o fabrică de mațot în orășelul Steinfurt, a hotărât că e mai prudent să plece.  Au trecut granița în Olanda și au redeschis fabrica la Enschede, împreună cu un brutar evreu local, Herman Woudstra.  Au găsit o clădire potrivită în cartierul evreiesc al orașului, nu departe de sinagogă.  Afacerea a mers bine, dar după ocuparea Olandei de către naziști, ea a fost închisă.  În cei trei ani de ocupație, comunitatea evreiască din Enschede a suferit crunt.  Din cei 1200 de evrei, 700 au fost deportați, alții au fugit…  Familia Marcus a fugit în Anglia și nu s-a mai întors.  Herman Woudstra a supraviețuit, fiind ascuns.

După război Herman Woudstra a redeschis fabrica.  S-ar putea crede că nu avea nicio șansă de succes, aproape că nu mai avea pentru cine să lucreze, dar… principalii lui clienți au devenit creștinii!  Pe de o parte, evreii aveau obiceiul ca de Paști să dea mațot cadou prietenilor lor creștini, astfel încât ele au devenit cunoscute publicului larg.  Pe de altă parte, în anii de după război, când pâinea se dădea pe cartelă, mațot se puteau cumpăra liber.  Așa se face că ele au devenit foarte apreciate, și în zilele noastre peste 90% din producția fabricii este orientată înspre consumatorii creștini.  Ei le mănâncă mai ales în perioada Paștilor (de preferință unse cu unt și presărate cu zahăr sau cu un fel de „viermișori” de ciocolată, o delicatesă specific olandeză, numită hagelslag) – dar nu numai. 

La începutul pandemiei de corona, mulți olandezi și-au făcut provizii de mațot, pentru că pot fi păstrate timp îndelungat.

Fabrica a rămas în posesia familiei Woudstra timp de șapte decenii, dar în 2004, ea era amenințată cu închiderea, pentru că proprietarul ieșea la pensie și în următoarea generație nu se găsea nimeni interesat să ducă mai departe afacerea familiei.  Până la urmă fabrica a supraviețuit, fiind cumpărată de doi părtași olandezi.  Ei au lărgit sortimentul, oferind printre altele o variantă din făină integrală, precum și una din speltă, un soi arhaic de grâu.  Toate produsele firmei sunt ecologice.

În zilele noastre atât proprietarii cât și muncitorii nu sunt evrei și cea mai mare parte a timpului nu se lucrează cașer.  Se produc azime mici, rotunde, numite crackers, care se găsesc tot anul la supermarket.  Dar noii proprietari continuă tradiția de a produce și mațot conform tradiției evreiești, chiar dacă aceasta cere investiții mai mari decât câștigul pe care îl realizează.  Înainte de Pesah, fabrica este curățată exemplar și timp de o lună se produc mațot, sub supravegherea rabinatului din Amsterdam.  Ele sunt destinate evreilor din Olanda, o parte fiind exportate și spre alte comunități evreiești din Europa.  Dar în afară de ștampila rabinatului, mațot și crackers sunt identice, deosebindu-se numai prin mărime. 

În încheiere vă invit să vizionați două scurt metraje.  Primul, mut, a fost produs pentru jurnalul de actualități din cinematografe, din martie 1937.  Se poate vedea producția industrială de mațot, precum și producția tradițională, manuală. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/transcoded/8/8f/Matzes_bakken_vroeger_en_nu-520943.ogv/Matzes_bakken_vroeger_en_nu-520943.ogv.480p.vp9.webm   

Pentru comparație, iată un reportaj care a fost difuzat la televiziunea olandeză în 2010.  https://vimeo.com/12175723  Fabrica este prezentată de Herjo Woudstra (nepotul celui care a întemeiat-o în 1933), precum și de noul ei proprietar.  Adevărul este că de atunci în procesul de fabricație nu s-a schimbat aproape nimic!

Hava Oren