– Tata, mă întreabă băiatul meu la celular, de ce nu stai acasă?– Cum adică nu stau acasă? Mă plimb doar prin cartier. La cumpărături ies doar o dată la zece zile. – Dacă stai locului, îți aduc nepoții să-i vezi de pe balcon. Mă șantajează, mă gândesc mai în glumă, mai în serios. Cel mai mult mă deranjează că nu pot să-mi ajut colegii, mai ales că am specialitatea cea mai căutată în zilele noastre: anestezist și intensivist, dar la ora actuală pensionar. Mă încadrez în grupa de vârstă de risc. – Andrei, îl aud pe șeful secției de anaestezie. Ai vrea să fii pe lista medicilor pensionari care pot fi chemați la nevoie? – Bineînțeles, îi răspund și mă gândesc că asta se va întâmpla, Doamne ferește, doar dacă vom ajunge la un număr incredibil de cazuri grave, ca la New York sau în Italia.Read more…
Într-unul din zborurile mele spre America trebuia să schimb avionul la Frankfurt. Am pierdut legătura spre Chicago și am fost nevoit să rămân în oraș. Era la începutul serii, aveam timp suficient să mă plimb. Lângă hotelul la care stăteam era o stație de metro, așa că în douăzeci de minute am fost în centrul orașului. Era în 17 decembrie, în ajunul Crăciunului. Orașul era împodobit feeric. Era o atmosferă de sărbătoare, piața centrală era plină de de dughene cu bere, se simțeau miresme îmbietoare de cârnați și varză, pomul de Crăciun îți fura privirea. Am intrat într-un bistrou, m-am așezat la bar și-am cerut o halbă de bere. Lângă mine stăteau doi tineri cu berea în mână, cu un drapel al echipei de fotbal Eintracht Frankfurt și fulare cu culorile echipei. Nu păreau prea veseli, probabil că echipa lor a pierdut, mi-am spus. – Cu cine a jucat Eintracht și care a fost rezultatul? am întrebat eu în engleză. – Cu Hertha Berlin și am pierdut, a spus unul dintre ei, care s-a prezentat mai târziu pe numele de Helmuth. – Nu prea merge echipa în ultimul timp, a spus Dietrich amărât, celălalt fan al echipei. – Îmi pare rău, am spus. Prosit! am continuat cu berea în mână. Să bem pentru un An Nou fericit și mai bun și pentru echipa voastră. – Prosit! mi-au răspuns. De unde sunteți? m-au întrebat. – Din Israel, le-am spus și m-am prezentat.Read more…
Răsfoiesc un album vechi cu fotografii în alb-negru și îmi aduc aminte de un vers dintr-o poezie a Anei Blandiana: „Țin timpul în mâini ca pe niște cireșe roșii, rotunde”. Iată-mă la vreo trei ani, într-o bluză de marinar, în brațele lui Kaicsa néni, dădaca mea. Femeia care privește din fotografii nu era frumoasă, dar mie îmi plăcea foarte mult. În altă fotografie părinții mă îmbrățișează, iar eu privesc victorios, parcă aș vrea să le spun că viața are sens și că e frumoasă, chiar după ce au trecut prin infernul lagărelor naziste. Iată și copiii de pe strada Rákoczi 72, unde am locuit timp de douăzeci și cinci de ani, și cu care am avut o copilărie ca-n povești. Cu doi dintre ei am rămas prieteni toată viața, îi văd adesea în realitate, nu numai în poze. Read more…
Coltău este o așezare în vecinătatea orașului Baia Mare, județul Maramureș .Acolo se află un splendid castel, construit în secolul optsprezecelea, care a aparținut contelui Sándor Teleki. Aici a locuit o vreme marele poet maghiar Sándor Petőfi în luna de miere, după căsătoria cu Júlia Szendrey. Petőfi era prieten cu contele. Tot în acest castel a locuit o vreme un alt prieten al contelui Teleki, compozitorul Franz Liszt. Rapsodia Întâia Ungară a fost compusă aici. I se mai spunea Rapsodia de la Coltău sau Pocsi (după numele unui lăutar din Sighetul Marmației care-l impresionase pe Liszt). Castelul a fost locuit până prin 1935 de către urmaşii contelui. Azi