Număr vizualizări 25 ori
În timpul studenției mi-am dorit să devin psihiatru. Mi-a luat câțiva ani până am ajuns la concluzia că acest domeniu nu mi se potrivește. Am descoperit că voiam să tratez pacienți, nu numai să-i ascult…
Titlul eseului de față aparține unui (se pare) foarte cunoscut psihiatru, Thomas Szasz, născut la Budapesta în 1920 și emigrat în Statele Unite la vârsta de 18 ani. Szasz s-a făcut cunoscut, printre altele, pentru critica ”psihiatriei coercitive”. Literatura de specialitate include în această expresie ”utilizarea de metode de tratament psihiatric neacceptate de pacient, sub pretextul că aplicarea lor e necesară pentru prevenirea unor acțiuni negative împotriva altor persoane sau deteriorarea stării medicale a pacientului”.
Ideea din titlu e legată de situația în care se află o bună parte a omenirii în secolul XXI, în care cetățeanului de rând i se cere să se alinieze unei realități care nu i se potrivește.
Nu, nu e vorba aici de societățile totalitare, unde cetățeanului nu i se cere nimic, totul i se impune. Titlul de mai sus se referă la o complet altă realitate, și anume la cetățeanul unei democrații (caracterizate prin drept universal de vot, drept la întrunire, libertatea exprimării etc.) dar care nu este de acord cu situația impusă de guvernanți și i se cere ”să se alinieze”.
În primul rând, nicio societate modernă și liberă, democratică (în înțelesul de mai sus) nu poate fi omogenă. Eterogeneitatea se exprimă în diverse forme, dar mai ales în ceea ce privește poziția față de problemele actuale ale societății.
Da, Putin poate primi 85% din voturi, pentru că Rusia se află undeva între cele două sisteme și poate fi numită o semi-dictatură. Dar un Trump, un Netanyahu sau un Orbán (54% la ultimele alegeri) trebuie să se mulțumească cu o majoritate mică, uneori minusculă, obținută de partidul său sau de o coaliţie de partide având o politică mai mult sau mai puțin asemănătoare. Și din acest moment, situația societății devine fluidă și aceasta din două motive.
În primul rând cel / cei care guvernează trebuie să găsească o soluție care să permită marii minorități să se supună unei conduceri pentru care nu a votat. Mi se va spune că aceasta e chintesența democrației, ceea ce teoretic e adevărat, dar ce te faci atunci când cei de la putere conduc țara într-o direcție absolut inacceptabilă pentru cei care nu au votat pentru actualul guvern? Cum stăpânești opoziția populară, cum calmezi mulțimea? Nu e suficient să declari că fiecare are dreptul să schimbe guvernul la următoarele alegeri, pentru că între timp ”situația” poate lua un drum fără de întoarcere. Cum poți convinge pe cel care nu te-a votat cum că adevărata democrație pretinde din partea publicului o atitudine corectă, chiar dacă, între timp, societatea a devenit (după părerea lui și a foarte multor altora) incorectă?
Al doilea motiv își are originea în primul. Un guvern responsabil, democrat în adevăratul înțeles al cuvântului, trebuie să înțeleagă că el nu poate stăpâni și conduce ca un dictator, ci ca un reprezentant al întregului popor.
Cu alte cuvinte, soluția care mi se pare corectă este ca guvernul să nu încerce (și mai ales, ferească Cel de Sus, să reușească) să creeze o realitate care, în practică, să fie greu sau chiar imposibil de schimbat. Peste un număr de ani, un nou guvern, reprezentant al acelora care astăzi sunt în minoritate, ar putea fi în situația de a modifica unele decizii parlamentare / guvernamentale pe care le consideră ”extreme” sau ”injuste”. De aceea, fiecare guvern trebuie să evite acele decizii sau legi care sunt greu sau chiar imposibil de schimbat sau care, până să fie schimbate, produc un rău ireparabil.
Mi se va spune că astea sunt panseurile lui Gâgă, sau ale lui GG (!) și în mare măsură e adevărat. În cele de mai sus nu am adus nimic nou, am re-creat doar o imagine cunoscută de toți. Și atunci, de unde tupeul de a pune pe ”ordinea de zi” o realitate atât de bine cunoscută încât orice discuție privitoare la starea de fapte actuală devine banală, dacă nu inutilă?!
