Nu de mult mă plângeam în scris, chiar în revista Baabel, că tehnologia de azi face totul ca să-ți arate ție, umil pământean, că te afli în mâna ei și că tot ce faci (sau ar trebui să faci) depinde numai de mărinimia ei. Am dat și exemple de modul cum se schimbă indicațiile, sistemele, în așa fel încât pe neașteptate ești pus în fața unei situații aparent fără ieșire și atunci devii un fel de sclav al noii tehnologii, ceea ce confirmă pe deplin celebra expresie din meseria mea: ”devenim cu toții sclavii uneltelor noastre”.

Dar în urmă cu câteva zile am fost pus într-o situație care m-a obligat să-mi revizuiesc ideile și să mă întreb dacă într-adevăr tot ce se întâmplă în jur nu e de fapt decât un capriciu organizat de alții pentru a te face dependent de o realitate de care nu ești responsabil și pe care nu o poți îndrepta în favoarea ta.

Dar, ca de obicei, s-o iau metodic.

În ultimul timp sunt ocupat cu traducerea în românește a manualelor mele, anestezie și terapie intensivă, scrise și publicate în ebraică în urmă cu mulți ani. Treaba nu e deloc ușoară. Medicina nu stă pe loc, se fac studii, cu rezultate noi, se introduc noi medicamente, noi aparate; ceea ce odată era adevărat și în vigoare devine desuet, ceea ce dădea rezultate probabile se înlocuiește cu metode ale căror avantaje au fost demonstrate, ceea ce se numește evidence-based medicine. Nu e o traducere mot à mot, ci dimpotrivă, o revizuire completă a textului; multe elemente dispar, fiind înlocuite cu date noi, complet necunoscute ieri.

Uneori această realitate mă copleșește. De-ajuns de des mă întreb dacă trebuie să semnez cu numele meu noile manuale, care sunt în mare parte diferite de original. E drept, am avut șansa să găsesc doi colegi mult mai tineri, unul israelian și alta, o superbă profesionistă ATI din România, care amândoi îmi ușurează sarcina de mise à jour și îmi anesteziază impulsul de a renunța la proiect, sau cel puțin de a-l da pe mâna altora.

După ce am terminat de tradus / ameliorat / lărgit / pus la punct manualul de anestezie, a venit rândul celui de terapie intensivă și aici m-am poticnit.

Mi-am zis: oare cum îți poți permite să mergi înainte, când de ani de zile n-ai mai văzut un pacient ventilat mecanic, un pacient tipic tratat în terapia intensivă?

Dar o idee mi-a străbătut mintea ca un fulger și mi-a ameliorat chinul. Într-o bună dimineață m-am hotărât să mă alătur personalului fostei mele secții de terapie intensivă și să-mi petrec câteva ore în mediul pe care l-am cunoscut și care-mi era mai mult decât familiar timp de o jumătate de secol.

Zis și făcut. Am telefonat ”moștenitorului” meu, adică actualului șef de secție, un om pe care-l apreciez enorm dintr-o mulțime de motive, și am primit aprobarea.

Deci, a doua zi, la ora 8.00 fix, eram în sala de ședințe, în fața unui ecran enorm, și urmărind pe cei care intrau, observam mâinile goale ale celor care ni se asociau, pentru ceea ce se numea pe vremea mea o vizită ”pe uscat”, adică o trecere în revistă a evenimentelor din timpul gărzii de noapte, dar nu la patul pacientului. Unde-s dosarele pacienților, mă întrebam eu? Cum să discuți situația unui pacient fără să ai în față toate datele necesare pentru a trage o concluzie?! Dar după câteva minute am înțeles ceea ce nu aveam cum să știu până în acel moment. Medicul care tocmai își încheiase garda se așeză în fața calculatorului și rând pe rând cei de față primiră absolut toate datele despre fiecare din cei douăzeci de pacienți tratați în secție în ultima noapte: date clinice, rezultatul probelor de laborator, radiografii de tot felul, toate apărând pe imensul ecran din fața noastră! Nimic mai simplu (pentru ei), nimic mai complicat (pentru mine). De fapt, am înțeles imediat cum stau lucrurile (good for me!), doar că n-aveam habar de existența lor. Practic, scopul acestei ședințe de dimineață nu era de a decide ce modificări sunt necesare în tratamentul fiecărui pacient, ci de a ușura următoarea fază, cea a vizitei la patul pacientului.

Și aici, a doua surpriză, de fapt doar o jumătate de surpriză. Pacienții erau aceiași! Aceleași diagnostice, același tip de intervenții chirurgicale, aceleași simptome.