găzduiește Muzeul Memorial Petőfi Sándor. În decembrie 1943 detașamentul de muncă forțată Nr. X din armata maghiară era încartiruit în castelul Teleki din Coltău, abandonat de familia contelui. Era o zi geroasă. Vilhelm era disperat, neştiind ce-l așteaptă. Se vorbea că evreii din acest detaşament aveau să fie trimişi pe frontul din Ucraina, de unde puţini scăpau cu viaţă. În după amiaza sosirii în castel membrii detașamentului au fost primiți de soldații de pază și de colonelul Imre Reviczky. – Bună seara, domnilor, s-a prezentat comandatul detașamentului. Aștept să vă faceți datoria față de țară și să efectuați în timp record reparațiile terasamentului de cale ferată, care este deosebit de important pentru a asigura aprovizionarea armatei. Eu însumi mă voi strădui să vă asigur, pe cât se poate, condiții de supraviețuire în aceste vremuri grele.Read more…
Actualmente trăim o pandemie a infecției cu un virus care până acum nu l-am băgat în seamă, nici măcar după epidemia de SARS. Viața modernă, globalizarea, ușurința cu care ne deplasăm dintr-o țară în alta, de pe un continent pe altul, a dus la realitatea de azi: Nu trăim doar în țara noastră, trăim pe întreg globul pământesc. La început problema epidemiei actuale a fost doar a chinezilor, dar în scurtă vreme ea a devenit problema noastră, a tuturor celor care trăim pe această planetă. Mii de oameni se îmbolnăvesc zilnic, multe vieți umane sunt pierdute. Este o criză economică asemănătoare celei din 2008. Mulți oameni își pierd slujbele, numărul șomerilor crește mai rapid ca numărul celor infectați. Își va reveni oare economia mondială? Omenirea a mai trecut prin crize economice de acest fel și și-a revenit mai devreme sau mai târziu. Nu uitați însă că nu sunteți singuri, milioane de oameni sunt în aceeași situație. Spiritual nu sunteți izolați.Read more…
În ziua celui treilea tur de scrutin al alegerilor pentru Kneset din martie 2020, ne-am întâlnit, unde altundeva, la bazinul de înot. – Ițhak, știu că nu se cade să te întreb, dar totuși, având în vedere că suntem amândoi pensionari, spune-mi cu cine ai votat? S-a uitat la mine cu o privire șugubeață și m-a întrebat: – Tu ce crezi?M-a pus într-o situație dificilă, nu știam ce să răspund. – Cu Partidul Muncii, mi-a răspuns Ițhak. Dintotdeauna votez cu ei. – Partidul pe care l-ai votat a pierdut foarte multe mandate, demult nu mai este un partid care atrage un număr semnificativ de alegători, i-am spus. – Pentru mine contează că este prezent în parlament. E singurul partid care îi are în vedere pe omenii de rând. – Vrei să știi cu cine am votat eu?Read more…
– Ți-am spus să nu luăm oferta acesta de croazieră, spuse Iair, vorbind cu Ilana, soția lui. E prea lungă și am presimțiri sumbre. – Probabil că-ți lipsesc prietenii și meciurile de fotbal, îi răspunse Ilana. Eu sunt încântată, vom avea atât de multe lucruri interesante am văzut! Erau plecați de șaisprezece zile într-o excursie în Orientul Îndepărtat, pe bordul vaporului italian Perla Asiei, împreună cu încă trei mii de turiști din toate colțurile lumii. Erau singurii israelieni. Repartiția cabinelor la același preț s-a făcut în ordine alfabetică a țării de origine și astfel Ilana și Iair au ajuns vecini cu o familie iraniană și cu una din Islanda. În ziua a șaisprezecea ajunseră la Yokohama, dar în loc să coboare pentru a vizita orașul, la bordul vasului s-au urcat mai mulți japonezi îmbrăcați în haine de protecție și i-au anunțat că toți pasagerii vasului Perla Asiei sunt în carantină pentru o perioadă de paisprezece zile, nu au voie să părăsească vasul și sunt rugați să stea în cabinele lor. Ilana și Iair n-au prea urmărit emisiunile de știri și nu știau despre proporțiile epidemiei cu noul tip de coronavirus CoViD 19.Read more…
