Număr vizualizări 20 ori
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse https://parasitenpresse.wordpress.com.
20 aprilie. Șoareci
Ieri am fost la o prezentare de carte. A fost obositor. Tânăra autoare, cu o alură inteligentă, făcea slalom printre perle spirituale despre percepții și trăiri poetice. Nu a fost rău, dar totuși, nu mi-a rămas decât setea pe care mi-am potolit-o cu câteva beri împreună cu prietenii și asta a durat mai mult decât plănuisem, pentru că, de fapt, nici nu plănuisem nimic…
Până la urmă a fost o noapte scurtă după care, pentru prima dată după concediu, m-am urcat din nou pe bicicletă și am pornit, mahmur, spre râu. Și iată că, abia întors, vechii mei prieteni, papagalii verzi, m-au deșteptat cu ciripitul lor! Să fi fost și ei în Italia? Cine știe?…
Ridicând privirea spre ei, am observat pentru prima dată o construcție ciudată pe acoperișul unei clădiri. Era un penthouse în formă de vapor sau, mai degrabă, de barcă de locuit elegantă, cocoțată pe acoperiș. Chiriile în această zonă sunt considerabile și acest amestec de soliditate mondenă și boemă hippy m-a urmărit câtăva vreme. Admit, impresia mea e subiectivă, dar impresiile nu sunt oare întotdeauna subiective? În orice caz m-am gândit că acolo trăiesc oameni dispuși să cheltuie o groază de bani pentru a avea nu numai lucrurile elegante, ci și pe cele simple. Dar – treaba lor.
Nu eram în apele mele și în pofida casei plutitoare și a papagalilor, mi-am continuat drumul, posomorât și pe jumătate adormit, peste pod și apoi până la clinică.
Când deschid ușa cabinetului, văd că toată mobila e acoperită cu folii de plastic. Meseriași au întors pe dos întregul perete de rigips. În fața ochilor mei apare un adevărat câmp de bătălie. La privirea mea întrebătoare, politicoasă, zidarii îmi dau răspunsul: șoareci.
Aflu că animalele și-au făcut cuiburi și depozite întregi de hrană în pereți. Se pare că fauna a ocupat întregul areal. Chiar în urmă cu câteva ore am citit un anunț pe Intranet că pe terenul clinicii s-au stabilit și mistreți. O salariată din tura de noapte a reușit să fotografieze câțiva chiar în fața intrării. Era o scroafă cu șapte purcei. Azi am fost nevoit să lucrez în altă încăpere; prin geam se vedea o tufă de liliac în floare.
Problemele pe care le aveam de rezolvat astăzi erau complexe și orice gând de primăvară a trecut pe planul doi. Nu știu cum se face, dar greutățile vin întotdeauna la vremea nepotrivită – tocmai de aceea se și numesc greutăți. Când te simți dezrădăcinat nu e atât de simplu să faci planuri, dar după-amiază, când am văzut din nou soarele strălucind la orizont, peste pod, am avut senzația că m-am descurcat, totuși, destul de bine. Se pare că am răspuns satisfăcător la întrebările colegilor cu privire la dereglările hormonale, fluctuațiile tensiunii sau ale glicemiei sau modificările EKG ale pacienților lor. Dar chiar și după o experiență profesională de ani de zile, și mai ales atunci, știi că oriunde și oricând te pândește ceva neașteptat și de aceea ești cu atât mai pregătit pentru surprize. Când, de curiozitate, am verificat încă o dată fișele pacienților din ultima săptămână, am făcut o descoperire care m-a pus pe gânduri. O pacientă care, după mai multe operații, a supraviețuit unei tentative impresionante de suicid, a fost găsită moartă în pat, în urmă cu câteva zile. Înainte de plecare eram convins că avea să scape cu viață. Uneori întoarcerea e descurajantă, dar așa e la această muncă și joia viitoare o iau de la capăt.
27 aprilie. Supă neagră
La o cotitură a drumului am avut deodată o senzație de încântare fără seamăn. Pe cele două turnuri ale bisericii din Martinville se răsfrângeau razele soarelui scăpătând spre asfințit; cu legănarea vehiculului și curbele drumului, păreau mutate din loc. Descoperind și încercând să-mi fixez în memorie forma fleșelor, deplasarea liniilor și a suprafețelor expuse razelor oblice ale soarelui, am simțit că nu ajunsesem încă la sfârșitul impresiilor, că îndărătul acestei mișcări, acestei lumini, se mai află ceva tainic, pe care ele parcă încercau să-l ascundă.
