Poate ceea ce vă voi spune mai jos vă va mira, fiindcă am scris cu entuziasm (așa sunt eu, entuziastă) și cu drag despre multe locuri pe care le-am străbătut, fiecare având ceva deosebit, unele chiar spectaculoase, iar locul despre care voi scrie azi nu are caracterul senzațional al altora.

Cel mai frumos loc din lume este diferit pentru fiecare dintre noi și are particularitatea de a fi foarte personal, altora poate să le pară aproape banal, în timp ce ție vibrația lui îți dă fiori. Acest loc pe care îl recunoști, te alege el pe tine parcă, îți vorbește doar ție și adesea lucrul acesta este de neînțeles altora. Doar tu auzi cântecul lui și nu altcineva. Pentru mine acest loc este, până acum cel puțin, curtea interioară a Catedralei La Seu din cartierul Barri Gotic al Barcelonei. Am ajuns acolo acum 15 ani, prima și singura dată, fără a bănui deloc cât de tare voi iubi instantaneu acel loc. Nu am o explicație, cel puțin nu una logică, singurul argument pe care l-am găsit a fost să-mi ascult inima și să mă încred în ”logica” ei.

Catedrala care azi este închinată Sfintei Eulalia și care, în forma ei actuală, are o vârstă ce depășește șapte secole, merită vizitată dacă ajungi în Barcelona. Tot așa se cere vizitat și fermecătorul și răcorosul cartier Barri Gotic, cu străzile lui foarte înguste și de aceea tot timpul umbroase, dar și primejdioase întrucâtva, acolo făcându-și veacul hoți mărunți de buzunare, rucsacuri sau genți, iuți și hotărâți să-și câștige zilnicul tain de pe urma turiștilor.

Dar Catedrala La Seu (numele vine de la statutul bisericii ca scaun al diocezei), un edificiu enorm din piatră, aparținând stilului gotic, este ca o insulă de tăcere și umilință în mijlocul orașului efervescent. Desigur că fiecare leagă Barcelona de numele formidabilei creații Sagrada Familia a lui Antoni Gaudi, care se construiește de mai bine de 100 de ani și încă se mai lucrează la terminarea ei. Dar bătrâna catedrală La Seu are o cu totul altă respirație, ceea ce este desigur firesc. Curtea ei interioară mi-a atins inima cu serenitatea manifestă, cu lumina razelor de soare strecurate printre înalții, bătrânii palmieri, cu prundișul alb presărat pe jos, cu mușchiul umed de pe mica fântână arteziană care te răcorește din prima clipă în care o privești.

În jurul fântânii, al cărui izvor se spune că a apărut pur și simplu de sub pardoseala de piatră, sunt oameni și păsări. Acestea sunt cele treisprezece gâște albe care trăiesc aici de multe sute de ani, desigur mereu altele, indiferente la trecerea zilelor, înstăpânite peste acest loc, veghind rugăciunile oamenilor care caută în biserică liniște sufletească, iertare sau poate doar un loc familiar încărcat de milă, iertare și speranță, simbolurile necesare inimilor noastre ca să continue să bată oriunde s-ar afla și oricât de greu le-ar fi.

Legenda gâștelor apărute de nicăieri spune o poveste, așa cum fac toate legendele, povestea Sfintei Eulalia, o copilă de 13 ani care a fost ucisă în secolul al IV-lea, fiindcă nu a acceptat să renunțe la credința ei în Hristos. În ziua martiriului Eulaliei, rușinea copilei de a fi expusă publicului goală a fost ștearsă de o minune: a nins în plină vară și zăpada a acoperit-o. De aceea tocmai 13 gâște, cu penele albe ca zăpada.

În curtea interioară, pe fântâna a cărei apă șoptește ușor și constant, se află o mică statuie a lui Sant Jordi, sfântul ocrotitor al Cataloniei, căruia îmi venea să-i mulțumesc, ca unui prieten, că m-a îngăduit în acest loc atât de plin de prietenie și căldură sufletească.

La Barcelona, un oraș care nu seamănă cu niciun altul, am avut senzația că m-aș putea așeza pe trotuar, pe Ramblas, maiestuosul bulevard care te duce din centrul orașului până la mare, și aș putea rămâne acolo zile întregi doar privind spectacolul străzii.

”Toate călătoriile au o destinație secretă de care călătorul nu este conștient” spunea Martin Buber și eu îi dau dreptate. Secretul acesta poate fi emoția pe care locul te face s-o simți, o emoție atât de puternică încât nu o mai uiți, te însoțește și te bucură pentru totdeauna când rememorezi ziua întâlnirii cu locul ”tău”. Frumusețea călătoriei este dată și de această surpriză pe care lumea și timpul ți-o dăruiește. La Barcelona, destinația secretă pentru mine a fost curtea interioară și micul sfânt de piatră udatde apa fântânii.

Interesant că peste ani îți vei da seama că memoria ta a reținut lucruri aleatorii, te trezești că nu ai uitat lumina razelor de soare răsfrânte pe nuanțele unor lalele violete pe o stradă dintr-un oraș uitat. Lalelele însă nu au fost uitate! Acest fenomen al minții este pentru mine surprinzător de fiecare dată, ba chiar mă amuză ciudățeniile memoriei. Adesea mă gândesc ”Doamne, dar de ce țin minte asta?” Cine știe, a rămas fixată și asta e…

Totuși, habar nu am dacă, întoarsă vreodată în acel loc – ceea ce nu am avut curajul să fac – aș mai simți azi la fel. Nu știu nici dacă voi găsi în lumea largă un loc pe care să-l simt la fel de atrăgător sau chiar mai pe sufletul meu, dar nici nu-l caut. Poate și acesta rămâne încă un secret al fiecărei călătorii – căutarea a ceva ce nu știi că vei găsi.

Călătoriile îți oferă trăiri imposibil de obținut altfel. Toate reproducerile de artă pe care le-am adorat toată viața mea, începând din copilărie, nu m-au pregătit pentru năvala de sentimente la întâlnirea în lumea reală cu tablourile lui Pieter Bruegel cel Bătrân, de exemplu. Tot ceea ce mi s-a povestit sau am citit despre albastrul lui Yves Klein nu m-au pregătit pentru ca, la Muzeul Albertina din Viena, Yves Klein să mă amuțească pur și simplu.

Sunt locuri anume care au capacitatea de a-ți captura inima. Și fiindcă e vorba de inimă, trebuie să acceptăm logica ei, pe care mintea nu întotdeauna o înțelege.

Vă rog aici să faceți exercițiul de a vă reaminti care este, pentru voi, cel mai frumos loc din lume? Dați, vă rog, credit primului care vă vine în minte și, mai cu seamă, întrebați-vă inima și ascultați-o pe ea când vă va spune unde a bătut cel mai tare pentru frumusețe.

Anca Laslo