Éva

Jan 27, 2022By

Din noiembrie 2021 se joacă la Teatrul de Stat din Oradea spectacolul cu titlul ”Eva Heyman”, la a cărei premieră nu am putut să iau bilet, așa încât abia acum câteva zile, la primul spectacol din ianuarie, am reușit să fiu și eu în public. A fost un privilegiu care îmi dă încrederea că acest an începe frumos, emoționant și bogat. Spectacolul îi îmbogățește pe cei care aleg să-l vadă, e o reușită atât teatrală, cât și din punctul de vedere al restituirilor istorice cuvenite, făcute în orice mod posibil și binevenite mereu. Éva Heyman a fost o fetiță evreică de 13 ani, din Oradea, care a primit în dar de ziua ei, în 13 februarie 1944, un jurnal de însemnări. Ca orice fetiță aflată la vârsta pre-adolescenței, ea este încântată de acest dar și își începe relatările cu mult entuziasm și încântare. Fără să știe și fără ca acesta să fi fost scopul ei, în cele aproximativ trei luni de însemnări, Éva conturează imaginea vieții ei zilnice. Aceasta se suprapune imaginii istorice a celor câteva săptămâni din primăvara anului 1944, de dinaintea deportării evreilor orădeni și bihoreni la Auschwitz, în timpul administrației horthyste din Ardealul de Nord.Read more…

Jan 27, 2022 14 comments

Sala de Aur

Jan 6, 2022By

Anul trecut, când Sala de Aur (Goldener Saal) de la Wiener Musikverein a fost lipsită de public la Concertul de Anul Nou, lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Mă gândeam că norocoşii care obţinuseră un bilet aveau voie să se afle doar în afara celebrei săli și, astfel, în cel mai paradoxal și trist mod, mă număram şi eu printre ei. Îmi dorisem foarte mult să particip la concertul din 1 ianuarie 2020 și m-am înscris online, în 2019, dar nu am avut şansa de a fi selectată la tragerea la sorți care mi-ar fi permis să cumpăr biletul. Eram dezamăgită, dar m-am resemnat cu gândul că pot avea acest noroc în viitor. După cum ne amintim, pandemia a făcut imposibilă participarea publicului și imaginea sălii pustii, decorate – ca în fiecare an – cu bogatele aranjamente florale, mi-a umplut ochii de lacrimi. Nu ajunsesem să fiu printre spectatorii din sală și totuși eram, fiindcă publicul era risipit peste tot în lume, doar în sală nu. Așa cum alții nu erau acolo, nu eram nici eu…Anul acesta a fost puțin altfel, aveam lacrimi în ochi dar nu le-am dat voie să curgă, nedorind să fac asta în prima zi a anului ca să n-o fac și în cele următoare, superstiție copilărească, dar cine vrea să riște? M-a emoționat discursul lui Daniel Barenboim, genialul dirijor și pianist israelian, născut în Argentina acum 79 de ani și aflat pentru a treia oară în postura de conducător al orchestrei vieneze, după ce dirijase concertul de Anul Nou și în anii 2009 și 2014.Read more…

Jan 6, 2022 15 comments

New York Café – povestea din poveste

Dec 30, 2021By

Într-un articol anterior, în care scriam despre ouăle imperiale de Paști găzduite de muzeul Fabergé din Sankt Petersburg, făceam apologia nevoii omului de frumusețe și de poveste. Nu sunt nevoile cele mai importante, cele de bază, dar ele există, sunt în mod sigur nevoi reale care, atunci când sunt împlinite ne luminează viețile. Am avut șansa de a-mi împlini aceste necesități sufletești petrecând, de curând, o oră dintr-o după-amiază de iarnă timpurie în cafeneaua considerată una dintre cele mai frumoase din lume, New York Kávéház (New York Café) din Budapesta. Așez amintirea acestei după-amiezi în colecția mea de momente strălucitoare, visate îndelung și apoi trăite cu încântare adevărată. Cunoșteam de pe internet splendoarea locului, cât și faptul că anumite ierarhizări din domeniu pun această cafenea pe primul loc în lume, sau în orice caz pe unul din primele. Read more…

