Număr vizualizări 25 ori
Ca răspuns la această întrebare banală pot fi înșirate foarte multe motive. Unii scriu fiind obligați de funcție, scribii din trecut sau secretarii, directorii, profesorii, ziariștii, poeții și scriitorii profesioniști de astăzi. Majoritatea oamenilor care scriu o fac la locul de muncă, scrisul fiind un instrument care face ca munca lor să fie mai eficientă. Cu ajutorul paginilor umplute de ei, alții pot să vândă sau să cumpere mai mult, să producă piese de calitate superioară, să scurteze timpul dedicat însușirii unei meserii, să evite repetarea greșelilor umane. Este necesar ca cineva să știe să scrie și altcineva să citească, să înțeleagă și să valorifice informația pe care a primit-o în materialul scris de o persoană necunoscută lui: scriitorul.
Să scrii înseamnă muncă, energie investită pentru a obține produsul dorit. Acesta produs poate fi o scrisoare, un articol, o poezie, un reportaj, un raport, un tabel, chiar și o carte.
Există scriitori care nu sunt obligați să scrie, dar ei cred că au ceva de spus, de transmis societății contemporane lor sau poate generațiilor viitoare. Interacțiunea verbală nu îi satisface, la câți ascultători poate spera cineva într-o sală sau folosind radioul sau alte mijloace de comunicare în masă? În plus, verba volant, scripta manent. Nu mulți pot să se considere egalii lui Homer sau Isus, ale căror cuvinte au fost repetate oral zeci sau sute de ani până când societatea a decis că este mai eficient să fie scrise.
Scrisorile personale, despre care recent s-a mai scris pe acest site https://baabel.ro/?s=scrisori au supraviețuit remarcabil câteva sute de ani, până când mijloacele moderne de comunicare, mai eficiente, le-au scos din circulație. În zilele noastre distanța fizică dintre două persoane nu mai este un impediment pentru întreținerea unei conversații personale.
Cel mai vechi „document”, scris cu vreo patruzeci de mii de ani în urmă, cu scopul deliberat de a depăși nu doar distanța fizică ci și intervalul temporal dintre scriitor și cititor sau expeditor și destinatar ar putea fi considerat acest șablon al unei mâini umane:
Mesajul este clar: „Eu sunt / am fost aici!”. Autorul acestui mesaj poate fi contemporan sau nu cu cititorul, ei doi pot fi fizic unul în fața celuilalt sau la mii de kilometri distanță. Scriitorul și-a realizat scopul, mesajul a fost transmis.
De ce dorește scriitorul cu atâta ardoare ca mesajul lui să străbată distanțe fizice și intervale de timp incomensurabile, să ajungă literalmente până la sfârșitul lumii în spațiu („acolo unde și-a înțărcat dracul copiii”) și în timp („tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”)? Deoarece condiția umană îl obligă să știe că este muritor, memento mori, fiecare clipă îl apropie de momentul în care va dispărea în neant. Dar s-a creat iluzia că opera scrisă îi va supraviețui. Generație după generație va trebui apoi să aibă grijă ca aceasta să învingă timpul și moartea, să evite completa dispariție a unicului și ultimului semn că Eu sunt/am fost aici.
Kafka s-a împăcat cu ideea că nu va învinge timpul, că nu va fi nemuritor, nici el, nici opera („mesajul”) lui. Prietenul lui, Max Brod, urma să-i ardă manuscrisele nepublicate. Spre norocul iubitorilor de literatură, nu a făcut-o și acum Procesul mai poate fi citit, dar este greu de ghicit cine îl mai citește și până când.
Până și un mormânt „trăiește” doar vreo 50 de ani, spune administratorul cimitirului evreiesc subteran din Ierusalim în filmul documentar Necropolis. După 50 de ani nu mai este nimeni printre cei vii care să îi mai viziteze mormântul. (https://www.youtube.com/watch?v=lrtNyBtDt54, min. 56)
Inscripțiile de pe o piatră funerară pot rămâne lizibile câteva sute sau chiar mii de ani, dar ne spun ele ceva despre omul pe care încearcă să-l individualizeze printre miliardele de îngropați de-a lungul timpului? Da. „Eu sunt / am fost aici!”
Doar cei care au publicat vreodată o carte știu cât de mult efort, energie, bani și timp sunt necesare pentru a o vedea pe raft. Și atunci nemurirea pare că s-a întruchipat în fața ochilor. Ceva le va purta numele, gândurile și vorbele într-un viitor în care ei nu vor mai fi. Cel puțin așa am simțit eu pentru o clipă, în urmă cu aproape patru decenii, atunci când mi-am văzut, pentru prima oară în viață, numele ca autor, tipărit.
Tot ceea ce se scrie este echivalent cu mesajul naufragiatului de pe o insulă pustie care pune un mesaj într-o sticlă sigilată și o aruncă în oceanul nesfârșit care îl împrejmuiește cu speranța că cineva undeva, cândva, va afla că „Eu sunt / am fost aici!”
Situația a fost dusă mai departe, „departe” și în sensul propriu al cuvântului, în numele omenirii, de către NASA. În anul 1977 au fost lansate două sonde spațiale, Voyager 1 și 2 care, după o jumătate de secol, au ajuns la distanța de o zi-lumină de Pământ. La bordul fiecăreia este un disc de aur cu un mesaj adresat locuitorilor Universului. Oare nu suntem megalomani? Cui îi pasă, cui îi va păsa?
NASA continuă să încurajeze oamenii să se înscrie la diverse programe spațiale cum ar fi Artemis sau Europa Clipper oferindu-le oportunitatea de a-și avea numele imprimat pe un microcip care va fi transportat apoi la bordul navelor spațiale către Lună sau planeta Jupiter și luna sa, Europa.
În primul deceniu al secolului trecut, Marconi a efectuat primele transmisii radio. Undele radiofonice, dacă nu s-au stins, continuă să străbată spațiul cosmic cu viteza luminii. Azi ar trebui să fie la o distanță de cca 120 de ani-lumină de Pământ. Pentru cei neavizați, în termeni cosmici, asta ar fi mult mai puțin decât distanța dintre noi și vecinul de loc într-o sală de teatru. Poate că într-un viitor necunoscut mie, omenirea va învinge bariera vitezei luminii și va reuși să le ajungă din urmă, să le recepționeze și să mai asculte o dată – fermecătoarele sunetele de la începutul secolului XX, prin care autorii lor dovedesc că „Noi suntem / am fost aici!” cândva.
Andrei Herzlinger
Sursa imaginilor:
1.https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Panel_de_manos_de_la_cueva_del_Castillo.jpg Gabinete de Prensa del Gobierno de Cantabria, CC BY 3.0 ES <https://creativecommons.org/licenses/by/3.0/es/deed.en>, via Wikimedia Commons
