Paul (Pali) s-a născut într-o familie de evrei nereligioși într-un sat de lângă Carei, în nordul Transilvaniei. Pe la vârsta de 17 ani, Paul s-a îndrăgostit foc de o fostă colegă de clasă, Ibi (Ibolya), care era de etnie maghiară. Se întâlneau în secret într-o pădurice de la marginea satului. Citeau împreună poezii de dragoste și își împărtășeau visurile despre un viitor comun. Paul lucra cu tatăl său în atelierul lor de tâmplărie, iar Iboya își ajuta părinții la întreținerea livezii și la culesul fructelor.

În 1944, Paul, surioara lui de cinci ani, Malca, și părinții lor au fost deportați la Auschwitz. Paul, care avea 18 ani, a fost singurul care a supraviețuit. În 1945, la începutul verii, a reușit să ajungă la Carei și de acolo în satul său natal. Poarta casei lor era închisă. Trist, singuratic și înfometat, Paul a bătut la ușa lui Ibi, prietena lui. I-a deschis mama ei, Piroska néni, care s-a speriat la vederea lui, recunoscându-l doar după voce și după zâmbetul fermecător. Arăta groaznic: rămăsese o umbră, abia dacă mai cântărea 40 de kilograme. Era murdar și zdrențăros. Pantofii rupți îi strângeau picioarele umflate.

Piroșka néni l-a îmbrățișat, i-a încălzit apă într-un lighean mare și i-a dat săpun, prosop, haine și pantofi ai soțului ei, Zoli bácsi, fiindcă înainte de deportare ei aveau o constituție asemănătoare. După baie, Paul a mâncat un gulaș cald cu pâine proaspătă de casă și a adormit pe șezlongul din bucătărie. S-a trezit după câteva ore, la mângâierile lui Ibi, care-l privea cu dragoste, fericită că iubitul ei a revenit.

– Ce bine că suntem din nou împreună, zise Ibi și îl sărută pe buze.

Paul, care era în al nouălea cer, a îmbrățișat-o, spunându-i:

– Numai gândul la tine și dragostea noastră m-a ținut în viață la Auschwitz!

Zoli bácsi i-a dat cheile casei unde locuise înainte de deportare zicând:

– Poți rămâne la noi cât vrei, dar uite și cheile casei voastre. Totul a rămas intact, așa cum era. Nu am permis nimănui să se atingă de casa voastră și așa a făcut și vecinul vostru, domnul Grigore.

Cei doi tineri au terminat liceul la Carei, la fără frecvență, după care au plecat împreună la București. Ibi a învățat economia, iar Paul a studiat ingineria mecanică. S-au căsătorit și după trei ani s-a născut singura lor fiică, Elena. Ea a studiat medicina la București.

În 1978, familia a imigrat în Israel. Primele șase luni le-au petrecut la ulpan, învățând limba ebraică. Aveau acolo și cazare și primeau de la stat un stipendiu care le permitea o existență modestă. (În zilele noastre, noii veniți stau în chirie, învață limba la cursuri serale și după 2-3 luni încep să-și caute de lucru.) Elena a trebuit să-și echivaleze permisul de a practica medicina printr-un examen greu pe care l-a dat în limba engleză. Spre bucuria ei, l-a trecut din prima încercare și în curând a fost primită la rezidențiat în medicină internă, într-un spital din nordul țării. Acolo l-a cunoscut pe Eitan, un coleg de breaslă țabar (născut în Israel), ai cărui părinți veniseră din Yemen, în 1948. Cuplul s-a căsătorit și a avut patru copii.

Paul și Ibi aveau deja 52 de ani. Paul a fost primit ca inginer la o companie de electricitate, iar Ibi și-a găsit de lucru la o bancă.

Anii au trecut. Ibi și Paul s-au pensionat, dar au continuat să lucreze ca voluntari la o casă de bătrâni. Ei ajutau la bucătărie, aduceau bolnavilor mâncarea și obișnuiau să converseze cu ei, chiar și cu cei care aveau probleme cognitive.

La vârsta de 75 de ani s-au hotărât să se dedice exclusiv îngrijirii nepoților. Au fost bunici exemplari.

Anii, eforturile depuse și genetica (părinții lui Ibi au murit de infarct) și-au pus amprenta pe starea sănătății ei – de mulți ani suferea ani de hipertensiune și diabet. Nici Paul, care fuma de la vârsta de 16 ani, nu o ducea mai bine: suferea de o boală cronică la plămâni și trecuse prin două infarcte.

După o seară emoționantă cu ocazia căsătoriei unui dintre nepoți, Ibi, care tocmai împlinise 88 de ani, s-a simțit foarte slăbită și s-a culcat. A doua zi Paul a găsit-o moartă în pat. A fost un șoc să-și piardă soția iubită cu care era împreună de peste șaizeci de ani. După înmormântare, Paul s-a închis în casă și nu a ieșit vreme de o lună. Simțea un mare gol în suflet, ceva ce nu se poate vindeca. Nu voia să mănânce și chiar s-a lăsat de fumat. Spre norocul lui, Elena, Eitan și nepoții locuiau în apropiere. Elena îl vizita zilnic, îi gătea și îi dădea medicamentele. Paul nu avea poftă de mâncare și slăbea pe zi ce trece.