Dec 30, 2021 14 comments

Chestionarul lui Proust

Dec 30, 2021By

Suntem aproape de sfârșitul acestui an și a devenit un obicei să ne uităm în urmă la felul în care am petrecut timpul care s-a consumat. Îmi propun și vă propun un exercițiu de sinceritate. Haideți să vedem, putem să ne definim? Și dacă da, cum o facem? Cum am putea să ne definim altfel decât prin ceea ce facem sau prin ceea ce avem? Ne cunoaștem oare pe noi înșine? În sprijinul introspecției pe care o propun aduc un chestionar pe care să-l completăm, celebrul chestionar al lui Proust. Răspunsurile lui, pe când avea 20 de ani, au fost publicate și au avut mare succes prin sinceritate și originalitatea expuse de scriitor. Este de fapt un simplu joc de societate, asemănător unui oracol, ca cele pe care le cunoaștem din copilărie. A fost făcut celebru în anii 70 ai secolului trecut de revista Vanity Fair care a început atunci să aplice acest chestionar celebrităților intervievate în paginile sale. Read more…

Dec 30, 2021 12 comments

Trenul spre Samarkand sau restituirea istoriei

Dec 2, 2021By

Trenul spre Samarkand este epopeea unei călătorii, un roman pasibil de a fi așezat în galeria marilor romane rusești, o carte ce spune povestea încercării de a salva cinci sute de copii orfani sau pribegi de la foamete, prin strămutarea lor din Kazan în blândul, însoritul și îndestulatul sud uzbec, la Samarkand. Cinci sute de copii în zdrențe, înfometați și înfrigurați sunt urcați într-un tren care-i va duce cale de 3000 de km, ca Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste să-i salveze de dezastrul care o bântuie. Suntem în anul 1923, la scurt timp după un război devastator și după o revoluție bolșevică aproape neîncheiată încă, după trei ani de secetă accentuată și după o politică a rechiziționării produselor agricole ținute de țăranii ruși drept rezerve, care au declanșat o tragedie inimaginabilă, generalizată în toată țara. Bunicul scriitoarei a fost un astfel de copil, căci dacă nu am ști asta și dacă nu am ști cât de mult s-a documentat scriitoarea în arhivele vremii, am putea crede că totul este o născocire a ei, un tren simbolic ca o arcă a salvării unor vieți, în care ne dăm seama că salvatorii înșiși sunt, la rândul lor, salvați prin demersul lor.Read more…

Dec 2, 2021 65 comments

Șapte frați

Nov 16, 2021By

Într-un moment al vieții mele, nu foarte îndepărtat de prezent, am făcut voluntariat la o casă de copii, un orfelinat de tip vechi, din cele puține rămase în sistemul românesc de ocrotire a copiilor abandonați sau orfani. Eram familiarizată cu funcționarea acestor instituții de când lucrasem pentru un ONG și, aflând din întâmplare despre o asociație care lucra în orfelinate și căuta voluntari, m-am înscris în programul lor. Eram într-un moment când doream să dau vieții mele un rost mai plin de semnificație și, știind că ”dăruind vei dobândi”, am început să merg săptămânal în singura casă de copii din orașul meu. Petreceam câteva ore, după amiază, cu copiii de acolo, în total 40, dintre care 25 erau de vârste pre-adolescentine, între cinci și doisprezece ani, și încă mai erau interesați de activități copilărești, de a se juca, de a desena sau colora și asculta povești citite din cărțile potrivite lor. Am continuat timp de câteva luni; din punct de vedere emoțional, acesta a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Read more…

Nov 16, 2021 17 comments

Templul Francmasoneriei din Oradea

Nov 4, 2021By

În apropiere de centrul urbei noastre, pe o arteră istorică, se află o clădire plină de prestanță, cu linii sobre de arhitectură specifică unui loc care găzduiește activități serioase, importante și tainice, mai mult sau mai puțin secrete. E o clădire ridicată în primii ani ai secolului XX, fără a fi masivă sau impunătoare prin dimensiuni, dar având o eleganță atrăgătoare și prezentând o îmbinare a stilului Art Nouveau cu elemente de inspirație greacă, iudaică și egipteană. Ea a fost construită în anii 1901-1902 după planurile arhitecților Zoltán Bálint și Lajos Jámbor din Budapesta. În mod vădit, edificiul are un aer mistic, enigmatic, conferit de elementele arhitecturale tipice francmasoneriei. Astfel, fațadei îi lipsesc cu desăvârșire ferestrele, având doar un portic de inspirație neo-grecească, mărginit de doi pilaștri laterali, iar spre centru are două coloane terminate în capiteluri dorice sobre, aidoma coloanelor Templului lui Solomon. Partea superioară a porticului se îmbină cu ornamentațiile specifice masoneriei, elementele simbolice distincte fiind cele opt acrotere (sfincși având menirea de a-i proteja pe membrii societății de spirite malefice), globul pământesc care simbolizează caracterul universal al masoneriei şi ochiul divin înscris in triunghiul cu raze. Read more…

