Pancho

„Țara arde și baba se piaptănă!”, veți zice pe bună dreptate. Ce mi-a venit să scriu acum un astfel de articol, despre un câine? Dar acum mai mult ca oricând, fiind atât de singură, aș fi avut nevoie cel puțin de compania unui câine.

De ce sunt singură? Ai mei sunt toți la munte, la Bușteni, de unde își pot desfășura activitatea și acolo sunt mai protejați față de inamicul nevăzut și atât de periculos, infectarea cu virusul nemilos.

Pancho, un cocker spaniel, a intrat în viața mea fără să-l fi dorit. Era de fapt câinele fiicei mele, dar era al casei. A venit în viața mea în 1976, acum mi se pare că ar fi trecut de atunci o mie de ani. Era un cățel care crescuse sub ochii mei și pe atunci nu-i dădeam prea mare atenție. Era foarte frumos, negru, cu șosete și plastron alb – nu-i lipsea decât papionul. Nu știam atunci nimic despre câini, nu-l cunoscusem decât pe Jimmy, câinele de pază al vecinului nostru, cizmarul din Câmpulung. Jimmy era ținut în lanț. Nu îndrăzneam să mă apropii de el, de fapt mă temeam de câini, și iată că m-am trezit cu un cățel în casă.

Când am cumpărat o cadă mică de plastic pentru a-l îmbăia, vânzătorul mi-a urat: „Să vă trăiască nepoțelul!” Cada nu era pentru nepoțel, era pentru un câine. Când a crescut, era un câine de talie mijlocie. Pe mine mă deranja, pentru că era foarte iubăreț și plângea când cineva pleca din casă, aveam impresia că se temea că va rămâne singur. Pe mine nu mă prea iubea, deoarece eu nu-i acordam prea mare atenție și nu-i arătam tandrețe. Mă tolera numai când era nevoit să iasă din casă și îl duceam în lesă, fără prea mare plăcere. Soacra mea, care locuia atunci cu noi, spunea în glumă că e ,,un câine antisemit”, pentru că în bucătărie nu îi plăcea să stea pe gresia rece, prefera să stea pe laba piciorului ei care o durea.

Numele de Pancho i l-a dat fiica mea. El s-a obișnuit foarte repede și înțelegea când era chemat. A fost vaccinat și consultat de medicul veterinar. Din actul primit la cumpărarea lui reieșea că avea frați și ascendenți la ambasada americană, dar aceasta nu se putea spune în acei ani. Dintre toți ai casei, cel mai mult îl iubea pe soțul meu. Devenise un adevărat membru al familiei noastre.

După cutremurul cel mare, când ne-am dus noaptea să ne vedem prietenii, l-am luat și pe Pancho în prima noastră mașină, acel Gordini de care am mai pomenit. Locuiam pe atunci în bloc, la etajul I și câinele a simțit înaintea noastră cutremurul.

Pancho mi-a schimbat părerea despre felul de a mânca al câinilor. Mânca cu aceeași plăcere carne(?), salată, mere, morcovi și bea lapte ca o pisică. Pe atunci la noi nu exista mâncarea specială pentru câini și când era mic, chiar nu știam cu ce să-l hrănesc. A fost foarte bucuros când soțul meu i-a adus un os artificial, probabil cu gust de carne, și s-a jucat foarte mult timp cu el. Avea și jucăriile lui, ca un copil, dar cel mai mult îi plăcea să stea între oameni; de alți câini și se ferea, poate că îi era teamă de ei. În casa noastră se auzea multă muzică și Pancho nu o deranja pe fiica mea, când aceasta cânta la pian. Parcă asculta și el, stătea liniștit și nu lătra în timpul muzicii.

Îmi amintesc câteva din pățaniile mele cu Pancho. Când fiica mea a plecat într-o excursie în străinătate, am încercat să-l lăsăm singur în locuința ei și să-l plimbăm numai de trei ori pe zi. Prima și a doua oară am reușit, dar seara nu s-a învoit nici în ruptul capului să intre înapoi în casă și am fost nevoită să-l iau acasă la mine. După două săptămâni, nu a mai vrut să plece de la noi. Atunci s-a îndrăgostit de soțul meu, îi asculta atent comenzile și adesea ne trezeam cu el în pat, dormind cu spatele la mine.

