Principiile fizicii și ale cosmologiei moderne se bazează în mare parte, pe teoria relativității a lui Einstein. Valabilitatea acesteia a fost confirmată de nenumărate ori prin experimente și calcule matematice. Este greu de imaginat că înțelegerea modernă a funcționării spațiului, timpului, materiei, energiei și vitezei luminii, care există un secol, are o lacună, și anume perioada dinaintea și din timpul dominației naziste din Germania. Conform ideologiei național-socialiste, purtătorii de cuvânt ai fizicii din universitățile germane și cadrele lor de conducere l-au respins pe Einstein și tezele sale, considerându-le o absurditate evreiască. Ei promovau o „fizică germană” pe care o considerau superioară, dar ea nu era luată în serios în afara Germaniei. 

Cel mai proeminent reprezentant al mișcării anti-Einstein a fost Philipp Lenard (1862-1947), profesor de fizică la Universitatea din Heidelberg și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică. Într-un articol din Völkischer Beobachter din 13 mai 1933, Lenard jubila că Einstein a părăsit în sfârșit Germania, remarcând că acesta „a fost cel mai important exemplu de influență evreiască care a dăunat cercetării naturii”. El susținea că tezele lui Einstein proveneau din idei preconcepute și deducții matematice arbitrare care s-ar prăbuși la o examinare mai atentă. El folosea jargonul rasist tipic perioadei, susținea că toți cei de altă rasă reprezintă un pericol și că „evreul pur-sânge Einstein” care a încercat să reorganizeze și să domine fizica cu teoriile sale, a fost înfrânt de fizica ariană.

Interesant că Einstein și Lenard se cunoșteau personal și la început chiar se respectau reciproc. În 1905 Einstein declara că descoperirile sale legate de efectul fotoelectric se bazau pe „munca revoluționară a domnului Lenard” pe care îl numea un mare maestru, un gânditor original și chiar un geniu. Iar în 1913, Lenard spunea că ar dori să înființeze o catedră de fizică teoretică la Universitatea din Heidelberg, dacă ar găsi o personalitate precum Albert Einstein.

În ciuda tuturor complimentelor reciproce, curând au apărut și primele diferențe. Inițial, ele erau în mare parte de ordin profesional. Lenard era un susținător fervent al așa-numitului „eter”, pe care îl considera esențial pentru a explica propagarea luminii ca undă. În 1911, fizicianul experimental Ernst Gehrcke (1878-1960) a publicat o critică dură la adresa teoriilor lui Einstein, menținând conceptul eterului. Relativizarea timpului o considera inacceptabilă. Einstein nu a dat importanță acestor obiecții și, într-o scrisoare privată adresată unui coleg, a descris opiniile lui Lenard drept „aberații eterale”. Lenard trebuie să fi aflat și în 1918 și-a declarat atitudinea critică față de teoria relativității generale a lui Einstein, deși accepta teoria relativității speciale.

Schimbarea atitudinii lui Lenard față de teoria relativității și creatorul acesteia a devenit evidentă din 1920, când a început o campanie publică organizată împotriva lui Einstein ca persoană. Un anume Paul Weyland, cunoscut ca agitator naționalist, a organizat în numele unei obscure „Asociații a cercetătorilor germani pentru menținerea științei pure”, o serie de prelegeri anti-relativiste la Filarmonica din Berlin, în care denigra teoria relativității numind-o „dadaism științific”. E l-a inclus pe Lenard în program fără a-l întreba, ceea ce l-a făcut pe Einstein să renunțe la diplomație și să-l critice public. Potrivit lui Einstein, Lenard nu realizase nimic semnificativ în fizica teoretică, ceea ce îl descalifica să atace teoria relativității generale. Acesta a fost punctul de ruptură între cei doi, după care Lenard s-a îndreptat tot mai mult către ideologia național-socialistă, unde a găsit recunoașterea pe care o căuta. El l-a atacat nu doar pe Einstein, ci și pe colegul și susținătorul acestuia, Max von Laue (1879-1960), cerând ca ambii fizicieni să își ceară scuze în mod public.

Einstein, „evreul relativității”, laudă conținutul moral al Vechiului Testament

…Einstein afirmă că Biblia este „cea mai mare creație a iudaismului” și conținutul său moral contribuie la salvarea lumii.

Precum se știe, Biblia vorbește despre afacerile dubioase ale patriarhul Avraam care și-a vândut de mai multe ori soția; povestește și cum evreii i-au mituit și i-au jefuit pe egipteni și cum au invadat Țara Făgăduinței jefuind și omorând, transformând-o într-un deșert…

La ce altceva ne-am putea aștepta de la un om de știință de originea și notorietatea lui?

În septembrie 1920 a avut loc ultima întâlnire personală între Einstein și Lenard. În cadrul unei mese rotunde, la cea de a 86-a Adunare a Societății Naturaliștilor și Medicilor Germani de la Bad Nauheim, amândoi și-au expus opiniile în fața fizicienilor germani. La congres au fost prezenți cca 2.600 de participanți și au fost susținute peste 300 de conferințe din toate domeniile medicinei și științelor naturii. Scopul, recunoscut mai mult sau mai puțin deschis de organizatori, a fost discreditarea publică a teoriei relativității a lui Einstein. Punctul culminant al controversei a fost discuția memorabilă între Einstein și Lenard. Fiecare și-a prezentat punctul de vedere, dar bineînțeles că nu s-a ajuns la o înțelegere – nici la respingerea netă a teoriei relativității, nici la recunoaștere ei pe scară largă. Acest impas, cauzată de circumstanțele politice și de presiunea publicului ostil, apare ca o victorie a lui Einstein, datorată în mare câtorva apărători curajoși care l-au susținut. În această perioadă mai existau și alți fizicieni de renume de origine evreiască, precum Max Born (1882-1970) și Wolfgang Pauli (1900-1958). Și principiul incertitudinii era greu de integrat în fizica nazistă, iar autorul său, Werner Heisenberg (1901-1976), chiar nefiind evreu, a fost batjocorit ca „evreu alb”.