În anii optzeci, vecinul nostru bun, (carea avea pereți comuni cu apartamentul nostru), avea două televizoare, unul în salon, celălat în bucătărie. Nu-l interesau emisiunile de TVR din anii aceia, cu excepția știrilor de la ora 19.00. De fiecare dată când eram la ei, la această oră ne ruga să facem liniște. ” Sst, acum se va anunța că Ceaușescu nu mai e!”În toamna anului 1989, mai precis în luna noiembrie s-a dărâmat zidul de la Berlin; prim secretarul partidului comunist și dictatorul Bulgariei, Todor Jivkov, a fost destituit din funcție; în Ungaria și Cehoslovacia guvernul dialoga cu partidele de opoziție. Numai în România nu se schimba nimic. Și totuși… În dimineața zilei de 16 decembrie, la emisiunile de știri ale stațiilor de radio din Israel s-a anunțat: „La Timișoara, în România, au avut loc demonstrații antiguvernamentale. Organele de securitate au intervenit brutal. Sunt și victime.” M-am bucurat din adâncul sufletului și am strigat din toate puterile: “În sfârșit a început revolta și în România!!!” Read more…
Suntem martorii unei epidemii de infecții cu Coronavirus, care se răspândește cu repeziciune în toată lumea. Cunoscută sub numele de infecție virală cu 2019 nCov (2019 novel Coronavirus), boala a început în orașul Wuhan, locuit de douăzeci de milioane de oameni. Mortalitatea este relativ redusă, 2,5%, însă specialiștii sunt îngrijorați pentru că boala se dovedește a fi deosebit de contagioasă, numărul total al bolnavilor din întreaga lume ridicându-se (în momentul în care scriu) la 17.000. Se pare că autoritățile din regiunea Wuhan au luat cu oarecare întârziere măsurile necesare pentru a preveni răspândirea bolii, dar sunt măsuri foarte stringente, care merg până la izolarea totală a întregii provincii Hubei de restul Chinei. Actualmente în orașul Wuhan nu există transport în comun, trenurile nu circulă, pe străzi sunt doar câteva taximetre autorizate să transporte bolnavii la spitale, școlile sunt închise, oamenii stau închiși în casă. Spitalele au devenit neîncăpătoare. La prima vedere Wuhan a devenit un oraș fantomă. Boala s-a răspândit pe cinci continente, în 25 de țări. Și mai repede decât boala s-au răspândit manifestările rasiste. Unele ziare franceze au publicat articole antichinezești…Read more…
Prima dată când mi s-a adus la cunoștință că sunt evreu avem patru ani, abia am fost lăsat să mă joc neânsoțit în curtea imobilului în care locuiam. Cel care mi-a comunicat apartanența mea națională, a fost un băiat de șapte ani, copil de scriitor comunist, fost ilegalist (sic!). – Tu ești zsidó (evreu), mi-a spus Karcsi. Eu nu sunt zsidó, am răspuns. Eu sunt comunist! Și nu știu ce înseamnă zsidó. Mama și tata sunt amândoi comuniști și eu sunt de asemenea comunist, nu zsidó. Le-am povestit părinților mei episodul și i-am întrebat de ce mi-a spus Karcsi că sunt zsidó. – Ești încă prea mic ca să înțelegi, mi-a spus tata, îți vom explica când vei fi mai mare. La nouă ani eram încă tot comunist, proaspăt primit în rândul pionierilor, mândru de cravata mea roșie, când am fost luat la rost de unul din colegii mei pentru faptul că, după spusele lui, “noi” l-am omorât pe Cristos…Read more…
Am primit permisul de circulație destul de târziu, la 38 de ani. În România nu aveam mașină, așa că am început să conduc abia la doi ani după primirea carnetului și la un an de la sosirea în Israel. De atunci am avut de-a face cu polițiștii în situații mai mult și mai puțin plăcute. Pentru a ajunge la parcarea pieții din Beer Sheva, trebuie să faci un ocol mare, cu toate că există un drum mai scurt, dar strada aceea e rezervată mijloacelor de transport în comun. De câteva ori am scurtat drumul și am trecut pe unde era interzis, fiind foarte mulțumit de soluția minunată pe care am am găsit-o pentru parcare rapidă. Nu-mi amintesc dacă nu am văzut sau am făcut doar abstracție de semnul de circulație. Cert este că într-una din zile m-a oprit omul ordinii. “Ce semn de circulație ai observat la începutul străzii? ” m-a întrebat. Adică ce semnificație i-ai dat semnului respectiv? L-am privit nedumerit. Parcă văzusem o tablă în alb și albastru. “Drapelul Israelului”, i-am răspuns cât se poate de serios.Read more…
Într-o zi de salariu, Wolfgang Bruck, maistru la Uzinele Siemens din Berlin, a intrat într-un magazin de aparate electrice. Era în 1930, cu două zile înainte de Crăciun, și s-a hotărât să cumpere un aparat de radio, cadou pentru toată familia. Soția Helga şi copiii Erich şi Kristina se vor bucura deopotrivă de darul acesta, s-a gândit el. Alegerea a căzut pe un radio Siemens, care avea o scală luminată, cu o mulţime de posturi trecute pe ea, un difuzor mare și un ochi magic, verde, care semnala dacă te apropiai de postul căutat. Vânzătorul l-a asigurat că a ales bine, era un aparat modern, durabil şi cu sunetul clar.Wolfgang era încântat de noul radio, putea asculta știrile acasă, nu numai la difuzorul uzinei și, mai ales, putea asculta muzică simfonică. În 24 ianuarie 1933 l-au ascultat cu toții la radio pe Adolf Hitler, noul cancelar al Germaniei, vorbind de la Reichstag despre noua politică a țării și despre ideologia nazistă. Familia Bruck era încântată de noul lider al Germaniei și de programul său. Membrii familiei Bruck au avut parte de multe transmisii radiofonice de neuitat: Olimpiada de la Berlin din 1936, concerte dirijate de Wilhelm Furtwängler și Herbert von Karajan (cei doi mari dirijori germanI care au făcut pact cu naziștii) precum și tiradele capului propagandei fasciste, Goebbels, despre ”glorioasa armată germană”.Read more…
Kurzii, care numără 35-40 de milioane de oameni, sunt cel mai mare popor fără țară. Sunt răspândiți în patru țări: Turcia, Irak, Siria și Iran. Visul lor constă în înființarea unui stat, sau cel puțin dreptul ca în fiecare teritoriu în care reprezintă majoritatea populației să se bucure de autonomie administrativă, economică, etc. Pe teritoriul Turciei trăiesc 14 milioane de kurzi, 17% din populația țării. Nenumărate conflicte au caracterizat relațiile kurdo-turcești, care au provocat victime, epurări etnice, deportări. În Turcia este interzisă folosirea limbii kurde, nu sunt ziare în această limbă și nici școli în care copiii kurzi să poată învăța limba maternă. În Irak kurzii care reprezintă 14% din populația țării au fost supuși terorii de stat, peste 150.000 dintre ei fiind măcelăriți pe timpul prezidenției lui Saddam Hussein. În Siria kurzii reprezintă 10% au luptat cu aliaţii împotriva Statului Islamic şi după înfrângerea acestuia şi-au format o autonomie…Read more…
Într-una din sâmbetele de pe vremea rezidenței, când făceam de gardă la MICU, unitate de terapie intensivă mobilă, am fost solicitați de urgență la o sinagogă, într-un cartier al orașului. La sosire am găsit un om care își pierduse cunoștința. Zăcea întins între bănci, iar rabinul templului îi făcea masaj cardiac, înconjurat de enoriașii uluiți. Era probabil un stop cardio-respirator, ca urmare a unui infarct miocardic. Timp de douăzeci de minute l-am resuscitat pe bolnav împreună cu paramedicii. După ce pulsul pacientului a revenit, l-am luat în ambulanță, continuând tratamentul. Eram gata de plecare, când rabinul a fugit spre noi, cerându-ne să-l luăm și pe el la spital. După ce am ajuns cu pacientul la urgențe și l-am predat echipei de gardă, l-am întrebat pe rabin: Rebe, azi e sâmbătă, cum de te-ai urcat într-o mașină, adică o ambulanță? Când e vorba de viața unui om, sau ceva care spre binele unui semen al tău, primești de la Autoputernicul dezlegare de rigorile șabesului, îmi răspunse rabinul.Read more…
L-am cunoscut pe Aram Azaryan într-una din concentrările mele în armată. Lucra cu mine. Făcea parte din echipajul sanitar al batalionului. Terminase cursul de paramedici, dar în civil era profesor de istorie la Liceul Armean din Ierusalim. Într-una din diminețile de Şabat, ieșind din sala de mese, mi-am aprins o țigară, ca de obicei pe vremurile când fumam. Aram s-a apropiat de mine și mi-a spus în șoaptă: – Domnule doctor, ar trebui să vă îndepărtați cu țigara de sala de mese. Sunt printre noi religioși pe care îi deranjează fumatul în timpul Şabatului. Eu sunt creștin, n-ar trebui să mă intereseze, dar oricum trebuie să-i respectăm. Mi-am stins țigara și l-am întrebat: – Aram, tu de ce faci armată? (În Israel, cetățenii arabi de religie musulmană sau creștină nu sunt obligați să efectueze serviciul militar, pot să-l facă însă în mod voluntar). – Sunt cetățeanul acestei țări, deci am și eu obligația să satisfac serviciul militar. Asta-i tot. M-am născut aici, în Ierusalim, iubesc acest oraș, mă simt acasă. – Ai auzit de scriitorul Franz Werfel? m-a întrebat Aram. Read more…
– Domnul Schwartz? – m-a întrebat recepționerul hotelului. Tovarășul colonel vă așteaptă în camera 203, etajul doi. Nu mă simțeam în apele mele, eram tensionat, era prima dată când aveam de-a face cu autoritățile și încă cu Securitatea. Trecuseră mai bine de șase săptămâni de când am fost la Ambasada Israelului, în primăvara anului 1984, pentru a mă interesa de singurul meu unchi, kibuțnic, care nu mai dădea niciun semn de viață…– Sunt colonelul Aioanei, s-a prezentat un om între două vârste, cu părul cărunt, într-un trenci albastru. Sunt interesat de motivul pentru care ați fost la Ambasada Israelului. I-am relatat toate amănuntele. Au urmat o serie de întrebări legate de persoana și familia mea, după care am fost rugat să aștern pe hârtie tot ce i-am povestit. Mi-a cerut un număr de telefon, după care ne-am despărțit. Presimțeam că nu a fost ultima noastră întâlnire…Nu mult după întâlnirea cu securistul am primit de la unchiul meu o scrisoare în care îmi explica motivul pentru care nu l-am găsit. În scurtă vreme am fost din nou invitat la o convorbire cu colonelul, în care mi-a cerut încă o dată să-i dau în scris tot ce s-a întâmplat la Ambasada Israelului.Read more…
Casa Universitarilor, gazdă a Orchestrei Filarmonice din Cluj, a fost legată de viața mea începând din copilărie, continuând cu anii de liceu, facultate, etc., până la emigrarea în Israel. NU voi uita niciodată concertele educative matinale de duminică, având la pupitru pe maeștrii Antonin Ciolan, Emil Simon, cu explicații prezentate de talentatul profesor Guttman, directorul Liceului de Muzică din Cluj. Am avut norocul, alături de mulți alți melomani, să-l ascult pe Sviatoslav Richter, Igor Oistrach, Leonid Kogan, Rudolf Kerer, Emil Gilels, Radu Lupu și alți ariști vestiți. Pe lângă mulți alți dirijori, precum Mircea Cristescu, Janos Ferencsik, etc., cea mai adâncă impresie mi-a lăsat-o Kiril Kondreașin, dirijorul Orchestrei Simfonice din Moscova, cu un concert Beethoven de neuitat. Îmi amintesc că s-a cântat Simfonia a VII-a, opera mea muzicală preferată, care mă emoționează și azi. Am fost martor la transformarea impresionantă a lui Erich Bergel în plină zi, dintr-un simplu flautist în cel care avea să devină unul din cei mai virtuoji dirijori ai filarmonicii clujene. (Erich Bergel a terminat Consevatorul de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, studiind nu numai flautul și orga, ci și dirijatul. Din diverse motive nu a fost promovat la pupitrul de orchestră, rămânând flautist. Evenimentul descris, în care Bergel apare pe neașteptate în rolul de dirijor, a fost absolut întâmplător. Maestrul care trebuia să dirijeze s-a îmbolnăvit și ca să nu se anuleze concertul, cineva din conducerea instituției și-a amintit de Erich Bergel…) Read more…
– Șalom, domnule. Ai auzit că în apartamentul de la etajul trei se mută un etiopian? – m-a întrebat Igal, președintele comitetului de locatari. Nu. Și apoi ce importanță are? – i-am răspuns. Cum, nu înțelegi? Locuim într-un imobil foarte bine cotat, pe o stradă cu case elegante, vecini buni, oameni din clasa mijlocie. Dacă un om de culoare se mută în blocul nostru, prețurile apartamentelor vor scădea, după ce până acum au crescut în fiecare an, spuse Igal. De fapt toți vecinii sunt îngrijorați. Crezi că așa se va întâmpla? Încă nici nu știm cine este noul locatar, cum arată, cu ce se ocupă și deja tragi concluzii pesimiste. – Așa se întâmplă în multe cazuri, a continuat Igal. Folosesc niște condimente cu miros neplăcut, mai încercă președintele comitetului de locatari….Read more…
La sfârșitul săptămânii un tânăr evreu religios a fost ucis de către teroriști palestinieni. Din păcate evenimente asemănătoare au loc nu rareori în Israel. Ceea ce a fost însă ieșit din comun de această dată a fost faptul că victima, în vârstă de 19 ani, a fost găsită cu o carte în brațe. Autorul cărții, David Grossman, este unul din scriitorii cei mai cunoscuți în Israel și nu numai, cărțile sale fiind traduse în treizeci de limbi. În limba română au apărut: „Unul cu care să fugi de acasă”, „Un cal intră într-un bar“, „Până la capătul pământului”. Pe la începutul anilor 2000, la o expoziție a cărții la Tel Aviv, un cititor a plecat cu o carte fără să plătească. Autorul, binecunoscutul publicist și politician israelian Tomi Lapid, a fost de față. Într-unul din articolele sale el vorbește despre dilema în care s-a aflat, fiind martor la furtul cărții sale. Pe de o parte, scrie domnia sa, a fost măgulit că cititorul era atât de entuziast răsfoind noua lui nuvelă, încât a uitat să plătească, pe de altă parte a găsit că este de datoria lui să anunțe vânzătorul.Read more…
Începând din 23 mai 1944, cei o sută de locuitori evrei din satul Boileşti, așezat undeva în Bihor, au fost obligați să poarte steaua galbenă a lui David, împreună cu toate restricțiile ordonate de autoritățile de ocupație maghiare. – Băi Ghiță, ai auzit ce vor să facă autoritățile cu evreii? – spuse Dumitru. Sunt zvonuri că vor să-i ducă în Germania sau în Polonia la muncă și se mai spune că pe mulți o să-i omoare. – Și eu ce pot să fac? întrebă Gheorghe, primarul comunei. – Cum adică, nu-ți pasă de oameni ăștia? Sunt vecini de-ai noștri. Cu Adam farmacistul și cu Moșe de la prăvălie sunteți chiar prieteni, spuse Dumitru. – Mitru, tu unde trăiești? Nu vezi că suntem sub stăpânirea ungurilor, nu noi decidem asupra destinului evreilor. – Pe tine te-au lăsat să fii mai departe primar cu toate că ești român, continuă Dumitru. Ai relații cu autoritățile de ocupație, poți măcar să încerci să-i ajuți pe sărmanii noștri consăteni…Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
