Îmi place să gătesc, probabil că este o moștenire genetică de la bunica mea, deoarece o generație – cea a mamei – a fost sărită. Deși gătea bine, mama detesta această activitate și mă întreba de fiecare dată: ”De la cine ai moștenit plăcerea de a găti?”, uitând de bunica – e drept că era din partea tatălui meu. Această bunică, omutti pentru noi, făcea uneori lucruri minunate, pregătite cu multă răbdare; despre tortul trunchi de copac am și scris în Baabel (https://baabel.ro/2014/01/eva-galambos-trunchi-de-copac-tortul-bunicii-mele/). Potrivit Andreei, este materialul cel mai accesat din istoria de 10 ani a revistei.

Dacă îmi place să gătesc, nu înseamnă că petrec ore întregi în bucătărie, cu excepția zilelor în care am invitați la masă. Meniurile mele nu sunt complicate, știu să pregătesc 10-15 feluri, mai ales din cele care merg repede și nu trebuie să stau lângă ele. Am și tot felul de ustensile care mă ajută, ultima achiziție a fost un slow cooker. După ce l-am cumpărat, prima reacție a fost ”și acum ce fac cu el??” După ce m-am lămurit în ceea ce privește avantajele, nu mă mai despart de el, parcă ar fi fost inventat special pentru mine: pun mâncarea și mă așez la calculator. Chiar dacă uit de ea pentru două-trei ore, iese tocmai bine. Despre oala cu presiune ce să mai vorbesc, la un moment dat am avut chiar trei, prima cumpărată la Budapesta. Cu părere de rău a trebuit să le arunc, dar am una turcească, foarte bună.

Nu fac lucruri sofisticate, în schimb îmi place să mă uit cum gătesc alții, mai ales că mi-am dat seama că există astăzi o mare preocupare pentru gătit. Aproape toate posturile de televiziune, românești și din alte țări, au concursuri de gătit, iar participanții, dacă nu sunt bucătari, sunt de obicei personalități din lumea artistică, sportivă, sau chiar poeți, ca Mircea Dinescu. (Nu-mi plac mâncărurile gătite de el, sunt prea grele.) Internetul abundă și el de bloguri și vloguri de gătit, dintre cele mai variate. Foarte multe le găsesc pe Facebook și recunosc, le urmăresc. De fapt, nu ar trebui să mă rușinez, ele au mii de accesări și de comentarii.

Așa am ajuns la concluzia că este vorba de un fenomen social. În primul rând este strâns legat de globalizare. Blogurile pe care le văd provin din trei continente – în primul rând Europa, adică România, Ungaria, Franța, Italia, apoi America, respectiv Statele Unite sau Brazilia și în sfârșit Asia – Coreea de sud și Thailanda. Am găsit și rețete chinezești, dar prezentate de chinezi care trăiesc în Europa. Unele devin vloguri, deoarece nu se limitează să prezinte rețeta și să prepare mâncarea, ci arată și mediul din care provine ea, aduce localnici care vorbesc despre tradiții sau condițiile lor de trai.

În această categorie, am un vlog preferat care provine… din Azerbaidjan. Apare aproape zilnic, durează cam 20 de minute și eroii sunt o pereche – el și ea – în vârstă de vreo 60 de ani, de-acum bunici. Se pare că au o moșie destul de extinsă, vite, oi, găini, curcani, câini și pisici, uneori după filmare zăream și un tractor care muncea pământul, deci nu par să fie oameni săraci. Au o casă frumoasă, dar mă îndoiesc că au canalizare, pentru că legumele, fructele, zarzavaturile sunt spălate la fântână sau cu apă de la izvor. Nu știu dacă au bucătărie în casă, vara și iarna se gătește afară, într-o bucătărie improvizată, cu foc de vreascuri, deasupra căruia se instalează un fel de stativ pe care se gătește. Prăjiturile se fac uneori într-un cuptor special, alteori pe foc deschis, cu tava acoperită peste care se pune jăratec. Mâncarea seamănă cu cea europeană, dar cu mai multe legume. Interesant este cum se pregătește ceaiul. Apa se fierbe într-un samovar imens. La ceai se pun cele mai diverse plante, inclusiv flori. Amândoi colindă moșia – imagini frumoase, este o zonă deluroasă – să caute flori, boabe, frunze, pe care le pun apoi într-un ceainic de sticlă, adesea împreună cu ceai negru. In funcție de plantele folosite, lichidul iese roșcat, auriu, sau verde. Este un mod de viață specific, bănuiesc că este tipic azerilor de la țară, astfel încât spectatorii au ocazia să afle câte ceva despre această țară și locuitorii ei. După câte mi-am dat seama, vlogul este realizat de fiica perechii din film și are zeci de mii de accesări și sute de comentarii. Deci, fără doar și poate, este un fenomen social.

Merită totuși să tragem niște concluzii. Blogurile provin din țări opulente, care – deocamdată – nu duc lipsă de materii prime (să vedem dacă se adeverește predicția privind foametea globală din cauza războiului cu Ucraina). Nu există niciun blog de proveniență africană, ceea ce nu este de mirare dacă ne gândim la condițiile în care trăiesc numeroși cetățeni africani din zonele de război, de secetă și foamete. Eventual ar putea să ne demonstreze cum poți supraviețui… din nimic.

Dar de ce au așa o popularitate? În țările bogate, unde s-a depășit demult spectrul foamei, oamenii socializează, merg frecvent la restaurante, sau au invitați și sunt curioși să afle ”secretele” marilor bucătari, să pătrundă în lumea lor și chiar dacă cei care urmăresc aceste bloguri nu încearcă să pregătească ei înșiși acele mâncăruri, ei știu ce să comande, cunosc ingredientele, pot aprecia calitatea. Și mai există un motiv care se aplică și în cazul meu. Este atât de bine să dai uitării, măcar pentru scurt timp, toate problemele care ne frământă, toate pericolele, amenințările la adresa securității noastre. În bucătărie, singura tragedie este dacă ți se arde mâncarea sau dacă o condimentezi prea mult sau prea puțin. Nu trebuie să te gândești la război, atentate, refugiați… De aceea am ales și eu acest subiect. Este o fugă de realitate dar, din păcate, de scurtă durată.

Eva Galambos