De la epidemii la pandemii: molime văzute prin prisma literaturii și cinematografiei, un eseu despre relevanță (II)

Renașterea; Epoca Modernă și Contemporană

Romeo și Julieta / Shakespeare

William Shakespeare a trecut prin multe molime la viața lui; teatrele erau închise la Londra în perioada de carantină, ceea ce îi dădea dramaturgului răgazul necesar pentru a-și compune marile piese. Având în vedere că ciuma lovea Londra cu o asemenea frecvență, te-ai aștepta ca Shakespeare să-i acorde un loc central sau, cel puțin, să se refere indirect la ea în lucrările lui. Într-adevăr, el își presară limbajul cu aluzii și metafore – unele incluzând chiar o nuanță umoristică în referința lor la molime – figuri de stil care reflectă, fără îndoială, preocupările lui legate de acest subiect. Dar el nu consacră o întreagă piesă și nici măcar nu se referă la incidente de epidemii în dramele sale… cu o singură excepție: Romeo și Julieta, o tragedie care aparține perioadei lui timpurii de creație.

Este o piesă complexă, care împletește tematici multiple și, din acest motiv, criticii literari au clasificat-o sub diverse „etichetări”: tema iubirii; tema timpului pe care îndrăgostiții ar vrea să-l oprească în loc pentru ca dragostea lor să dureze o veșnicie; antiteza între lumină și întuneric (de exemplu, ambii protagoniști se văd reciproc în termen de lumină pe fundalul întunericului care îi înconjoară.)

Toate aceste considerente sunt adecvate, dar, consider totuși criteriul care surprinde cel mai bine spiritul piesei ca fiind sugestia lui Ruth Nevo de a considera Romeo și Julieta o piesă a „destinului.” La urma urmei, tinerii eroi ai tragediei nu sunt marcați de defecte intrinsece, care să-i ducă la pieire, cum este cazul eroilor din tragediile grecești din antichitate, ei nu pot fi învinuiți de ”hybris”; ei au doar nenorocul de a suferi consecințele indirecte ale epidemiei de ciumă. Nu degeaba, englezii se referă la îndrăgostiții afectați de o astfel de soartă, de un asemenea nenoroc ca star-crossed lovers. Soarta lor a fost, se pare, înscrisă sau pecetluită în stele.

Adaptările piesei sunt multiple și în toate genurile artistice: balet, muzică clasică, muzică populară, jazz. Interesul pentru această tragedie nu a scăzut și nu și-a pierdut din intensitate sau rezonanță în decursul secolelor.

În filmul său din 1968, Franco Zeffirelli adoptă o prezentare fidelă textului shakespearean până în cele mai mici amănunte (vârsta eroilor, costumele fastuoase). La polul opus, versiunea teatrală a lui Peter Brook (1947) omite în întregime scena din final, a împăcării celor două familii rivale din Verona: Capulet și Montague, căutând să apeleze la sensibilitatea unui public modern și să comunice direct cu această lume.

Filmul The West Side Story (1961; muzica de Leonard Bernstein) dovedește flexibilitatea tematică a tragediei, capacitatea sa de a se modela unor contexte sociale radical diferite de cel din piesa renascentistă.

Pepys’ Diary

În anul 1665, un nou val, deosebit de dur, de ciumă bubonică, The Great Plague of London, se abate asupra Londrei. El va fi curmat în 1666 de Marele Foc / The Great Fire of London, element și el distrugător, dar care a și salvat londonezii de devastările ciumei.

Samuel Pepys

Îi datorăm lui Samuel Pepys – martor ocular direct implicat în evenimentele relatate (focul s-a oprit în mod miraculos la capătul străzii unde locuia el și astfel casa lui a fost cruțată) – evocarea amănunțită a acestor două cataclisme, descrise cu prospețime, cu o naivitate care te captivează și mai ales cu multă compasiune în Jurnalul lui cunoscut ca PepysDiary (1660-1669). Deși nu avea intenția să-și publice Jurnalul, „moștenirea” pe care o lasă el generațiilor următoare are atât valoare literară, cât și de document istoric.

Husarul de pe acoperiș / Jean Giono – Romanul și ecranizarea

În secolul XIX sudul Franței este devastat de o epidemie de holeră. Acesta constituie fundalul pe care se desfășoară acțiunea romanului lui Jean Giono Le hussard sur le toit (1951), a cărui ecranizare cu același titlu (1995) respectă, cu excepția unor mici detalii, acțiunea din carte și intențiile romancierului. Mă voi concentra asupra transcripției filmice, care mi-a rămas mai viu în amintire.