Multă vreme am încercat să aflu locul acesta în căutările lui Proust, desigur pe internet, pentru că a căuta un pasaj dintr-o carte citită cu atâția ani în urmă nu ar avea niciun rost. Și iată că am găsit, mai ales că nu căutam ceva anume, ci o vagă amintire a pasajului despre turnurile bisericii din Martinville. Pe pod, însuflețit de atmosfera matinală și de soarele strălucitor, mi-am aruncat privirile spre sud, până la turnurile gemene ale fostelor „blocuri Allianz”, unde am locuit o vreme cu părinții mei. Părinții, amândoi de 91 de ani, mai locuiesc acolo și acum. Probabil că tocmai s-au sculat și pregătesc micul dejun. Ca de obicei, numai ceai negru și pâine prăjită cu gem, fără mezeluri sau ouă. A doua parte a vieții, cea din Germania de Vest, și-au petrecut-o aproape în întregime în aceste blocuri înalte, în alb și roșu. În ultimele săptămâni, de fiecare dată când mergeam la clinică, întorceam capul spre dreapta, spre sud, dar abia astăzi, în razele orbitoare ale soarelui, mi s-a deschis inima spre această amintire vie, împreună cu amintirea vagă a pasajului din Marcel Proust. În restul drumului până la clinică m-au urmărit tot felul de crâmpeie de gânduri nedeslușite.
Unul dintre ele era amintirea unei colege de clasă care mi-a vorbit odată despre o mâncare tradițională din regiunea Ruhr, Schwarze Sup sau supa neagră. La ei acasă, supa aceasta nu se mai făcea de când bunicul ei se îmbolnăvise de cancer și ea era foarte necăjită. În cadrul chimioterapiei, bunicul primise cisplatină, după care suferise de modificări în percepția mirosului și nu mai suporta această supă. După moartea bunicului, ea nu a mai fost reintrodusă în repertoriul culinar al familiei și nimeni nu a mai cerut-o.
Totul în mine se învârtea în jurul acestei construcții formale și emoționale din amintire și uitare. De pe pod, cu privirea îndreptată spre soare, apa apărea albă, cu luciu metalic, ca numitorul comun al paletei amintirilor mele despre turnurile gemene, despre o patrie cândva foarte nouă și de-acuma veche. Probabil că nici azi nu vor lipsi pacienții cu diferite forme de demență pe care va trebui să-i examinez – pe aceștia îi primesc adesea pentru diagnosticarea și tratamentul bolilor interne prezente simultan. La aceste întâlniri, pe primul plan se află aspectele fizice ale memoriei: hipocampul, amigdala, imaginea circuitelor neuronale și a curenților în evantai ai conștienței și ai memoriei, centrul de control al informațiilor electrice cu sertare virtuale, unele accesibile, altele nu. Desigur, soarele de aprilie mă orbește și când întorc capul spre stânga, apa îmi apare albastră-cenușie, ca giulgiul uitării. Mai bine să privesc drept înainte. Astăzi poșta, grădinile, podul peste autostradă, chiar și circulația turbulentă a dimineții sunt pentru mine un fel de consolare pentru incertitudinea de adineaori de pe pod, pentru insolația trecutului pe care am simțit-o în cavernele imperfect închistate ale copilăriei mele de lângă râu. În acest spațiu aproximativ dintre inspirație și expirație, între trecut și așteptarea a ceea ce va rămâne la sfârșitul zilei, în această aură se află locul unde cotidianul se întâlnește cu memoria. Aici se amestecă amintiri difuze, idei clare și gânduri schematice într-o ordine ciudată a percepțiilor.
Și în post-scriptum (într-o clipă mi-am dat seama că pe joia asta mi-am îndeplinit planul de amintiri), deci în post-scriptum, ca și cum în logica celor scrise mi s-a sedimentat ceva în încrederea în sine, mă gândesc din nou la mine și la părinții mei, ca la două fețe ale unei medalii ale memoriei și uitării, la copiii mei, la mine însumi în tinerețe, cu inima deschisă, căutând, într-o țară care mi-era pe atunci străină. Mă gândesc cum părinții mei se împuținează, chiar și cu sănătatea lor neobișnuită, devin transparenți. Îi văd cum se împuținează treptat, cum mă împuținez și eu pe nesimțite, pentru ei și pentru mine. Și îmi văd copiii, cum își trăiesc îndoielile, lipsa de prejudecăți și îndrăzneala inconștientă a tinereții.
Și în această atmosferă de tinerețe se încheie prima treime a planului meu de a scrie în fiecare joi, timp de un an întreg, încercând ca din arbitrarul cotidianului și al timpului care trece să păstrez lucrurile care pentru mine sunt semnificative.
Peter Rosenthal
din romanul Donnerstag
(traducere din limba germană, Hava Oren)