Pancho voia ca lumea să vorbească frumos cu el; odată, când a fost certat mai serios, a fugit și s-a ascuns, așa încât cei ce l-au certat au regretat și s-au speriat rău. Pancho a avut o viață de câine fericit, a fost iubit și regretat când a murit.

De-a lungul anilor m-am gândit deseori la Pancho. Stau la etajul II și sunt conștientă că demult nu am mai putere să îngrijesc un animal de companie, nici măcar o pisică. Dar duc dorul unei ființe vii căreia să-i pot vorbi. Nu-mi ajung convorbirile telefonice cu sora mea și cu ceilalți membri de familie. Mi-e dor de oameni!! Acum aș avea nevoie măcar de Pancho.

Mirjam Bercovici

București- 19-04-2021

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

4 Comments

  • Daniela Stefanescu commented on April 23, 2021 Reply

    Draga Mirjam,
    Eu l-am cunoscut pe Pancho, am şi amintiri, ca să zic aşa, personale. Am fost prin 1985-86 cu el, de fapt cu iubiţii mei veri Ada şi Simi, stăpânii lui, la 2 Mai într-o vacanţă cu cortul. Pancho era în mijlocul grupului atât de agreabil de atunci, din care mai făceau parte câteva persoane care-l îndrăgeau, îl răsfăţau, ceea ce el merita, căci era foarte cuminte şi docil şi nu-şi băga nasul în … cortul altuia. Şi frumos pe deasupra! Cel puţin aşa este în amintirea mea, împrospătată acum de poza care deschide articolul tău.
    Ştiu cât îţi lipseşte o fiinţă alături şi, când revin acasă după vreun an şi jumătate de când pandemia m-a prins departe… sper să ne revedem, căci majore suntem, vaccinate idem… Sănătoase să rămânem!

  • Veronica Rozenberg commented on April 23, 2021 Reply

    Doamna Doctor Mirjam, imi pare rau ca nu sunteti mai aproape, am fi putut sta cateodata de vorba !!

    Cat priveste catelusul Pancho, el desigur ca v-ar fi fost un tovaras fidel si care v-ar fi aratat intotdeauna caldura.

    Dar si Baabelul e intr-un fel o solutie, ca de altfel orice forum de socializare unde din intamplare, sau noroc, se pot gasi suflete pereche.
    Cu prietenie (cum spune Andrea), V.

  • Nicole Sima commented on April 22, 2021 Reply

    … de Pancho îmi e și mie dor! Ca și de toți ceilalți care îl îndrăgeau. Când se mergea în excursie pe munte, el o lua înainte și apoi se întorcea să ne numere pe toți, nu cumva să se fi rătăcit careva aflat în „grija” lui. Mulțumesc, Mirjam, pentru nostalgia pe care mi-ai creat-o!

  • Carmen Stoianov commented on April 22, 2021 Reply

    Cât de adevărate sună ultimele două propoziţii, în care dorul de Pancho şi de oameni se confundă!
    Experienţa de a stabili comunicarea cu o altă fiinţă este una creatoare; nu neapărat din partea omului, ci de „partea cealaltă” căci – sunt sigură că toţii cei care au sau au avut un suflet pe lângă ei au observat! – exact „cealaltă parte” este cea activă; câinele/canarul/pisica intră în contact cu tine, ei te cunosc şi te recunosc (ca partener)….revenind la Pancho, el îţi ştie dorurile, nevoile, el ţi le alină iar dacă vine să stea lipit de tine o face conştient: ştie că ai nevoie….măcar de o atingere.
    La rândul tău, şi tu ai nevoie de prezenţa lui dar – să o recunoaştem – de cele mai multe ori, mai ales la început, nu ştii prea bine ce poate însemna fiecare scâncet sau ton…te afli, din nou, ca în postura de proaspăt părinte care nu înţelege fiecare gângurit al noului născut dar care vrea şi intuieşte cum să răspundă. Asta facem: răspundem, ne este dor de „acel celălalt” care să ştie să ne cheme, să ne întrebe, să ne dea bineţe…
    Stimată doamnă doctor, deşi nu am avut onoarea de a vă cunoaşte, îmi permit să vă doresc o zi senină, asemenea amintirilor ce vă cutreieră în aceste zile de aprilie înflorit…..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *