Era vineri seara, pe la șase, șabatul începea peste o oră. Mă întorceam de la piscină. Într-o stație de autobuz am văzut o femeie în vârstă, așezată pe bancă. Unde vrea să meargă? – m-am întrebat. Autobuzele nu mai circulă de peste două ore. Poate așteaptă pe cineva sau nu se simte bine? În fond nu e treaba mea, mi-am spus și mi-am văzut de drum. Totuși la primul semafor m-am întors și m-am oprit lângă ea.

– Vă simțiți bine? Aveți nevoie de ceva? Doriți să vă duc undeva?

– Nu, nu, vă mulțumesc, mă simt bine, am ieșit să mă plimb puțin. Locuiesc la doi pași.

Dădeam să plec, când ea mi s-a adresat:

– Dumneavoastră nu sunteți medic la spital?

– Ba da, i-am răspuns.

– Eu sunt soră și am lucrat la secția de copii. Mă numesc Ilana. Vă țin minte de când erați rezident și veneați să dați sedație celor mici pentru diversele proceduri. Sunt pensionară de multă vreme.

Nu-mi aminteam de ea. Are nevoie să vorbească cu cineva, mi-am spus. M-am uitat la ceas, mai aveam două ore până când eram învitat la cină la copiii mei, așa că m-am hotărât să stau puțin cu ea.

–Covidul mi-a întrerupt viața. Lucram ca voluntară la spital, aveau nevoie de surori, dar din cauza epidemiei m-au trimis acasă. De trei ori pe săptămână mă duceam la sala de sport ca să-mi mențin forma fizică, dar acum au închis toate sălile de sport, ca să nu mai vorbim de teatru și de concerte…

– Cu ce vă petreceți timpul acum? – am întrebat-o fără prea multă tragere de inimă.

– Sunteți din România? – m-a întrebat Ilana. V-am recunoscut accentul ardelenesc.

– Da, i-am răspuns, gândindu-mă că ea aude mai cu seamă accentul maghiar.

– Eu sunt bucureșteancă, spuse Ilana trecând la limba română. Răposatul meu soț era ardelean. Avea același accent, care îmi este foarte drag.

I-am povestit cât de mult mi-a plăcut Bucureștiul, pe care l-am cunoscut în timpul rezidenței mele, la sfârșitul anilor șaptezeci. I-am vorbit de bucuria cu care mă duceam la diferitele spectacole de teatru, pe vremea când regizori erau Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban, cu actorii de neuitat ca Birlic, Toma Caragiu, Florin Piersic, etc., etc.

– Spuneți-mi, ați văzut cumva spectacolul Așteptându-l pe Godot, cu Marin Moraru și Gheorghe Dinică la Teatrul Național? (Este piesa în două acte a lui Samuel Beckett, în care doi oameni stau și discută în timp ce îl așteaptă pe Godot, care bineînțeles nu mai vine… Godot este un fel de Dumnezeu, speranță deșartă, salvare incertă, sau poate chiar nimic, o himeră…)

– Nu, n-am văzut spectacolul, dar am citit cartea. De ce mă întrebați tocmai despre ea?

– M-ați întrebat cu ce îmi umplu timpul. Cei doi copii ai mei trăiesc în Statele Unite. Am șase nepoți, singura mea avere. Obișnuiam să-mi petrec o jumătate din an cu ei în America. Acum nu pot să-i văd din cauza epidemiei. Sora mea mai mică stă la Haifa, se teme să mă întâlnească din același motiv, la fel și prietenele mele. Atunci citesc, ascult muzică, vorbesc cu pereții și mai ales „îl aștept pe Godot”, care pentru mine este vaccinul. Mi-am luat în casă o pisicuță căreia i-am pus numele de Vaccinuța. Dumneavoastră ce părere aveți, o să avem un leac eficient care să ne readucă la viața normală?

M-am gândit bine la răspunsul care-l așteaptă de la mine.

– Mai veți răbdare încă câteva luni, de data asta “Godot” o să vină neapărat – i-am spus bunicuței și sper din tot sufletul că i-am spus adevărul…

Andrei Schwartz

16/08/2020