Colegul lui Lenard, Johannes Stark (1874-1957), și el laureat al Premiului Nobel pentru fizică, a devenit cel mai vehement susținător al mișcării anti-Einstein. Îl irita enorm faptul că popularitatea lui Einstein în lume era în creștere și conferințele ținute de Einstein în Franța le-a numit „un semn trist al decăderii germane”. Între timp, Stark urca tot mai sus în ierarhia științei național-socialiste, primind numeroase onoruri și premii. A risipit însă sume uriașe căutând aur în mlaștinile bavareze. În ciuda succesului lui Einstein în afara Reichului German, în 1938 Stark a reușit să publice în prestigioasa revistă în limba engleză Nature un articol în care susținea că „Teoriile relativiste ale lui Einstein, bazate pe o definiție arbitrară a coordonatelor spațiale și temporale sau a diferențialelor acestora, este un exemplu evident de spirit dogmatic”. În articolul său, el combate acest presupus spirit dogmatic tipic evreiesc: „Mi-am îndreptat eforturile și împotriva influenței dăunătoare a evreilor în știința germană”.

Oponenți ai lui Einstein au apărut și în lumea anglo-saxonă. Ei au încercat să discrediteze teoria relativității, dar fără a acea sprijin oficial sau instituțional. În 1921, la St. Paul, Minnesota, inginerul Arvid Reuterdahl a fondat organizația Academy of Nations (AoN), care avea legături strânse cu Ernst Gehrcke, criticul lui Einstein, din Berlin. Scopul AoN era unirea științei și a credinței într-o așa-numită „știință nouă”, bazată pe un „teism științific”. În articole publicate mai ales în ziare locale, Reuterdahl ridiculiza ideile lui Einstein, numindu-le scamatorii de circ ușor de demascat. Sub conducerea Robert T. Browne, AoN a deviat către fantezii oculte și esoterice, mai ales după 1919, când acesta a publicat cartea parapsihologică The Mystery of Space (Misterul spațiului). Printre absurditățile promovate de Browne se număra și conceptul unei „forțe odice”, o forță vitală similară magnetismului. Alți membri ai mișcării, cum ar fi astronomul Thomas J.J. See și pionierul energiei eoliene Charles Francis Brush au fost treptat izolați de comunitatea științifică și nu au mai fost luați în serios. În anii 1930, AoN și-a pierdut treptat prestigiul și pe mulți dintre membrii ei.

În afara SUA, oponenții lui Einstein s-au făcut auziți doar temporar, mai ales în Suedia, Serbia și Elveția. Un caz aparte este René de Saussure, laureat al Premiului Nobel și, la acea vreme, coleg cu Einstein la Oficiul de Brevete din Berna. Între 1917 și 1921, de Saussure a corespondat cu Einstein și a încercat să-l convingă de conceptul său despre un timp universal – în zadar, desigur.

După preluarea puterii de către Hitler în ianuarie 1933, lucrurile au evoluat rapid. S-a implementat procesul de Gleichschaltung (aliniere forțată) și cercetarea științifică a fost complet reorganizată. La 1 mai 1933, Johannes Stark a fost numit președinte al Institutului Imperial de Fizică și Tehnică, iar în 1934 a devenit președintele prestigioasei Societăți pentru Sprijinirea Științei Germane. Philipp Lenard a preluat rolul de ideolog, având o funcție consultativă la Ministerul Culturii al Reichului.

La 1 aprilie 1931, Lenard s-a pensionat, dar a continuat să se exprime public și să atace așa-numita „fizică evreiască”. În 1936, a fost onorat cu Premiul pentru Știință oferit de Partidul Național-Socialist German (NSDAP) și la ceremonia de decernare, ideologul-șef al NSDAP, Alfred Rosenberg, a ținut un discurs elogios. În aceeași perioadă, Lenard și-a publicat lucrarea monumentală intitulată Deutsche Physik (Fizica Germană), în care susținea că adevărata cunoaștere a naturii putea fi obținută doar de „rasa ariană”. Lucrările lui Einstein erau descrise ca „gălăgie de bâlci” și „înșelăciune evreiască”.

După sfârșitul războiului, Lenard s-a retras în reședința sa din Messelhausen (Baden-Württemberg, Germania). Din cauza vârstei înaintate a fost scutit de procesele de denazificare. A murit în 1947, la vârsta de 85 de ani.

În retrospectivă, știința germană a fost eliberată de distorsiunile ideologice ale regimului nazist, inclusiv de „realizările” lui Lenard care s-au dovedit nefondate. Multe dintre onorurile primite de Lenard în perioada nazistă au fost retrase. Străzile care purtau numele său au fost rededicate lui Einstein sau altor savanți și cercetători evrei de renume mondial, ca de exemplu Rosalind Franklin, chimista care a participat la elucidarea structurii ADN-ului.

Surse:

https://de.wikipedia.org/wiki/Philipp_Lenard

https://www.bpb.de/shop/zeitschriften/apuz/28982/wer-waren-einsteins-gegner

Schönbeck Ch. „Albert Einstein und Philipp Lenard: Antipoden im Spannungsfeld von Physik und Zeitgeschichte”, Schriften der Mathematisch-naturwissenschaftlichen Klasse, 8, Vol. 8), 2000

Peter Biro