Amintirile mele despre 23 august 1944 încep chiar în noaptea respectivă, când părinții ne-au trezit și ne-au spus că de-acum înainte ne va fi bine și nu mai trebuie să ne temem. De fapt, rareori ne cuprindea sentimentul de teamă, oricum nu fiindcă eram evrei (mai degrabă ne era frică de bombardamente, în iulie 1944 era cât pe ce să ne ardă casa, noroc că vântul și-a schimbat direcția), deși știam că nu aveam unele drepturi. Pentru mine cea mai concludentă inegalitate față de alți copii era că nu puteam merge la frumosul ștrand din Arad și ne duceam undeva pe malul Mureșului unde se îmbăiau caii. Mai știam și că magazinul care ne-a aparținut și unde lucra tata era al domnului Rossi iar la un moment dat mama ne-a învățat Tatăl nostru și ne-a spus că este posibil că va veni un moment în care trebuie să știm această rugăciune. Niciodată nu i-am întrebat pe părinți de ce, poate se gândeau la refugiu sau la convertire, nu știu.

Oricum, după 23 august locuitorii Aradului așteptau armata sovietică și se confecționau steaguri roșii pentru întâmpinarea ei. Surpriza a fost că în locul ei a venit armata maghiară și una dintre primele măsuri a fost pregătirea ghetoului în cetatea din Arad. Mulți evrei s-au refugiat, dar tatăl meu, care văzuse debandada celor care s-au refugiat de la Timișoara, unde au intrat germanii venind dinspre Iugoslavia, nu a vrut să ne lase să plecăm. Poate a crezut că până la urmă vor ajunge mai întâi rușii. Oricum, pe noi copiii ne-au ascuns la fosta noastră femeie de serviciu, care locuia într-un cartier mărginaș al Aradului, dar despre acest episod am scris în Baabel (https://baabel.ro/2015/05/razboi-si-pace/).

După opt zile ne-am întors, au venit rușii care pentru noi, evreii erau eliberatori. Nu știu în ce măsură părinții erau conștienți că în fața victoriei aliaților Antonescu nu mai accepta deportarea evreilor, ba chiar cei din Vapniarca s-au întors, dar au răsuflat ușurați la venirea armatei sovietice. De aceea nici nu s-au revoltat când ne-au scos din apartament și când s-a mutat la noi deadea Kostea, cum l-am numit noi copiii pe comandantul spitalului (stăteam foarte aproape, de aceea au pus ochii pe apartamentul nostru).

În afara lui s-au perindat în decurs de câteva luni, medici, asistente medicale și infirmiere, alți militari, unii dintre ei comportându-se civilizat, alții plecând cu „amintiri” din casa noastră, printre care figura și un fel de valiză rotundă pentru pălării. În general relațiile cu rușii au fost bune, ne mai aduceau de mâncare iar nouă, copiilor,nr dădeau dulciuri. Știam de furturile din oraș, de „davai ceas”, de pericolele de a te afla târziu pe stradă, când riscai să te dezbrace (dar nu numai rușii ci și hoții autohtoni). De violuri, cel puțin noi copiii, nu știam. Oricum, pentru noi, pentru mine, ei au rămas până astăzi cei care ne-au salvat de la o soartă incertă.

Din păcate, din cauza abordării de către regimul comunist a ceea ce s-a întâmplat la 23 august, festivismul deșănțat, ascunderea adevărului istoric, au determinat pe undeva denaturarea acestui punct de cotitură istoric pentru soarta României, la care a contribuit, de ce să nu recunoaștem, felul în care ne-au tratat marile puteri după terminarea războiului, neținând cont de cele opt luni în care România a făcut mari sacrificii de partea Aliaților. Astăzi, la 75 de ani după 23 august, există mai multe școli de gândire legate de această dată. Istorici obiectivi subliniază că dacă nu am fi trecut de partea Aliaților, tăvălugul rusesc ar fi nenorocit țara și este foarte posibil că nu am fi recuperat nici Ardealul de nord. Teoria că Antonescu ar fi obținut de la Aliați condiții mai bune decât regele Mihai, respectiv coaliția care a negociat cu Moscova, este o aiureală deoarece zarurile erau de mult aruncate, Aliații împărțiseră deja sferele de influență, statele est-europene urmau să trateze armistițiile numai cu Moscova. De-altfel Antonescu nici nu a vrut să trateze cu aliații, nu a vrut să părăsească Germania, poate credea în ”arma minune” care, spre norocul nostru, întârzia comparativ cu progresele din Statele Unite, realizate în mare parte de oamenii de știință refugiați din Germania sau din țările aliate sau ocupate.

Prin ruperea alianței cu Germania, România a dovedit că s-au menținut de-a lungul anilor forțele democratice care apreciau valorile occidentale, că a existat dorința revenirii pe calea democrației. Comunismul nu s-a instaurat în România fiindcă s-a semnat armistițiul cu Moscova. Exista de-acum, așa cum am arătat mai înainte, o înțelegere care ar fi impus în orice condiții acest regim care, să fie limpede, nu a fost adus de evreii comuniști români care se aflau în URSS, o parte dintre ei fiind decimați chiar de regimul sovietic.

Mica analiză făcută aici este departe de a fi exhaustivă, sunt doar niște gânduri și probabil că acum, la cea de a 75-a aniversare a zilei de 23 august, vor fi publicate multe articole cu argumente pro și contra, ceea ce dovedește existența spiritului liber, a libertății de expresie și a ideilor, cuceriri ale democrației. Este păcat că a fost un hiatus de 45 de ani până să ajungem aici, dar aceasta a fost adevărata intenție a celor care au elaborat actul de la 23 august. Și eu cred că așa ar trebui abordate dezbaterile despre această dată.

Eva Galambos