Și totuși…

Parcă nimic nu semăna cu ceea ce știam și făceam eu în urmă cu un deceniu și jumătate. Da, pacienții erau ventilați mecanic, dar aparatele nu erau cele pe care le cunoșteam. Da, pacienții primeau – mai mult sau mai puțin – aceleași medicamente pe care le cunoșteam, dar asta se făcea cu ajutorul unui ”turn” de pompe de perfuzie automate. Poziția pacientului în pat putea fi schimbată în funcție de necesități, dar ce paturi moderne și ce ușurință în manevrarea lor!

Și așa mai departe.

După primii pacienți am început să mă retrag și treptat să mă îndepărtez de acele cubicles (iarăși ceva nou, de care aflasem din vizitele mele în spitale din Statele Unite) fiecare adăpostind un pacient, și să privesc la medici și la asistentele medicale. Același stetoscop, același aparat de tensiune, dar cu totul altă realitate, mult mai reușită, mult mai folositoare, mult mai atentă cu detaliile.

Am plecat din secția fostă ”a mea” cu clara convingere cum că mi-ar fi foarte greu, sau chiar imposibil, să mă reîntorc la munca mea de acum câțiva ani. Realitatea aceasta – mi-am zis eu – aparține noii generații, pentru care însușirea experienței necesare punerii în funcțiune a unui aparat modern e chiar a piece of cake. Eu, mi-am zis, am rămas nu în urmă, ci pe dinafară.

Să fiu bine înțeles, tot ce scriu aici nu reflectă măcar un dram de părere de rău. ”Maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”, a scris Schiller, iar eu, credeți-mă, mi-am făcut-o cu prisosință!

În drum spre casă am încercat să aprofundez analiza celor văzute și s-o transpun la viața mea de acum, cea neprofesională, a unui individ care peste mai puțin de doi ani va intra (dacă va rămâne în viață!) în categoria denumită de Organizația Mondială a Sănătății old-old.

Adică ce-ai vrea, mi-am zis, ca medicina în general și specialitatea ta în special să meargă înainte, să devină tot mai complicată, ajutată de o tehnologie modernă, mult mai eficace, dar viața ta și cea din jurul tău să rămână la fel?! Nicio schimbare, nimic nou, totul ca dinainte, ca tu să nu ai probleme?! Și cine ești tu ca să fii întrebat dacă ești de acord cu ce se întâmplă în jurul tău?

Pe vremea mea se spunea că legea de bază a avansării în profesie este publish or perish. Dar acum, fără să te adaptezi nu ai dreptul la existență și tot ce-ți rămâne de făcut este să încerci să mergi înainte cu tehnologia modernă, chiar dacă o faci în ritmul tău, adică rămâi tot timpul în urmă, dar nu foarte în urmă.

Cam astea au fost gândurile mele la volan, în drumul spre casă.

Dar odată ajuns, m-am enervat.

Adică de ce să-mi cer scuze? Unde am greșit?! Ceea ce am văzut dimineața la spital era o tehnologie nouă, destinată unor oameni noi, adică generației de după mine. Noutățile din fosta mea secție nu mă mai afectează, pentru că eu nu mai practic medicina. Ele nu-mi îmbunătățesc capacitatea de a trata pacienți, pentru că eu nu mai tratez pacienți.

Dar toate celelalte modificări și adăugiri, toată revoluția din viața mea de toate zilele fac abstracție de faptul că eu – și îmi închipui că foarte mulți de vârsta mea și în situația mea – nu sunt pregătit din punct de vedere tehnologic pentru a face față tuturor schimbărilor care survin în fiecare a doua zi.

Cu alte cuvinte, revoluția tehnologică din spitale (să zicem), la care cei tineri se adaptează cu naturalețe, nu se poate compara cu ceea ce se întâmplă în jurul meu, individ care nu are nevoie de a înțelege fiecare device nou pentru a-și câștiga existența.

Și dacă așa stau lucrurile, ce pot cere eu de la cei care îmi conduc destinul de old-old man?! Două lucruri: înțelegere a situației și evitarea introducerii de noutăți care să mă oblige să înțeleg ce nu mai pot înțelege și să fac ceea ce nu mai pot să fac!

Îmi închipui că și ”ei”, cei care se ocupă de modernizarea vieții mele cotidiene, au părinți și bunici aflați în aceeași situație ca mine. Sau poate ei provin din familii de genii în domeniul tehnologiei?!

N-am idee.

Dar eu nu am de ce și cui să cer scuze.

Gabriel Ben Meron