Un husar, implicat în eliberarea Italiei de sub dominația habsburgică, călătorește în sudul Franței pentru a lua legătura cu un camarad și a-i transmite un mesaj. Obosit și însetat de arșița zilei, el poposește la o fântână. Ca din neant se ivește o gloată, care pornește în urmărirea lui, bănuindu-l de intenția de a otrăvi apa din fântână și de a provoca holera.

Privitor la acest incident voi face o mică digresiune. Otrăvirea fântânilor constituia un motiv principal al pogromurilor evreilor în perioadele de ciumă din Evul Mediu. Izolați în ghetourile lor, evreii erau relativ feriți și aveau mai puține victime. Ei erau suspectați de activitatea dușmănoasă de a pune otravă în fântâni și de a dezlănțui astfel molimele. Comunități întregi de evrei, ca de exemplu cea din Köln, au fost rase de pe suprafața pământului.

Aceeași suspiciune neîndreptățită plana și asupra altor minorități și asupra străinilor, ca în cazul eroului nostru, husarul. Acest celălalt, perceput ca radical diferit de noi, ca în expresia „noi și ceilalți”, este denumit de filozoful francez Emmanuel Levinas l’autrui, spre deosebire de l’autre, în care ne oglindim și ne recunoaștem.

Husarul reușește să scape de urmăritori refugiindu-se pe acoperișurile caselor și intră într-o locuință printr-o fereastră deschisă. Înăuntru dă de o tânără nobilă (interpretată de Juliette Binoche), care nu numai că nu îl suspectează de intenții rele, ci îl hrănește și îl adăpostește de mânia locuitorilor. Dar, în zori de zi, când husarul se trezește, nobila părăsise deja locuința. Drumurile lor se vor încrucișa din nou și când eroul nostru află că ea își caută soțul și trebuie să ajungă la un anumit castel, el își schimbă itinerariul și se decide s-o însoțească până la destinație pentru a o ocroti de pericolele drumului.

Filmul devine un fel de înșiruire de aventuri de gen picaresc. Suntem tratați cu tablouri grafice ale ororilor epidemiei de holeră. La un moment dat, călătorii stau de vorbă cu un medic tânăr care le dă sfaturi. Acest medic, aparent sănătos, cade pe neașteptate la pământ, se zvârcolește câteva minute și părăsește această lume.

Dar imaginile de groază alternează cu secvențe de o mare frumusețe, care surprind pitorescul inedit al Provenței. Peisajul feeric accentuează și mai mult, prin contrast, ravagiile holerei. Datorită contribuției la acțiunea filmului, atât descrierile „realiste” ale epidemiei, care funcționează ca un catalizator al acțiunii, cât și secvențele peisagistice, care imprimă un ton liric narațiunii, pot fi considerate și ele personaje ale filmului Husarul de pe acoperiș.

Acest film bine regizat, ai cărui eroi sunt lipsiți de orice cusur, îți oferă exact ceea ce vezi pe ecran: nu ai ce citi printre rânduri, în căutarea zadarnică a unei urme de simbolism sau conotații alegorice, sau în speranța descifrării unui subtext, deși filmul ar putea fi interpretat ca dramatizând conflictul clasic dintre datorie și pasiune.

Și totuși, în pofida acestor „deficiențe”, sau poate tocmai datorită lor, filmul ți se întipărește în minte… Simplitate în detrimentul complexității. Dar și multă empatie și identificare cu soarta și tribulațiile eroilor. Câteodată, asta este și ceea ce vrei de la un film.

Ciuma / Camus

Intrăm în cu totul altă zonă de problematică cu volumul La Peste / Ciuma (1947) al scriitorului Albert Camus. Ne aflăm pe teritoriul unui roman existențialist.

