De când a împlinit șaizeci de ani, Mihai Kapel se gândea la pensionare. Nu că ar fi așteptat-o, dimpotrivă. Era medic anestezist și de terapie intensivă și îi plăcea profesia care și-a ales-o. Era o muncă grea, cu multă responsabilitate, însă și cu multe satisfacții. Era mulțumit de atmosfera din secție și cu colegii avea relații bune, era respectat, salariul îi asigura o existență demnă. Cel mai mult îl speria timpul liber pe care-l va avea la dispoziție, nu-și putea închipui cum o să și-l organizeze. Cititul, sportul și excursiile, nepoții, diminețile în care se va trezi cu razele soarelui în ochi, toate acestea îi făceau plăcere, dar numai la sfârșitul unei zile de muncă obositoare, în vacanțe și la sfârșiturile de săptămână. O dată pensionat, nu mai ești util societății, se gândea Mihai. La serbarea organizată în cinstea pensionării, a auzit numai cuvinte frumoase din partea colegilor. Parcă ar asista la propria înmormântare, i-a venit în minte, auzindu-l pe directorul adjunct cu care nu avuse cele mai bune relații și care îl lăuda cu zel. La sfârșitul ceremoniei a primit un geamantan mare, bej, împreună cu urările de bine și de călătorie plăcută…
A plecat într-o călătorie de aproape o lună prin America de Sud, după care s-a trezit în cabinetul șefului de secție, vorbind despre continuarea activității sale.
– Să știi că a doua oară când vei dori să încetezi lucrul, nu-ți mai organizăm o nouă festivitate de pensionare, a spus șeful de secție, răzând. Doctorul Kapel a mai lucrat încă trei ani, până la vârsta de șaptezeci de ani, după care i s-a adus la cunoștință că după această vârstă, nu mai poate lucra la spitalul unde muncise mai bine de treizeci de ani. De astă dată a primit cadou un geamantan negru, mai mare ca cel dintâi.
A urmat o perioadă de călătorii, multă odihnă, sport, îngrijirea nepoților, pictură. Într-una de zile, Evgheni, șeful de secție, pe care îl întâlnea ocazional, i-a propus să revină și să țină cursuri pentru stagiari și studenți. În glumă i-a propus să continue încă cinci ani și atunci va mai primi un geamantan, și mai mare ca cele dinainte…
Mihai a acceptat. Ce nu face omul pentru un geamantan?
Andrei Schwartz
Iunie 2021
4 Comments
Şi această poveste,, ca toate celelalte, redă cu stilul simplu şi empatic, o situaţie reală, destul de frecventă. E vorba de pensionari în putere dornici de activitate.La noi, din păcate, cadoul dăruit la pensionare nu e un geamanatan, ci un baston. Mesajul acestuia e mult mai pesimist. O colecţie de bastoane nu se poate compara cu una de geamantane.
AM senzația că-l cunosc pe medicul acesta, Dr.Kapel…
Nu cumva mi-o fi fost rezident??!!
GBM
Vad ca faci o colectie de geamantane!
Pensionarea privită dintr-un unghi inedit – mi-a plăcut!