Nov 4, 2021 12 comments

Miniatură

Oct 21, 2021By

De cele mai multe ori sunt atentă la întâmplările din jurul meu, uneori ele mă includ și pe mine, alteori nu, le observ cel mai bine pe cele frumoase. E ca și când aș face o colecție de momente, la fel cum alții colecționează căni cu inscripții haioase, eșarfe colorate sau magneți de frigider. Uneori, întâmplările din colecția mea sunt bizare sau pline de emoție, de necrezut sau nostalgice și multe îmi revin mereu în memorie. Azi am să creionez una dintre ele, care îmi aduce adesea un surâs în gând. Pe strada pietonală care străbate centrul orașului, pe vreo doi kilometri, de la teatru până la gară, sunt multe cafenele, restaurante, magazine, librării la parterul celebrelor palate orădene, pline de eleganță, pline de culoare și de atmosfera frumosului început de secol XX, când războaiele și comunismul încă nu sluțiseră fața umanității. Strada aceasta, ca multe altele din oraș, e plină și de porumbei. Fiindcă de-a lungul străzii, în două locuri, avem fântâni arteziene, porumbeii își fac veacul în preajma lor, mai ales vara. Din păcate ei murdăresc fațadele clădirilor și astfel, într-o oarecare disperare de cauză, spre a le stopa înmulțirea, acum vreo trei ani, s-a dat o hotărâre de consiliu local prin care se interzicea hrănirea porumbeilor…

Read more…

Oct 21, 2021 17 comments

Un palat simbol

Oct 7, 2021By

Este povestea unui palat fabulos dar, mai ales, povestea oamenilor care l-au visat, l-au conceput, l-au proiectat, l-au construit și l-au însuflețit. Noi suntem norocoșii, cei ce l-am primit în dar, ne e drag și îl admirăm, la mai bine de un veac de când veghează asupra centrului orașului Oradea, aproape de Crișul Repede, în partea estică a Pieței Unirii. Salutând trecătorii pe care îi îngăduie pe lângă el zilnic, Palatul Vulturul Negru este o clădire emblematică pentru arhitectura unei epoci strălucitoare și de peste 100 de ani un simbol al orașulu,. În bogata arhitectură secession orădeană, acest palat este cel mai important monument istoric, împunându-și până azi eleganța de început de secol XX. Orădenii aveau o vorbă, poate unii o mai au și azi. Dacă erai întrebat unde ai găsit anume lucru, de multe ori răspunsul era ”sub vultur”, traducere abruptă din maghiară – ”a sas alatt” – adică într-unul din magazinele elegante din pasajul Palatului Vulturul Negru. În timpul regimului socialist, în pasaj funcționa și un magazin special, unic, cu mărfuri în regim de consignație, primite din străinătate, în pachete ajunse cu greu până la Oradea. Azi, aici sunt mai mult cafenele și cluburi pline de tineri, astfel încât putem imagina o întrebare mai potrivită zilelor noastre, cu același răspuns de acum zeci de ani: ”unde ți-ai cunoscut iubitul/iubita?” – ”sub vultur!”Read more…

Oct 7, 2021 17 comments

Scrisori mai lungi

Sep 23, 2021By

Iubesc cu pasiune cărțile, le venerez, cititul e îndeletnicirea mea preferată de când am învățat cum se face. Primul roman pe care l-am citit, la nouă ani și jumătate, a fost Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain, într-o vară care-mi dăruia vacanța mare și plăcerea nestrămutată de a citi. Când am terminat cartea am avut regretul puternic că povestea s-a sfârșit și îmi părea atât de rău că această carte nu mă așteaptă s-o citesc de acum înainte ci, iată, o epuizasem deja. Sigur că citisem deja alte cărți, mai cu seamă Poveștile nemuritoare cuprinse în volume care erau pe vremea aceea în mare vogă, dar primul roman și primul meu erou a fost Tom Sawyer. În vara aceea am primit bucuria de a citi ca pe un dar pe care nu l-am pierdut niciodată și mă rog să nici nu-l pierd, căci prea e prețios. Regretul de a termina o carte care îmi place mult mă însoțește până azi, la fel ca regretul că n-o mai am de citit într-un viitor pe care știu că l-ar face mai senin. Țin minte perfect după amiaza de vară când am terminat Aventurile lui Tom Sawyer.Read more…