Albert Camus

Romanul ne introduce din primul capitol la o realitate care pare ireală prin imaginile șocante pe care le proferă. Șobolanii din subteranele orașului Oran din Algeria ies în număr tot mai mare la suprafață ca să moară. În curând, ei împânzesc străzile orașului. Dr. Bertrand Rieux sezisează imediat semnificația acestui exod în masă și mai ales necesitatea de a acționa rapid. El dă semnalul de alarmă, dar autoritățile orașului mușamalizează pericolul. Când, în sfârșit, conducerea orașului trece la acțiune, ordinul decretat (colectarea trupurilor animalelor neînsuflețite de pe străzi) contribuie de fapt la accelerarea răspândirii ciumei. Contactul direct cu șobolanii infectați și transferul puricilor în căutare unei noi gazde pecetluiesc soarta locuitorilor.

Dr. Rieux și grupul de medici din care face parte nu precupețesc niciun efort în lupta cu epidemia, dar abnegația lor lipsită de orice aroganță – în ceea ce ei consideră a fi doar îndeplinirea exigențelor meseriei lor – e și un efort pe deplin conștient de calitatea precară a victoriilor pe care le înregistrează. Dar faptul că o victorie are un caracter provizoriu și va fi urmată de o înfrângere „nu este un motiv să încetezi să lupți”.

În finalul romanului, Dr. Rieux se plimbă pe faleză. Zgomotul serbărilor în cinstea biruinței asupra ciumei, al focurilor de artificii și al strigătelor de bucurie, care acoperă zgomotul valurilor, îl determină să redacteze această povestire sau cronică, intitulată simplu Ciuma, ca pe o mărturie a suferințelor și nedreptăților îndurate de locuitori și în cinstea acelor oameni care, „neputând fi sfinți și refuzând să admită flagelurile, se străduiesc totuși să fie medici”.

„Ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau dinspre oraș, Rieux își amintea că bucuria este mereu amenințată. Căci el știa un lucru pe care această mulțime cuprinsă de bucurie îl ignora și care poate fi citit în cărți, că bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare vreodată, că el poate să stea timp de zeci de ani adormit în mobile și rufărie, că el așteaptă cu răbdare în odăi, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și că poate să vină o zi când, spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”

Eroii cărții nu sunt descriși ca niște superheroes și în faptul „banal” că ei își faf datoria cu modestie și conștiinciozitate, putem discerne și mesajul acestui roman existențialist: solidaritatea umană în fața ciumei, a adversității, a răului în general.

Orașul conține însă și unii locuitori care văd în ciumă o sursă de profit, fie el material sau în termen de prestigiu, și Camus urmărește și destinul lor, ca și al unui alt individ, în trecere prin Oran și carantinat ca urmare a epidemiei. Acest „vizitator” nu poate înțelege de ce este imobilizat într-un oraș străin, în loc să i se alăture soției lui la Paris și încearcă zadarnic și pe toate căile, legale și ilegale, să părăsească Oranul. Când, în sfârșit, autoritățile îi acordă permisiunea să călătorească, el s-a integrat deja în viața orașului și decide să rămână ca să contribuie la efortul de eradicare a molimei.

Prin urmare, asemenea lui Tucidide (citat în carte de Rieux), Camus transcende acțiunea propriu-zisă a romanului, cu scopul de a urmări cum acest eveniment tragic afectează sau modelează structura psihică și morală a locuitorilor unui oraș. Interesul lui rezidă nu în „ce se întâmplă”, ci în trasarea consecințelor evenimentelor relatate asupra evoluției diverselor personaje.

Volumul a fost interpretat îndată după apariția sa ca o alegorie a ocupației naziste a Franței, o perioadă de criză care a influențat și ea reacțiile populației ocupate, de la eroismul luptătorilor din Rezistență, până la acțiunile dominate de lașitate sau inumanitate ale colaboraționiștilor.

Camus poate fi socotit un moralist, dar nu un moralizator; romanul lui evită orice tendință didacticistă.

Ana Blandiana / Apocalipsa Second Hand

Ȋntr-un eseu publicat în revista Viața Românească (nr. 7/ 2020), intitulat Apocalipsa Second Hand, parte ditr-o carte publicată recent în Editura Humanitas cu titlul Soră lume, Ana Blandiana meditează asupra efectelor de durată ale invaziei acestei „misterioase entități infime”, numită Corona, care, „fără să aparțină vieții, poate să se transforme pentru a distruge viața”. Cu alte cuvinte, acest virus invizibil și terifiant „nu există decât în măsura în care face rău.”