Motivul (și nu pretextul!) care m-a condus la ideile de mai sus este că după părerea mea în ultima vreme se înmulțesc exemplele de măsuri / legi cu caracter unilateral (și greu de anulat pe parcurs) și numai în țara în care trăiesc, dar și în multe alte locuri de pe glob, pentru care numitorul comun e o societate democratică (vezi mai sus definiția).
Recent, în Franța s-a votat o nouă lege a imigrației care pune obstacole în calea ”noilor-veniți” (expresie luată din ebraică) spre beneficiile sociale, iar copiii lor vor putea cere cetățenia franceză doar la vârsta de 16-18 ani. O altă lege care a dus la nemulțumire în opinia publică franceză este cea care ridică vârsta pensionării de la 62 la 64 de ani.
În Marea Britanie o recentă lege, Public Order Bill, conferă poliției puteri exagerate, printre altele restricția dreptului la protest. Ea fost criticată de multe organizații publice, printre care Amnesty International, care a declarat că această nouă lege este de-a dreptul alarmantă. În 2021 guvernul britanic a trecut prin parlament trei noi legi: legea poliției, legea surselor umane de informații, precum și modificări în legea referitoare la sentințe civile. După aprobarea lor, David Boyd, un membru al parlamentului, a declarat: ”Ele se opun direcției spre care ar trebui să ne îndreptăm, întrucât dreptul la asociere și la critică sunt absolut vitale pentru progresul societății”.
Nu voi plictisi cititorul cu exemple suplimentare, de pildă cele din țara mea.
Până acum am discutat acea parte a titlului care se referă la ”societatea incorectă”, la realitatea impusă de un partid (sau o coaliție) aflat temporar la putere – temporar pentru că într-o țară democratică nu se aplică celebra expresie a lui Talleyrand ”le provisoire qui dure”.
Și atunci care trebuie să fie atitudinea acelei părți ale opiniei publice pe care am numit-o mai sus ”o mare minoritate”? Totul depinde de cei care au creat situația disputată. Dacă modificările legislative făcute de un guvern oarecare vor putea fi anulate sau adaptate la cerințele celor care au votat pentru noul guvern, atitudinea minorității e clară: răbdare și un permanent efort pentru schimbarea guvernului la viitoarele alegeri.
Iată un exemplu din lumea mea profesională. Virginia Kelley, mama președintelui Clinton, era asistentă medicală de anestezie (anesthesia registered nurse). Ea a fost implicată în câteva cazuri de accidente anestezice și nu a fost singura, întrucât pe vremea ei, în Statele Unite asistentele medicale puteau anestezia pacienți chiar în absența unui medic specialist ATI. Accidente similare au dus, pe parcurs, la decizia luată de mai multe state în SUA de a interzice administrarea unei anestezii în absența unui medic calificat ATI. Dar în ultimele zile ale mandatului său, președintele Clinton a semnat o lege care permite ca anestezia să fie administrată de o asistentă medicală fără supravegherea unui medic. Pe parcurs, însă, Președintele Bush a amânat aplicarea legii, apoi a anulat-o, lăsând în seama fiecărui stat luarea unei decizii în acest subiect.
Peste tot și dintotdeauna guvernele la putere au încercat și adesea au reușit să obțină votul corpului legislativ pentru aprobarea unor legi cu consecințe deplorabile. Și chiar dacă o nouă conducere dorește să le schimbe sau să le anuleze, aceasta necesită timp, efort și adesea încercarea dă greș.
Un exemplu este modificarea sistemului judiciar, modul în care sunt aleși judecătorii. Dacă o nouă lege e votată și aplicată și apoi guvernul responsabil e schimbat (prin alegeri libere), modificarea legii cere atât de mult timp și efort, încât ea devine imposibilă.
Soluția? După părerea mea, cea mai bună este cea oferită de Aristotel: Virtutea este calea de mijloc între două vicii, unul provocat de exces, celălalt de insuficiență – cu alte cuvinte, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Dar cum am putea să-l aducem pe filozoful grec în timpul nostru, pentru a încerca să convingă pe cei încă neconvinși de pericolul extremismului?
PS. Dinadins nu am adus în discuție ideea de a folosi forța pentru înlăturarea de la putere a unui guvern instaurat în mod legal. În ochii mei, această soluție pur și simplu nu poate exista.
Gabriel Ben Meron