Sep 23, 2021 18 comments

Bucuria de a dărui bucurii

Sep 2, 2021By

Îmi plac foarte mult oamenii care fac ca lucrurile să pară ușoare. Nu sunt foarte mulți, dar ei au puterea să-ți arate că, bătând din palme și fluierând, lucrurile pot fi duse la un bun sfârșit care, uneori, este chiar magistral. Ei trag după ei pe mulți alții, îi găsesc pe cei capabili să-i ajute, coagulează idei și metode și insuflă credința că totul este posibil. Ei sunt oamenii care îmbrățișează principiul drag mie, conform căruia „dacă dorința e destul de puternică, se va găsi o cale”. Un astfel de om este Alexandru Badea, tenorul născut la Oradea, cu o carieră splendidă în Europa și în lume, care din 2016 este directorul artistic al unui unui festival orădean de mare succes, ajuns anul acesta la a cincea ediție. Festivalul se bucură de prezența, an de an, a unor mari personalități ale vieții culturale europene, sub cupola unor evenimente de cea mai înaltă calitate. Iată-ne, pentru câteva seri magice de vară, din nou în sala Teatrului Regina Maria din Oradea, spectatorii obișnuiți ai acestor momente de grație, oferite prin Festivalul European Music Open, căci așa l-a numit talentatul tenor. Read more…

Sep 2, 2021 11 comments

Odihnă între coline

Aug 26, 2021By

Adăpostit printre dealuri fermecătoare, înverzite de păduri și învolburate de ierburi, se află un sat cu o mie de locuitori, satul de unde începe istoria familiei mele dinspre mama, povestea pe care o cunosc. Tot ce a fost în familia mea înainte de satul Cuzap nu se mai știe. Îmi doream de zeci de ani să ajung la mormântul străbunicului meu, învățătorul Nicolae Reti, deși nici măcar nu știam dacă acest mormânt mai există. Îmi însoțiseră copilăria evocările bunicii mele despre viața lor, a copiilor învățătorului, trei băieți și cinci fete, de fapt unsprezece copii inițial, trei pierduți prin bolile copilăriei. Bunica mea Magda se născuse în 1907, deci amintirile ei îmi zugrăveau tabloul vieții unui sătuc de început de secol XX. Cei trei fii au urmat cu toții facultăți la Budapesta, iar fiicele s-au rezumat la a termina școala medie, cum era moda vremii. Au fost educați excepțional și pentru mine a fost întotdeauna uimitor felul în care cunoașterea și cultura găsesc modalitatea de a ajunge în mințile și sufletele oamenilor, însoțindu-le apoi viețile, în cele mai uitate și ascunse locuri – micul și aparent neînsemnatul sătuc transilvan.Read more…

Aug 26, 2021 17 comments

Ouă fermecate

Aug 12, 2021By

Gustav Fabergé, născut în 1814 pe teritoriul Estoniei de azi, dintr-o familie de origine franceză, fondează în 1842, la Sankt Petersburg, Casa de Bijuterii Fabergé. Impresionată de creațiile expuse, țarina Maria Feodorovna, soția țarului Alexandru al III-lea, cumpără în 1882 o pereche de butoni. Acest gest va deschide poarta unei legături superbe între Casa Fabergé și Rusia Țaristă, creațiile bijutierului fiind însoțitori ai vizitelor țarului peste tot în Europa, dând măsura puterii Rusiei acelor vremuri. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, casa de bijuterii are peste 500 de angajați, fiind celebră nu doar pentru creativitate, ci și pentru nivelul excepțional al execuție. Fiecare ou avea un concept original de creație, simbolistica îngloba atât de multă atenție la detaliu, la ființa căreia i se adresa, avea o oarecare autosuficiență a frumuseții și o poveste intrinsecă prin surpriza conținută.Read more…

Aug 12, 2021 14 comments

Podurile de pe Neva

Jul 29, 2021By

Era în anii nouăzeci ai veacului trecut, când încă republicile sovietice socialiste nici nu-și desăvârșiseră împrăștierea de sub marele URSS, când lucram ca translatoare la un ONG britanic, (CCF – Christian Children’s Fund, cu sediul la Londra și cu birouri în mai multe țări foste comuniste) cu activitate în domeniul protecției copiilor abandonați. Organizația avea colaborări și cu Rusia, mai exact cu Sankt Petersburg. Una din colegele mele, Mariana, asistentă socială, trebuia să participe la o conferință internațională taman la Sankt Petersburg și se afla în plin proces de căutare a căilor de a ajunge acolo. Mariana se tot frământa, o vedeam cu harta Europei sucită și învârtită, până când într-o zi, puțin mai libere, ne așezăm pentru o jumătate de oră la o cafea. Și atunci Mariana îmi dezvăluie enigma care o frământa: nu găsea pe hartă niciun oraș cu numele Sankt Petersburg! În toate căutările ei privitoare la avioane și legături de tren, găsea numai… Leningrad! Era pe vremea când Google încă nu exista, iar Internetul era folosit numai de armata americană. Noi abia aveam niște amărâte de modeme care ne ajutau să comunicăm prin e-mail, o chestie destul de avangardistă de altfel. Sunt genul de om care nu rezistă la posibilitatea de a face o glumă, așa că i-am spus Marianei: ”Ia-ți liniștită bilete pentru Leningrad că ajungi la Sankt Petersburg!”Douăzeci de ani mai târziu ajung și eu la Leningrad, într-o lună iulie cu nopți luminoase până spre trei dimineața. Aș vrea să vă pot face să simțiți senzația nopților albe, când crezi că amurgul nu vrea să te părăsească, dar simt că anumite trăiri nu pot fi împărtășite cu adevărat, ci trebuie verificate la fața locului. E uluitor cum te învăluie calmul nopții albe.Read more…