Ca urmare a acestor trăsături, cât și datorită ubicuității ei, această neființă a fost investită cu atribute mitice. În perioada antică, se credea că molimele descind asupra muritorilor din mânia zeilor, ca o retribuție pentru păcatele comise de ei. Dar și în cazul actual de Corona virus, cei vizați sunt persoane cu condiții pre-existente, boli ascunse sau o vârstă înaintată. Astfel. virusul se erijează în postura unui zeu care te pedepsește pentru trecutul tău, trecut care îl sprijină în realizarea agendei sale. Implicațiile acestei interpretări sunt tulburătoare prin insinuările pe care le generează.

Și, pentru că „suntem la fel de lipsiți de apărare și neajutorați ca oamenii din Evul Mediu”, putem considera virusul ca fiind o personificare a Morții, care ne însoțește pe tot parcursul vieții.

Dar acest dușman mai e și invizibil și deci greu de contracarat. În cazul unui război tradițional, cu două armate care se confruntă față în față, îți poți estima adversarul în termen de număr și tărie, ceea ce îți permite să-ți modifici strategia și tactica unui atac în funcție de aceste coordonate. Dar în lupta de gherilă poți fi atacat de inamicul invizibil în orice moment și din orice direcție.

Concluzia care se impune, scrie Ana Blandiana, este că ceea ce ne sperie nu este numărul de victime – depășit cu mult de cel provocat de poluare sau de accidente de circulație, fenomene care credem sau vrem să credem că am fi în stare să le evităm – ci „faptul că nu noi suntem cei care avem controlul răului și mai ales că nu știm dacă îl are cineva.” Această lipsă de control, senzația de a nu fi la cârmă, constituie de fapt sursa neliniștilor și a spaimei noastre.

Invazia pe scară mondială a acestei neființe a fost facilitată de globalizare. De obicei ne gândim la globalizare ca la un fenomen pozitiv, scrie eseista, dar poate acum a sosit momentul să reevaluăm ceea ce definim ca „rău” sau „bine” și granițele imperceptibile care delimitează aceste două noțiuni de obicei considerate diametral opuse. (Blandiana elaborează mult mai pe larg asupra semnificațiilor complexe și uneori neașteptate ale fenomenului de globalizare în discursul ei Istoria ca viitor, ținut la invitația Facultăților de Studii Europene, de Litere, precum și a celei de Istorie și Filozofie.)

O simplă inversare a noțiunilor de „rău” și de „bine” ar produce o revoluție în gândire, în cunoaștere: dacă râul și binele își vor inversa rolurile, dacă „își vor schimba între ele încărcătura și vom descoperi cu uimire răul în inima binelui și binele camuflat în rău”, ce semnificație ar avea acest lucru pentru o societate post-pandemică? Ne va ajuta oare această reconsiderare să fim „în stare, în sfârșit, să deosebim binele de rău”?

Ne aflăm într-o perioadă de criză. Originea cuvântului „criză” poate fi trasată etimologic la greaca veche, la verbul krinein, care înseamnă „a judeca, a analiza.”(Istoria ca viitor). Ca orice altă perioadă de criză din trecut, catastrofa actuală îmbină și ea „pericolul” cu „oportunitatea”, îndemnându-ne să căutăm răspunsuri la întrebările de natură existențială puse „fără menajamente” de non-ființa pe nume Corona.

Dacă The Black Death a dat lovitura de grație Evului Mediu, anunțând zorii unei noi epoci, magistral zugrăvită de Geoffrey Chaucer în starea sa incipientă, Ana Blandiana sugerează, la rândul ei, posibilitatea unei societăți post-pandemice, care nu-și va recunoaște chipul și asemănarea în perioada care a precedat-o. Este oare posibil, încheie scriitoarea, ca acest virus minuscul sa fi deschis porțile spre un univers de gândire umană a cărui existență nici măcar nu o intuisem?

Dar ce fel de univers va fi acesta? Simpla afirmație a medicilor și economiștilor: „Nimic nu va mai fi ca înainte” ascunde în ea o complexitate care își relevă ambivalența frazării și neliniștea dată de imposibilitatea de a prevedea și controla viitorul. E aceeași neliniște provocată de incapacitatea de a controla sau domina minusculul virus. Ne e teamă că „totul se va schimba”, dar în egală măsură ne e teamă că „ar putea să nu se schimbe nimic”!!