Atunci a apărut Maria, îngrijitoarea din Moldova. La început, Paul s-a împotrivit să fie îngrijit de o femeie străină, dar cu timpul și-a dat seama că Maria, care era în Israel de câțiva ani, era o femeie sufletistă, se pricepea la toate și gătea foarte bine. Paul și Maria ieșeau des la plimbare. La început, Paul mergea cu bastonul, dar cu timpul picioarele i-au slăbit tot mai mult. De vină era boala vasculară produsă de atâția ani de fumat. A avut nevoie de un cadru de mers, iar mai târziu chiar de un scaun cu rotile. Elena îl consulta, îi lua analize, dar totul arăta perfect.

Așa au trecut vreo doi ani. Paul continua să fie îngrijit în mod exemplar de Maria și de fiica lui. Cam o dată pe lună îl vizita Eitan cu nepoții. I s-a născut și un strănepot, dar Paul nu avea puterea sufletească să se bucure de nimic. Se gândea tot timpul la iubita lui Ibi. Când a împlinit 90 de ani, Elena i-a adus un tort ca să sărbătorească împreună evenimentul și l-a întrebat, mai mult în glumă:

– Tată, știi câți ani ai astăzi?

– Da, desigur, am 80 de ani, răspunse Paul.

– Și știi unde locuiești? În ce oraș?

– Locuiesc acasă, în orașul…

Elena și-a dat seama că tatăl ei suferea de o problemă cognitivă, probabil demență. Bine că cel puțin o recunoștea pe ea, pe Maria, pe Eitan și pe nepoți. La luat pe Paul la un medic specialist în psihologie geriatrică. Acesta i-a făcut testul MMSE (mini mental scale examination – examinarea minimă a stării mentale), folosit pentru evaluarea funcției cognitive.

https://en.wikipedia.org/wiki/Mini%E2%80%93mental_state_examination

Din 30 de puncte, Paul a acumulat numai 18. Avea tulburări cognitive de o severitate moderată.

Medicul l-a trimis să facă un RMN al creierului, care a ieșit normal. A primit un tratament medical, în speranța încetinirii procesului de demență de care suferea. Din cauza unor efecte secundare neplăcute, tratamentul i-a fost întrerupt după o lună. Oricum, șansele lui de a reveni la normal sau de a opri progresul demenței erau minime. Cu timpul, Paul nu mai voia să iasă din casă și mânca foarte puțin. Elena l-a luat de câteva ori la spital, unde i s-a dat o alimentație specială, bogată în calorii și proteine, pe care trebuia s-o continue acasă, dar Paul refuza orice. Cu toate că analizele erau bune, Paul slăbea tot timpul fiindcă mânca foarte puțin.

Elena a devenit tutorele legal al tatălui ei și s-a împotrivit internării lui la spital pentru alimentare intravenoasă sau crearea chirurgicală a unei deschizături în peretele abdominal, astfel ca hrana să poată fi introdusă printr-un tub direct în stomac. Nici sonda gastrică introdusă prin nas nu i se părea potrivită. Știa că tatăl ei le va smulge și în niciun caz nu era de acord să i se lege mâinile ca să poată fi alimentat prin aceste tuburi. Noroc că Paul dormea bine noaptea, ceea ce era bine și pentru Maria. De asemenea, nu suferea de nicio durere. Elena îl vizita aproape zilnic. La întrebarea ei “Tată, ce ai visat azi-noapte?” Paul îi răspundea aproape de fiecare dată:

– Am visat că făceam dragoste cu iubita mea soție.

– Cu mama? Și cum o chema? – întreba Elena.

– Nu mai țin minte, răspundea Paul.

Peste câteva luni visele au încetat și Paul spunea că nu avea timp să viseze. Paul se închista tot mai mult în sine, dar se bucura vizibil când Elena sau ceilalți membri ai familiei îl vizitau. Uneori mai avea “sclipiri” mintale și spunea câte o zicală în limba română, maghiară sau idiș. Mai mult, cânta unele cântece pe care și le amintea din tinerețe, ca de exemplu acesta, compus pe versurile lui Eminescu:

Își amintea și un cântec în limba maghiară.

Numai că el parafraza textele:

“Pe lângă plopii fără soț adesea eu treceam,

Puteam să trec și printre ei, dar ce gheșeft făceam?”

Iar cântecul în limba maghiară devenea:

“Holdvilágos éjszakán

Döglött macska ül a fán.”

(Într-o noapte cu lună plină,

O pisică moartă stătea într-un copac.)

Dacă Elena îl întreba, nu știa cum îl cheamă nici pe el, nici pe ea, nici pe îngrijitoare. Au mai trecut câteva luni și Paul și-a creat o lume numai a lui: avea o cutie în care ținea o poză din ziua nunții lui cu Ibi și alta cu Elena la vârsta de cinci ani. Se uita ore în șir la aceste poze și zâmbea. Când Elena îl întreba cine sunt acești oameni, de fiecare dată răspunsul lui era “E o fetiță frumoasă pe care nu o cunosc și nu cunosc nici perechea asta drăguță.”

La aceste cuvinte, pe Elena o năpădeau de fiecare dată lacrimi de tristețe. Se consola numai la gândul că cel puțin tatăl ei dormea bine, nu suferea de dureri și nu se simțea umilit și părăsit.

Între timp am pierdut legătura cu Elena și nu știu ce se mai întâmplă cu Paul. Oare mai trăiește? Mai este înconjurat de cei dragi? Îi mai recunoaște?

Cam asta este povestea, bazată pe fapte reale.

Bătrânețea este o haină grea, uneori e și mai grea pentru cei din jurul bătrânului suferind.

Tiberiu Ezri