Număr vizualizări 7 ori
Preambul: Gândurile care urmează mi-au fost inspirate de unul dintre ecourile la articolul „Rânduri despre tatăl meu…” http://www.acum.tv/articol/342 63/ scris de Fane, coleg de clasă şi foarte bun prieten, care mi s-a adresat în mod firesc, „Dragă Juli…”
Nomen est omen…în diferitele sisteme de referinţă în care ne-am arătat sau am fost priviţi. Numele, pseudonimul, numele tainic de botez, numele de alint sau porecla reflectă câte o faţetă a sorţii noastre individuale, dar şi destinul neamului din care ne tragem. Numele cu care suntem înscrişi, apelaţi, lăudaţi sau ponegriţi, citiţi, citaţi sau pomeniţi, este ca un marker, ca un identificator cu care putem fi găsiţi şi descoperiţi. Însemnul speranţei că nu ne risipim de tot şi definitiv.Abia mai târziu aveam să aflu despre obiceiul unor popoare – printre care şi evreii est-europeni – de a schimba numele copilului, atunci când acesta se îmbolnăvea grav, pentru a… păcăli soarta. Un filolog mi-a spus că de aici şi-ar avea sorgintea numele slav Răzvan (rebotezat). La evrei copilul bolnav era „vândut” unei cunoştinţe şi apoi „răscumpărat” sub un alt nume. Acest lucru se petrecuse şi în familia mea. Atât mama mea, cât şi bunica avuseseră câte un al doilea prenume, primit la… răscumpărare.
Prenumele meu, Andrea-Julika, s-a alcătuit din dorinţa mamei de a mă numi Andrea (un nume extrem de rar în anii aceia la Cluj, unii spun că eram prima cu acest nume din generaţiile de după război) şi pragmatismul tatii care a vrut să-i dea fiicei sale şi un nume normal… Întâmplarea a făcut să opteze pentru un diminutiv, pentru că atunci când s-a dus la primărie s-a întâlnit cu nişte prieteni care aveau o fetiţă tare drăguţă pe nume Julika. La serviciul stării civile a dictat acest nume fără a se gândi că la maturitate mi-ar fi prins bine să mă fi chemat Julia.
Pot să spun că până la şapte ani am fost… maghiară, fără doar şi poate: acasă vorbeam ungureşte, mă duceam la grădiniţă maghiară, mă jucam cu copii maghiari şi aveam un nume unguresc: Székely Julika. În clasa întâi m-au înscris la secţia română (ca să înveţe copilul limba ţării…) deşi nu ştiam o iotă româneşte. După un trimestru în care nu pricepeam mai nimic, am început să deprind cea de a doua limbă. Mă simţeam din ce în ce mai în largul meu vorbind şi gândind româneşte, iar în primele clase de gimnaziu am început să scriu versuri pe care năzuiam să le public. Cineva m-a sfătuit să-mi iau un pseudonim pentru că nu prea merge să scriu poezii româneşti, sub numele de… Székely Julika. Atunci mi-am amintit de prima catenă a prenumelui meu, total ignorată (Andrea figura şi în catalog, dar absolut nimeni nu-mi spunea aşa) şi, cu ajutorul lui tata, mi-am fabricat un pseudonim valabil Andrea Iuliana. Cei de la ziar, nu ştiu din ce raţiuni, mi l-au inversat şi m-au publicat cu pseudonimul Iuliana Andreea… Abia după aceea am început să mă prezint Andrea, marginalizându-mi prenumele maghiar (şi puţin, identitatea).
Evreitatea, revelată târziu, ocupase planul spiritual şi nu-mi modifica nici numele, nici limba (limbile) în care trăiam. În facultate şi, mai apoi, la toate locurile de muncă mă prezentam Andrea, mai ales după ce mă măritasem şi luasem numele soţului: Ghiţă. Era firesc să fiu Andrea Ghiţă, doar Julika nu se potrivea defel cu Ghiţă!
Mă simţeam mult mai protejată sub numele românesc, şi nu eram singura. O prietenă de-a mamei, a cărei fiică se măritase cu un băiat român din Brăila, i-a relatat cu bucurie: „Acum o cheamă Popescu, îţi dai seama! A scăpat de numele evreiesc!” Nu o dată mi-au spus şi mie cunoştinţele (maghiari şi evrei deopotrivă) „Ce-ţi pasă, pe tine te cheamă Ghiţă!”. (Pe de altă parte, un bătrân medic maghiar din Covasna mi-a reproşat: „ Şi tu te-ai ghiţulit ! ” Şi e firesc. Un nume străin e greu de pronunţat şi provoacă reticenţă. Unii prieteni emigraţi în Israel şi-au luat nume ebraice – semn de nou început în ţară nouă – după cum alţii, români sau maghiari şi-au adaptat numele pentru ţările unde au emigrat. Dar eu nu eram prea lămurită în ce măsură devenisem Ghiţă şi cât mai rămăsesem Székely – nume despre care aveam să descopăr – că fusese schimbat (din Lebovits) de bunicul meu, la începutul veacului XX, când a trecut din Moldova în Austro-Ungaria, unde evreii aveau drepturile cetăţeneşti, dar un nume unguresc era de preferat…
Cred că faţă de cele două nume de familie, sunt echidistantă (dat fiind că ambele sunt preluate) dar cum rămâne cu prenumele? Uneori sunt Andrea, alteori Julika (pentru mama, în orice caz) şi Juli pentru colegii de clasă…
Uneori mi-aş dori să mă pot supune unui test care să-mi releve cine sunt cu adevărat: Julika sau Andrea…Alteori, dimpotrivă, să mai am alte nume, legate de alte limbi materne şi alte identităţi…Deunăzi un prieten octogenar, înţelept şi trecut prin ciur şi dârmon, îmi spunea că nu înţelege cum poate un om să aibă simultan o identitate culturală dublă sau triplă , deşi e transilvănean, evreu, de limbă maternă maghiară, a învăţat şi a profesat în română… I-am răspuns că e foarte simplu…Oare?
Andrea Ghiţă