Jul 29, 2021 16 comments

Magda

Jul 15, 2021By

Cred că nu sunt singura care are nostalgii privind mâncăruri, gusturi, obiceiuri de familie, multe rămase definitiv doar în amintire, azi nemaiavând acces la ele, fie și doar pentru că nu mai există ingredientele din vremea aceea, fie pentru că nimeni nu mai are abilitățile de a le prepara. Bunica mea, Magda, nu mi-a pregătit nicio masă la wok, nu mi-a făcut budincă de chia sau guacamole. Dar mi-a pregătit zi de zi, ani la rând, mâncărurile cele mai savuroase, așteptându-mă cu masa delicat aranjată, întotdeauna cu șervețel lângă farfurie și având pe masă o vază cu flori sau măcar o floare într-un pahar. La micul dejun primeam porția zilnică de miere pe o farfurioară iar oul fiert moale mă aștepta în suportul lui special, lângă care bunica mea Magda tăia felia de pâine în fâșii pe care le înmuiam în gălbenușul auriu. Acestea erau însoțite de obicei de cacao cu lapte sau, și mai grozav, de ceaiul cu esență de rom. Mai bea oare cineva azi ceai cu esență de rom?Read more…

Jul 15, 2021 16 comments

Ziduri și destine

Jul 1, 2021By

Imre Darvas a construit o casă la Oradea, acum mai bine de un veac. La fel au făcut mulți alții în orașul aflat în plină expansiune. Aruncând o simplă privire casei lui, încă înainte de a intra îți dai seama că ea este materializarea unui vis. Casa lui este absolut unică, spunându-ți parcă, ”eu am personalitate, tratează-mă cu respect, îți dau voie să intri și ai să-mi cunoști frumusețea”. Acum, această casă este un muzeu de o factură unică în România – Muzeul Art Nouveau ”Casa Darvas-La Roche”. A trecut un veac peste visul antreprenorului orădean Imre Darvas, un veac frământat de războaie, dureri și nedreptăți pe care omul care își dorea, în 1909, o casă superbă, nu le putea prefigura. Vreau să vă spun aici povestea acestei case și a oamenilor datorită cărora a apărut, mai ales pentru că, scriind despre ei, voi putea reda, sper, un moment dintr-un timp al belșugului, al inovării, al bunului-gust desăvârșit.Read more…

Jul 1, 2021 23 comments

Am pus o piatră

Jun 17, 2021By

Niciunul dintre noi, oricât ne-am dori, nu putem îndrepta răul absolut care s-a făcut unor oameni, unor milioane de oameni, cu nimic diferiți de toți oamenii de pe Pământ, în deceniul al patrulea al frământatului și tragicului secol XX. Nu se mai poate schimba nimic, nu se mai poate alina și nici reface ceea ce s-a distrus definitiv. Se poate însă rememora, se poate onora și prețui existența unei comunități valoroase în orașul Oradea, o comunitate care a contribuit major la istoria și dezvoltarea lui -comunitatea evreiască. În anul 1722 este atestată istoric existența a 22 familii de iudei în Oradea, deși nu ar fi greșit să se ia în considerare prezența lor în cetatea Oradea încă de la atestarea ei documentară, din anul 1113, aceasta fiind reședință episcopală catolică. Legile vremii permiteau evreilor să locuiască doar în orașe episcopale. Totuși, probabil numărul lor era atunci foarte mic. În zilele noastre este acceptată așadar prima menționare a evreilor în oraș în anul 1722. În 1731 s-a creat Hevra Kadișa (Confreria Sacră), ceea ce presupunea prezența unei comunități numeroase și distinct conturate.Read more…

Jun 17, 2021 13 comments