Număr vizualizări 19 ori
De mai bine de 14 zile suntem într-o „vacanță de război”, a se citi: armistițiu cu Iranul.
Dintotdeauna, încă de când eram elev, mi-au plăcut vacanțele, mai ales cele de vară. Patruzeci de zile mi-am petrecut o bună parte a timpului în adăpost, la baie mergeam în grabă, de multe ori am rămas bărbierit doar parțial, iar în rarele zile când m-am aventurat la cafenea, mi s-a întâmplat să-mi termin cafeaua în adăpost. Când conduceam mașina, mă interesa în primul rând unde sunt adăposturile. Noroc că pe GPS le puteai găsi pe cele mai apropiate. Dar asta nu înseamnă că le-am și găsit de fiecare dată, uneori mi-au rămas doar șanțurile de lângă drum ca loc „sigur”. Adeseori, în adăpost, regretam că sunt ateu și nu am cui să mă rog pentru ajutor.
Într-o noapte, acum vreo trei săptămâni, s-a făcut deodată liniște. A intrat în vigoare armistițiul, a început „vacanța de război”. Era în ultima zi de Pesach, oamenii au putut sărbători relaxați.
Cel mai mult mi-au plăcut zâmbetele de pe buzele semenilor mei. Se bucurau că puteau să se plimbe și să-și savureze în liniște cafeaua. Până și vremea s-a ameliorat și după câteva zile a ieșit soarele. Cu toate că îmi place fotbalul, nu prea urmăresc meciurile pe stadion, dar în această vacanță am fost de două ori la meciurile echipei locale. De ce acuma da? Voiam să fiu părtaș la bucuria suporterilor.
La piscină a reapărut prietenul meu Ițhak, de 93 de ani, pe care nu l-am văzut vreme de patruzeci de zile. Era neschimbat, bine dispus și dornic să-și practice sportul preferat.
– Unde ai dispărut? Știai doar că piscina a fost tot timpul deschisă.
– N-am vrut să le dau ayatolahilor plăcerea de a-mi scurta viața, mi-a răspuns zâmbind.
Deocamdată mi-am reluat lucrul, dar clădirea spitalului particular unde lucrez nu e protejată și nu știu cât timp voi putea continua, bine că acum funcționează.
De la începutul vacanței am fost la multe petreceri, în cinstea Zilei Independenței, în cinstea weekendului sau pur și simplu în cinstea păcii. Cântarul? Mai bine nu mă urc pe el!
Toți sunt obsedați de Strâmtoarea Hormuz – altă strâmtoare nu mai există, pentru numele lui Dumnezeu? Într-un clip primit pe WhatsApp niște roșii frumoase din Oltenia care au ajuns la București zâmbeau pe o masă din piața Obor, cu un textul: „Trecute prin strâmtoarea Hormuz!”.
Cât de puțin le trebuie oamenilor ca să se bucure de viață, doar puțină liniște și pace. Șalom, șalom, așa se salută israelienii, adică exact ceea ce le lipsește cel mai mult.
Nu știu dacă războiul actual împotriva Iranului va fi doar un război de uzură legat de această strâmtoare nenorocită, sau se vor relua bombardamentele. Eu aștept o Vacanță Mare care să dureze zeci de ani.
Andrei Schwartz
26/04/2028