Referințe

https://www.laphamsquarterly.org/roundtable/first-revisionist-historian/?ca_key_code=FB3LQA3

https://en.wikipedia.org/wiki/Oedipus_Rex_(1967_film)

https://www.newyorker.com/culture/culture-desk/can-greek-tragedy-get-us-through-the-pandemic

https://en.wikipedia.org/wiki/The-Canterbury-Tales

https://en.wikipedia.org/wiki/Black_Death_in_England

https://www.artforum.com/film/patrick-rumble-on-gf pier-paolo-pasolini-38175

https://www.criterion.com/current/posts/2550-the-decameron-thepast-is-present

https://medium.com/thefilmprofileblog/the-seventh-seal-5282705c2460

https://www.nytimes.com/2018/11/20moves/Ingman-bergman-criterion-box-set.html?rref=collection%2Ftimestopic%2FBergman%2C+Ingmar&action=

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Seventh_Seal#:-:text=

https://en.wikipedia.org/wiki/The_Horseman_on_the_Roof

http://www.newyorker.com/culture/cultural-comment/what-shakespeare-actually-wrote-about-the plague?

https://en.wikipedia.org/wiki/Romeo_and_Juliet

https://en.wikipedia.org/wiki/Samuel_Pepys

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Plague

https://www.observatorcultural.ro/articol/intersectii-o-apocalipsa-second-hand/print/

Marina Zaharopol

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

16 Comments

  • Veronica Rozenberg commented on June 28, 2021 Reply

    Am aflat nu de multe originea cuvantului carantina, care in alte limbi este scris
    quarantine, de la frantuzescul quarante, sau latinescul quadraginta. Aceasta denumire provine de la italienescul quaranta giorni 40 de zile.
    40 au fost zilele in care Isus a fost tinut in izolare/ispita de catre Diavol in desert.
    Si se pare ca adevarata origine a cuvantului provine de la urmatorul verset:
    Satana îl ispitește pe Iisus
    4 Atunci Isus a fost condus de Duh în pustie pentru a fi ispitit de diavol. 2 Și după ce a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, după aceea i-a fost foame. 3 Când a venit ispititorul la El, el a spus: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca aceste pietre să devină pâine”.
    Evanghelia lui Matei 4:1-11

    Exista si alte explicatii etimologice: de exemplu numarul de zile in care o vaduva poate ramane in casa barbatului mort, sau o alta explicatie, numarul de zile pe care o corabie avand la bord si oameni bolnavi ar fi fost nevoita sa astepte inainte de coborarea pasagerilor. Aceasta ultima explicatie se refera la epidemii de ciuma din sec 14-15, la Venetia, unde corabiile cu oameni si marfuri erau obligate la restrictia de 40 de zile – quarantena –

    • Marina Zaharopol commented on June 29, 2021 Reply

      Deosebit de interesant este şi cum cuvȃntul carantină a suferit – asemenea multor alţi termeni – unele mutaţii ale sensului iniţial în decursul timpului. Dacă în perioadele de ciumă bubonică din Evul Mediu cele 40 de zile de izolare la domiciliu sau pe corabie pe care le denotă etimologia erau respectate ad literam, acum se foloseşte acelaşi termen pentru izolarea de 10-14 zile necesară pentru a constata daca cineva a fost infectat cu Covid sau cele 21 de zile în care sunt izolaţi astronauţii care se intorc din spaţiu. Uzanţa termenului a fost şi ea generalizată: se poate vorbi şi de carantinarea animalelor suspectate că ar putea fi infectate cu un virus.

    • Marina Zaharopol commented on June 29, 2021 Reply

      Ȋn suplimentul meu la comentariul Veronicȃi, am discutat transformările şi lărgirea sensului iniţial restrȃns al termenului de carantină. Şi, deoarece ne aflam la capitolul “epidemii…” nu resist să nu menţionez şi mutaţiile prin care a trecut epidemia în sine.
      Contrar teoriilor anterioare, conform cărora The Black Death a fost dezlantuită şi propagată de şobolani şi puricii acestora, noile cercetări bazate pe un model matematic computerizat susţin că în Evul Mediu ciuma se transmitea de la om la om, prin contact direct şi nu prin “intermediari,” cum se credea anterior!
      Printre argumentele noilor teorii: transmisia de către şobolani ia mult timp şi deci nu explică extinderea fulgeratoare a ciumei; amplasamentul bubelor, care conform relatării lui Boccaccio, acopereau tot trupul uman, diferă radical de unica bubă a sistemului limfatic care caracterizează ciuma modernă. Sunt menţionate multe alte argumente de natură medicală; ele pot fi găsite online in multiplele articole care discută teoriile recente despre ciumă.
      Trebuie să mai adaug că cercetarile arheologice nu au găsit rămăşiţe de şobolani in regiunile afectate şi că documentele vremii, operele literare ale timpului şi jurnalele intime nu menţionează şobolanii; ei nu pot fi gasiţi nici in picturile si gravurile contemporane care au ca subiect the Black Death.
      Ȋn schimb, în epoca modernă, şobolanii si puricii lor joacă un rol activ în propagarea bacilului Yersenia pestis care dezlănţuie ciuma, aşa cum relatează şi Camus în romanul lui “Ciuma.”

