Ebraica de sub acoperiș

Cu multă emoție mă aplec asupra foii de hârtie.

Lucru știut, memoria nu este un depozit ci, mai degrabă, un atelier în care amintirile se fluidizează și estompează. Dar există și aduceri-aminte cu rădăcini profunde și care rămân tulburător de prezente.

În 1980, în podul Universității din București, marele poet Ioan Alexandru ținea un curs facultativ de ebraică biblică. Nu era ceva de la sine înțeles. Anevoios drum, cu trepte săpate în stâncă, străbătuse poetul născut în 1941, la Topa Mică, nu departe de Cluj, pentru a putea oficia în 1980, în fața unor studenți și a unor liceeni entuziaști. Tânărul „bălai și sfios”, cum îl descria profesoara Zoe Dumitrescu Bușulenga, publicase în 1960 prima lui poezie în revista Tribuna din Cluj. Prestigiul lui poetic crescuse vertiginos în anii 60, cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966), Vămile pustiei (1969). Studiase și aprofundase fără încetare lingvistica, filosofia religiei, limba greacă, ebraică și aramaică. A fost recipient al unei burse de studii, acordată de filosoful Heidegger.

Vorbeam de trepte dăltuite în stâncă și mă voi opri la ultimele două, însemnate, dinaintea cursului: Gramatica limbii ebraice vechi (1975) și Cântarea cântărilor (1977), traducere din ebraică. Aparatul critic cu note, comentarii, bibliografie și fotografii este impresionant. Cartea a părut într-o colecție foarte populară, Bibliotheca Orientalis, într-o serie îngrijită de Idel Segall, alături de Scripta Aramaica, Gândirea Feniciană în texte etc.

Ușor de înțeles că și Cursul de ebraică de la Universitate era deosebit de popular. Printre însetații de valori perene se numărau și inginerul Silviu Despa, Andrei Pleșu, precum și părintele Nicu Steinhardt.

Ioan Alexandru – poetul înconjurat de cărţi

Amfiteatrul improvizat se afla mai aproape de stele. Aici avea loc, atât la propriu, cât și la figurat, o luptă între lumină și beznă, căci destul de des, întreruperi de curent îi sileau pe cursanți să aprindă candele.

În același timp, vreau să cred că erau cu toții în stare să reaprindă LUMINA. Iată cele trei argumente de bază pe care le-aș invoca:

1

Alexandru era ferm convins că anii de foc ai tinereții nu trebuie irosiți. Această metaforă nobilă parcă conferă purtătorului puterea de a învinge în orice împrejurare. Dorința mărturisită a lui Alexandru era de a-i vedea pe tineri animați de o fierbinte dorință de perfecționare și îmbogățire spirituală, hotărâți să studieze greaca Noului Testament, ebraica prorocilor și latina sfântă a strămoșilor.

2

El însuși trăia pe cel mai curat plai. Câteva versuri din Infernul discutabil ne dovedesc că poetul se sprijinea pe o tradiție a limpezimii:

De-atâtea clopote la gâtul

turmelor

Trase pe jos de miile de ani

Pământul este

Cea mai curată

lacrimă

din univers.

3

Cu permisiunea cititorilor, aș dori să explorez o ipoteză: este perfect posibil că au fost supuse analizei versetele 21-25, din Amos 5: ”nu pot suferi prăznuirile voastre… Zgomotul harfelor voastre nu vreau să-l ascult… Judecata să țâșnească ca apa și dreptatea ca un pârâu năvalnic.” Cât de multă lumină, ce dor de bine și frumos găsim aici. Îmi pot imagina ce atmosferă sărbătorească domnea în clasa lui Alexandru în asemenea momente.

Se cuvine să întregesc portretul acestui om care a răspândit lumină. Iată cum, tânăr și netemător, poetul însuși ne dezvăluie orizontul său originar:

Poartă străveche în satul părintesc,

Simbol curat fără zăvor,

De-o parte te veghează țintirimul,

De alta șopotește un izvor.

Să ascultăm și noi șopotul

izvorului.

Vom înțelege de ce Alexandru, reprezentant de frunte, alături de Nichita Stănescu și Ion Gheorghe, al liricii române din anii 60, s-a apropiat de tradiție și de valori strămoșești. Am amintit deja că bursa acordată de filosoful german Heidegger l-a ajutat să aprofundeze studiile de filosofie, teologie, limbi clasice și artă, în orașe precum Freiburg, Aachen și München. Mărturisea Ioan Alexandru, mai târziu, că în Germania s-a pus cu burta pe carte. În 1970, revenit în țară pentru o vreme, a acordat un interviu lui Adrian Păunescu. Spunea că strămoșii lui au fost dieci-cântăreți bisericești. Nu ar fi fost în firea lucrurilor ca el să uite tradițiile. Iată ce a mai spus el în acest interviu:

Mi-aduc aminte ce-mi povestea un om însingurat din Maramureș, despre un om care a murit mai anii trecuți în munți. Seara, bătrânul s-a dus să stea peste noapte să păzească oile pe plai. Și a doua zi dimineață, oamenii din locașul acela, văzând că bătrânul nu se mai întoarce cu oile, s-au dus să-l caute. Și pe plai au văzut oile adunate laolaltă în jurul bătrânului, care peste noapte murise și oile toate stăteau lângă el, cu capetele proptite în trupul lui mort. E o întâmplare reală din Maramureș. Miorița nu este un basm, ci un adevăr care se repetă cu fiecare generație. În jurul păstorului celui bun, oile vor plânge până la sfârșitul veacurilor.

Deslușesc și în aceste vorbe ale lui Alexandru acel ceva care a alimentat incandescența spirituală a cursului de ebraică biblică. În calitate de asistent al profesoarei Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Alexandru a ținut seminarele Eminescu la Universitate. Apoi i s-a încredințat Catedra de limbă și literatură ebraică. Amintirile unui fost cursant, pictorul Mihai Sârbulescu, care venea la ore cu o matricolă de licean, mă ajută să aduc precizări privind cursul.

„Îl ascultam și era formidabil.” spune Sârbulescu. El menționează că la început erau doar câțiva cursanți. Apoi au fost din ce în ce mai mulți, încât, la un moment dat, amfiteatrul Odobescu s-a dovedit neîncăpător. La început, autoritățile au tolerat acest curs insolit, însă explozia de popularitate devenea jenantă. Așa se face că în 1980, cursanții și poetul care le vorbea de Dumnezeu și preda limba Vechiului Testament găseau adesea sala de curs închisă. Se apucau atunci să caute alte spații în care să poată lucra și învăța, mulțumindu-se cu ateliere sau firide în pod.

Mă apropii cu respect și bucurie de o mărturie esențială a lui Sârbulescu. Intrăm împreună în sală și parcă îl vedem pe Alexandru. ”Preda un pic de gramatică, uneori doar zece minute, știa că nu ne interesează, apoi comenta Vechiul Testament… Ajungea și la Noul Testament. Fusese în Israel și venea de acolo cu o grămadă de ilustrate și le așeza la vedere, pe catedră… Dumnezeu se prezenta în toată splendoarea prin amănuntele făcute de mâinile Sale, faună, floră, timp ploios, timp secetos.

În decembrie 1989, poetul putea fi văzut pe străzile din centrul capitalei, printre soldați, răniți și revoluționari, rostind cuvinte de încurajare. Puțin mai târziu, după revoluție, el a fost membru fondator și președinte al Partidului National Țărănesc Creștin Democrat.

În 1994, marele poet, care străbătuse spații imense în gândurile sale, în metaforele sale, a suferit un accident cerebral în împrejurări simbolice. Participa, la Arad, la o ceremonie de primire a astronautului american Charles Duke.

Au urmat șase ani de suferință. În preziua morții a acordat prietenului Cristian Moisescu, profesor arădean, interviul său testament, axat pe însemnătatea rugăciunii. Și-a adus aminte, cu venerație, de mama lui, care îi îndemna pe copii să se roage ca tata să revină, întreg și nevătămat, de pe front.

Tatăl s-a întors la nevastă și la „pruncuții” lui. Însă fiul, Ioan Alexandru, „a trecut vămile acestei lumi” (Ioan Petraş) în ziua de 16 septembrie 2000.

Să-i fie amintirea binecuvântată!

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Alexandru Imne, Editura Albatros 1977

2. Cântarea cântărilor Traducere din limba ebraică de Ioan Alexandru, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977

3. Teodor Danalache Ioan Alexandru, poet creștin, https://www.crestinortodox.ro/parinti/ioan-alexandru-poet-crestin-126117.html

4. Cioran despre Ioan Alexandru, România literară

5. Blogul lui Silviu – Cursul de ebraică al lui Ioan Alexandru

6. Adrian Păunescu Sub semnul întrebării, Editura Cartea Românească, 1971

7. Vasile Petrovici, De vorbă cu Mihai Sârbulescu  

Thomas Lewin

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Thomas Lewin commented on July 15, 2022 Reply

    Domnule Ezri
    Vă mulțumesc!

  • Thomas Lewin commented on July 15, 2022 Reply

    Mulþumesc din inimă baabelienilor pentru reacțiile pozitive cu care au primit textul despre Ioan Alexandru ca profesor de ebraică ,credință și lumină.Mă grăbesc să vă răspund și din această pricină nu caut o expresie mai puțin afectată.Aveți dreptate,doamna Ghiță,se vorbește din ce în ce mai puțin despre Alexandru..Păcat! Îmi pare bine,domnule Mehr că validați evocarea.Vă sunt recunoscător doamna Grosz pentru cuvintele frumoase despre formă și conținut.L-am întâlnit pe Alexandru în paginile României Literare,dar mai cu seamă,in revista Amfiteatru, al cărei redactor el era în anii 60,în perioada studiilor.A primit bursa de studii în occident pentru că acolo el putea să aprofTundeze studii pentru care era omul cel mai calificat.

  • tiberiu ezri commented on July 14, 2022 Reply

    M-a impresional la articolul dumneavoastra limbajul elevat dar si faptul ca articolul este presarat cu multe idei filozofice.

  • Andrea Ghiţă commented on July 14, 2022 Reply

    Un subiect foarte interesant, un articol foarte bine scris şi un poet remarcabil despre care se ştie din ce în ce mai puţin. În anii 1970 în România avea loc o deschidere către Occident şi tinerii plecau la bursă în ţările vestice. Am cunoscut mai mulţi beneficiari ai burselor Humboldt, dar şi ai unor burse de studii în Franţa, Anglia, Italia. În schimb cursurile de limbă ebraică din 1980 erau o raritate. pentru că deja se strânsese şurubul.

  • Eva Grosz commented on July 14, 2022 Reply

    D-le Thomas Lewin . Scrisul Dvs este unul care atrage atenția prin frumusețea formei și a conținutului. Felicitări !
    Ceea ce m-a mirat este că era permis în 1980 , chiar și în podul universității să fie ținut un curs de ebraică.
    Al doilea lucru care m-a mirat a fost faptul că se accepta bursă de studii de la filozoful Heidegger acordată românilor ? Și mai ales de cum i s-a permis să părăsească țara înainte de 1970. E adevărat că eu și familia mea eram deja în Israel din 75 ,dar toate aceste permisiuni îmi erau total necunoscute în Timișoara anilor 70-80 . Poeziile citate sunt foarte frumoase și poate putem afla mai mult despre acest poet și cercul lui deosebit de prieteni.

  • boris mehr commented on July 14, 2022 Reply

    l-am văzut la întâlniri literare, impresie puternică, binevenită evocare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *