Nu credeam că voi continua seria de articole cu acest titlu, chiar dacă am multe de spus despre anii mei de școală, dar micile întâmplări cotidiene au făcut posibil acest lucru.

Zilele trecute, în timp ce căutam o carte pe internet, privirea mi-a căzut pe un șir de manuale de matematică pentru clasa a II-a. Unul din ele avea ca autor pe Barbulea Nicolae, un nume cunoscut, profesorul meu de matematică din școala generală. Am făcut comanda și am primit cartea aproape intactă, nefolosită de niciun elev. Am resimțit emoția pe care o aveam când îmi găseam pe bancă snopul de cărți date gratuit pentru noul an școlar.

Este un manual unic, editat în 1971, când, slavă Domnului, încă nu apăruseră ”manualele alternative” atât de controversate care au făcut să se disperseze baza de cunoștințe necesare înțelegerii unei discipline. Mult mai târziu am aflat și de ce au apărut manualele alternative: a fost salvată piața editorială din România (edituri și locuri de muncă). Nici vorbă de un interes major pentru calitatea învățământului românesc. Dar asta e altă poveste.

La o privire mai atentă am observat că numele autorului era Bărbulea nu Barbulea, detaliu pe care nu-l remarcasem la început. Nu cunoșteam întreaga activitate pedagogică a fostului meu profesor, dar nu m-am mirat că a fost și autor de manuale.

Pentru a afla dacă e vorba de una și aceeași persoană, am telefonat la Școala Generală Nr. 143 din București și am întrebat cum aș putea afla date personale despre un cadru didactic care a predat la această școală în anii ‘50-‘70, poate și mai târziu. Din păcate, secretara nu m-a putut ajuta, pentru că o mare parte din arhivă a ars în timpul Revoluției.

Și eu care mă așteptam să mă invite să răsfoiesc Cartea de Aur a Școlii în care nu putea lipsi consemnarea unui asemenea cadru didactic! E clar! Lumea reprezentată în mintea mea este cu totul alta decât cea reală! Am fost foarte dezamăgită. Cum se poate? O perioadă atât de apropiată de a noastră să fie ștearsă din istorie și să nu se mai poată afla date precise despre oameni care au format și educat generații?! Carevasăzică, odată cu dispariția noastră, a celor care i-am cunoscut, aceste personalități vor dispărea definitiv? Se pare că da!

E incredibil cum alte popoare, ale căror istorii le sunt sacre, păstrează informații din urmă cu secole, iar nouă nu ne pasă de locuri și oameni din trecutul recent. Chiar se vrea ștergerea treptată și ireversibilă a unor personalități din locul în care ar trebui regăsite oricând și de oricine interesat? Din nou, se pare că da! Poate că e doar un dezinteres punctual al persoanei căreia i-am cerut sprijinul, un lucru la fel de grav.

Am fost o elevă sârguincioasă, cu rezultate foarte bune la învățătură, mai ales la gimnaziu, cum se spune acum, și mai ales la matematică. Pentru mine ora de matematică era ca o oră de relaxare, o pauză mai mare decât cunoscutele 10-20 de minute.

Iubeam materia pentru că îl iubeam pe profesor sau îl iubeam pe profesor pentru că iubeam materia? Nici acum nu-mi dau seama. Nu-mi amintesc ca el să mă fi lăudat vreodată în mod special în fața clasei. Când îmi controla tema, îmi spunea același ”Bine!” pe care-l spunea oricărui coleg în situația mea. Regretam când nu trecea și prin dreptul băncii mele să verifice cum am rezolvat exercițiile. Făcea acest lucru selectiv, după criterii doar de dumnealui cunoscute.

Într-una din zile, profesorul ne-a anunțat că rămâne după ore să-i ajute pe cei care nu au înțeles unele lucruri din materia predată în ultimele zile. A chemat câțiva elevi să rămână la așa-zisa ”meditație”, dar a precizat că poate veni oricine dorește.

După terminarea orelor au rămas colegii numiți, au mai venit și câțiva dintr-o clasă paralelă și am rămas și eu. Din banca a doua, unde stăteam în mod normal, m-am mutat mai în spate, lăsându-i pe ceilalți să ocupe primele bănci.

Profesorul intră în clasă și în semn de economie stinge luminile de deasupra ultimelor rânduri care erau aproape goale, lăsându-mă într-o parte a clasei mai puțin luminată. Începe să explice lucruri pe care eu le înțelesesem deja, dar îl ascult cu plăcere și îmi iau conștiincios notițe. Apoi scoate pe cineva la tablă și, tot vorbind cu elevul respectiv, se îndreaptă spre spatele clasei. La un moment dat mă zărește, se face pământiu la față, se repede furios spre mine, mă ridică forțat din bancă exclamând:

– Tu ce cauți aici? Du-te, fetițo, afară și joacă-te! Dă-o dracului de matematică! Ai nevoie și de joacă!

Am ieșit buimacă. Am revenit în clasă, deranjând, pentru că îmi lăsasem lucrurile în banca folosită temporar. Vă dați seama ce era în sufletul meu? Îmi supărasem idolul! Mă întrebam: ”Oare cu ce am greșit?” Atunci, pe moment, n-am înțeles nimic. Eu mă așteptam să mă laude și dumnealui m-a umilit în fața colegilor. Nu știu dacă am plâns, dar ore în șir după acel episod am fost foarte mâhnită. Mă gândeam că va rămâne supărat pe mine pentru tot restul orelor de matematică.

Aflați că în zilele următoare am fost din nou surprinsă, văzând că atitudinea lui nu era cu nimic diferită față de cea dinaintea incidentului. Totul a fost șters cu buretele? Abia acum mă gândesc că el însuși își va fi reproșat atitudinea aproape brutală fizic pe care a avut-o în acele momente.

În orele de matematică, nu ezit să vă spun, în timp ce preda, își întorcea privirea spre mine. Aveam un limbaj comun creat ad-hoc. Dacă mă vedea relaxată, știa că am înțeles și continua. Dacă mă încruntam puțin, bănuia că nu am înțeles și repeta explicația. Eram pentru el ca un barometru. Ajunsesem să vorbesc chiar neîntrebată și să-l rog să repete, când nu înțelegeam sau când vedeam colegi că întorc ușor capul spre mine a rugăminte. După normele de acum, poate că nu făcea bine și părinții ar fi făcut ”petiție” ca să fie schimbat. Ce bine că atunci încă nu exista nici WhatsApp, nici poșta electronică a Ministerului Învățământului!

La vreo doi ani după terminarea școlii generale – eram deja liceană – am participat la Olimpiada de Matematică, faza pe sector. Concursul a avut loc la renumitul liceu Gheorghe Lazăr. Mi-aduc aminte cât de surprinsă am fost să văd că supraveghetorul sălii de clasă unde mă aflam era însuși fostul și dragul meu profesor de matematică. Simțeam că am un sprijin nemijlocit. La strigarea listei participanților, când mi-a pronunțat numele, nu a făcut nicio aluzie la faptul că îmi fusese profesor și nu mi-a adresat niciun cuvânt. A scris pe tablă subiectele, iar noi am început să rezolvăm exercițiile. Primele subiecte, de dificultate medie, le-am rezolvat destul de repede, dar apoi m-am blocat. Nu știam cum să continui. Cunoscându-mă bine, mi-a văzut neliniștea, s-a ridicat de la catedră, s-a îndreptat spre mine să vadă la ce subiect mă opinteam. A pus degetul pe unul din rânduri, apoi l-a mutat pe partea din enunțul problemei – văzuse că nu folosisem adecvat datele și de aceea nu puteam continua. Simțeam mâhnirea lui că nu-mi însușisem acea parte de teorie necesară acum. În tot acest timp nu a scos niciun cuvânt. S-a întors la catedră continuându-și supravegherea. Eu nu am mai avansat cu rezolvarea nici la acea problemă, nici la următoarele.

Din păcate, atunci mi-am dovedit nu numai mie, ci și profesorului meu, că nu aveam cunoștințele teoretice necesare pentru o mare parte din subiectele cerute la olimpiadă. Am ieșit din sală dezamăgită, sigură că nu mă voi califica în faza următoare, dar și pentru că îmi dezamăgisem profesorul. Chiar dacă nu m-am calificat, pentru mine a fost o lecție, iar profesorul a luat cu brio examenul pe care îl dăduse odată cu mine. Corectitudinea lui de dascăl a funcționat, ca întotdeauna, ireproșabil.

Abia mai târziu am înțeles că acel moment m-a ajutat enorm să vin cu picioarele pe pământ și să pun osul la treabă. Nici nu puteam să primesc un imbold mai bun, mai ales că profesoara mea de matematică din liceu nu era prea exigentă, iar noi, elevii, profitam, necunoscându-ne interesul.

Peste mulți ani, întâmplarea a făcut ca într-o zi să văd un anunț în ziar cu numele său îngroșat într-un ferpar. Avea peste 80 de ani. În aceeași seară, după serviciu, m-am dus la Cimitirul Bellu. Profitând de faptul că pentru câteva minute eram doar eu lângă catafalc, i-am mulțumit în șoaptă pentru că mi-a fost profesor. A doua zi m-am învoit de la birou și am fost la înmormântare. Acolo i-am reîntâlnit pe unii din foștii mei profesori și pe câțiva colegi. A fost un moment greu pentru mine, mai ales că fratele său mai mic îi semăna leit.

Evenimentul trist mi-a adus și o mângâiere sufletească. Am putut să-mi iau rămas bun de la profesorul pe care l-am îndrăgit nu numai atunci când i-am fost elevă, ci pentru tot restul vieții. Astfel de sentimente nu pot fi scrise fără emoție. De povestit prin viu grai e și mai greu.

Elena Stoican

București, 19.04.2024