  • Marica Lewin commented on June 22, 2021 Reply

    Am citit de mult Romeo și Julieta și nu- mi amintesc de ce fundalul acestei capodopere este epidemia de ciuma

    • Veronica Rozenberg commented on June 22, 2021 Reply

      Uite ca iti aduc eu aminte sper ca nu ma insel.
      Cei doi tineri nu s-au putut intalni, din cauza acestei epidemii, Romeo ar fi trebuit sa primeasca stirea privind adormirea prefacuta a Julietei, dar calugarul trimis de Lorenzo catre Mantua, nu a putut pleca pentru a-l intalni, din cauza ca interzisa circulatia din cauza epidemiei de ciuma, astfel ajungand fara stirea celor puse la cale, cei doi au murit otraviti.

      • Marina Zaharopol commented on June 23, 2021 Reply

        Îmi cer scuze pentru intarzierea cu care răspund la întrebarea dv., dar calculatorul meu a avut toane si mi-a blocat toate încercările de “Post Comment.” ÎI mulțumesc Veronicai care a preluat ștafeta.

        Am discutat legatura dintre ciuma si sfarsitul tragic al eroilor din “Romeo si Julieta” in comentariul meu la articolul dnei Simona Fuchs: Al doilea lockdown, Muntele de Zăpadă se apropie de Viena publicat in ediția revistei Baabel din 17 noiembrie, 2020:
        https://baabel.ro/2020/11/al-doilea-lockdown-muntele-de-zapada-se-apropie-de-viena/

        iata comentariul meu:
        Cunostiintele mele despre pandemii au fost dobandite nu atata din scrieri pur istorice, cât mai ales din literatura. La urma urmei, soarta tragică a indragostitilor din “Romeo si Julieta” se datoreaza epidemiei de ciuma din Verona…Mesagerul calugarului Laurence/Friar Laurence nu poate ajunge la Mantua ca să-l instiinteze pe Romeo ca Julieta e numai adormita, desi pare a fi moarta; el a fost baricadat in locuința lui din cauza molimei..Țin minte, copil fiind, ca ma întrebam :”Si ce mananca Friar John, asa baricadat in casă cum e, nu va muri el de foame in loc sa moara de ciuma?”

        • Marica Lewin commented on June 24, 2021 Reply

          Va Multumesc, Veronica și Marina pentru amplul raspuns.
          Am uitat complet motivul pentru care stirea adormirii Julietei nu a parvenit lui Romeo.
          De atit de mult timp nu am recitit aceasta piesa!
          Ai dreptate Marina, se poate muri și de foame, nu numai de ciuma.

  • Eva Grosz commented on June 19, 2021 Reply

    Și mie mi-a plăcut eseul și în deosebi partea Ana Blandiana, a cărei gândire e deosebit de interesantă .Admir capacitatea D-nei Marina Zaharopol de originalitate și talent de a pune pe hârtie. Pentru că numai cine a încercat să scrie știe cât de grea e meseria asta.Când mie îmi place ceva într-o carte, subliniez cu creionul….dar aici nu pot sublinia…de aceea citez :…”.și vom descoperi cu uimire răul în inima binelui și binele camuflat în rău”….Ne va ajuta oare această reconsiderare să fim în stare, în sfârșit, să deosebim binele de rău”? Sfârșit de citat.
    Nu. Ne va ajuta doar să înțelegem că binele și răul sunt îmbrățișate una în alta – nedespărțite.

    • Marina Zaharopol commented on June 19, 2021 Reply

      E adevărat că faptul că răul şi binele nu se exclud reciproc, ci se îngemănează, constituie un prim pas în direcţia unui discernământ privitor la cele două entităţi şi “separarea” lor teoretică. Dar nimic nu e garantat. Este tot aşa de posibil ca acest prim pas să fie şi capătul drumului, care este si impresia pe care v-a creat-o dv. lectura.

      În ciuda concluziilor ferme despre momentul actual de criză, Ana Blandiana îşi pune speranţele legate de viitor sub semnul întrebării, al nesiguranţei. Secţia dedicată prezicerilor de viitor nu se vrea profetică, ci pluteşte în ambiguitate.

      Îmi pare bine că v-a plăcut şi partea a doua a articolului.

      • Eva Grosz commented on June 19, 2021 Reply

        Așa cred și eu. Cunosc prea puțin din scrierile Anei Blandiana. Am citit câteva poezii ,știu că a fost și în Israel .Ea e o intelectuală ieșită din comun în peisajul cultural. Mulțumesc pentru aceste rânduri scrise cu înțelepciune.

  • Veronica Rozenberg commented on June 18, 2021 Reply

    Draga Marina,

    Acest al doilea episod al eseului scris de tine, a fost pentru mine si mai incantator, decat primul, poate pentru ca reflecta unele situatii si descrie o lume care imi sunt mai aproape. Ceea ce impresioneaza si pare evident este evantaiul atat de larg deschis al cunostintelor tale literare si cinefile, cat si profunzimea gandirii analitice, impreuna cu memoria aproape totala a unor carti, filme si simboluri, pe care le porti cu tine, probabil de o viata.
    A fost un regal sa citesc eseul, continua cand vei avea ragaz si inspiratie.
    Am citit cu ceva timp in urma eseul Anei Blandiana, primit de la dl. Dan Romascanu, e foarte interesant si analiza ta, foarte pertinenta.

    Noroc la noile scrieri 🙂

    • Marina Zaharopol commented on June 19, 2021 Reply

      Mi-a făcut plăcere să aflu, Veronica , că lectura eseului ţi-a oferit nişte momente plăcute şi interesante.

      Îţi mulţumesc şi pentru urările legate de muza inspiraţiei în speranţa că ea mă va vizita în viitorul apropiat!

  • Andrea Ghiţă commented on June 18, 2021 Reply

    Mulţumesc pentru semnalarea recentelor scrieri ale Anei Blandiana, legate de pandemie şi epoca post-pandemie. Nu le-am cunoscut. Din ceea ce se constată zi de zi, în răstimpul relaxării, (cel puţin în România) este faptul că mare lucru nu s-a schimbat. Nu ştiu dacă am ratat momentul post-pandemic sau dacă imaginea sumbră dîn prima jumătate a anului 2020 (când încă vaccinul nu era lansat şi nici medicamente eficiente nu existau) a făcut-o pe distinsa poetă să se grăbească cu concluziile. Nu a fost singura. Acelaşi lucru pot spune şi despre eseul lui “Acest virus care ne sminteşte”. Probabil avem nevoie de o perspectivă mult mai îndepărtată pentru a trage concluziile şi învăţămintele.

    • Marina Zaharopol commented on June 19, 2021 Reply

      Şi eu mulţumesc pentru menţionarea eseului lui Bertrand-Henri Levy. Acum că mă gândesc retrospectiv, cred că i se făcuse reclamă în presă, dar a trecut pe lângă mine.

      Încă nu am citit eseul, dar am găsit Prologul online şi mi-a plăcut… chiar dacă, asemenea Anei Blandiana, Levy a tras unele concluzii pripite, poate datorită faptului că simţea “că publicul aşteaptă ca el să se pronunţe!”

      Dar atât filozoful francez, cât şi eseista-poeta au avut totuşi grijă să lase viitorul sub semnul întrebării, sugerând diverse alternative, unele probabil prea optimiste.

  • Marina Zaharopol commented on June 18, 2021 Reply

    Mă bucur că v-a plăcut articolul, domnule Biro şi vă mulţumesc pentru comentariu.

  • Peter Biro commented on June 18, 2021 Reply

    Un eseu strălucit, care reflectă largul orizont stiinţific și cultural al autoarei. Deosebit de remarcabilă este legătura dintre tema epidemiologică de bază și prelucrarea cultural-istorică a acesteia în film și literatură. Respect, doamnă Zaharopol!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *