Anul trecut, de Pesah, la începutul lui aprilie, petreceam un seder acasă, în doi, cu soţul meu, depănând amintiri despre seder-uri trecute, petrecute alături de membrii comunităţii evreilor din Cluj, sau alături de copii, în Israel. Condiţiile dictate de pandemia care a năpădit lumea m-au determinat să scriu un “Epilog la pesah”, pe care l-am încheiat cu urarea leşana habaa beyahad (anul viitor – împreună), parafrazând dorinţa exprimată la sfârşitul ceremoniei: leșana habaa beIerușalaim (anul viitor la Ierusalim). Pandemia însă, pârdalnica, s-a încăpăţânat să nu părăsească scena; prin urmare m-am gândit să scriu, de această dată, un prolog la sărbătoarea de Pesah care se prefigurează a fi asemenea celei de anul trecut, acasă, în doi.Read more…
În anul 1981 am vizitat Israelul pentru a doua oară. Această vizită, care a durat patru săptămâni, mi-a rămas în amintire datorită croazierei pe Marea Mediterană pe care am făcut-o în timpul acestui sejur. Ce m-a determinat să scriu despre această croazieră după atâția ani când datele exacte au pălit demult? Se știe că bătrânii trăiesc în trecut și mai ales acum, când sunt mai singură ca altădată, deoarece ai mei sunt de peste un an la Bușteni din cauza pandemiei, am tot timpul să evoc amintiri și evenimente plăcute dintr-o „altă” viață, care nu se va mai întoarce. Sunt exact 40 de ani de la această croazieră pe care nu o plănuisem. Erau 10 ani după prima mea vizită care m-a entuziasmat, doream să-mi revăd rudele, veri și verișoare și în special țara. Surpriza mi-a făcut-o una din verișoare, când m-a invitat să-mi petrec ultimele zile ale vizitei într-o croazieră care pornea din portul Haifa, pe care încă nu-l văzusem, deși fusesem de mai multe ori în acest oraș frumos; iar escalele erau în locuri care mi se păreau foarte interesante: Rhodos, Atena și Larnaca. Bineînțeles că am fost încântată și am primit cu plăcere acest neașteptat cadou. Croaziera implica o serie de drumuri la Legația Greciei pentru viză, dar le-am rezolvat foarte ușor și în timp util, bucuroasă să pot cât de cât vizita locuri necunoscuteRead more…
În anul 1527 Philipp, Prinț și Landgraf de Hesse, înființează la Marburg prima Universitate Protestantă din lume. Astăzi Universitatea Philipps din Marburg este reprezentată prin inovații deschizătoare de drumuri în domeniul medical. În anul 1889 Behring publica în Deutsche Medizinische Wochenschrift lucrarea Ueber das Zustandekommen der Diphterie-immunität und der Tetanus-Immunität bei Tieren (Despre apariția imunității împotriva difteriei și a tetanosului la animale), lucrare recunoscută ca originală și deschizătoare de drumuri în cercetare și în producția de medicamente. În 1895 postul de profesor de igienă la Universitatea din Marburg este ocupat de Emil von Behring. În anul 1901 profesorul Emil von Behring primește premiul Nobel pentru medicină, în semn de recunoaștere și apreciere a lucrărilor lui de cercetare și a realizării primului ser antidifteric „care deschide medicinei noi drumuri de cercetare, iar medicilor le oferă arme victorioase de lupta împotriva bolilor și a morții“Read more…
În seara de joi, 25 martie, am fost plăcut surprinsă că în comunicatul privind noile restricţii impuse de valul trei al pandemiei, a fost menţionată şi sărbătoarea de Pesah (ceea ce anul trecut nu s-a întâmplat). „Pentru noaptea de 27 spre 28 martie, adică sâmbătă şi duminică, măsura va fi extinsă până la ora 22,00 pentru persoanele care vor participa şi se vor deplasa ca să participe la serviciile religioase oficiate pentru sărbătoarea Pesach”- a spus secretarul de stat Raed Arafat.Mesajele transmise atât de către preşedintele României, sunt alte dovezi ale respectului faţă de minorităţi şi dorinţa de convieţuire armonioasă, fireşti într-o ţară democratică, europeană. Bucuria sărbătorii eliberării din robia egipteană a fost tulburată în scurt timp de un alt mesaj, cel postat de Maia Morgenstern Facebook: „Iată ce primesc de Pesach, de Ziua Teatrului” scria ea, reproducând imaginea unei scrisori de ameninţare cu moartea. Textul care mustea de ură viscerală m-a şocat şi m-a descumpănit. M-a ameţit ca o izbitură în moalele capului. Nu puteam înţelege cine şi de ce ar putea scrie o astfel de scrisoare de ameninţare. „Un dezaxat!” mi-am spus…Read more…
O vorbă veche – un pic patetică ce-i drept – spune că poți părăsi Timișoara, dar ea, Timișoara, nu te va părăsi niciodată. O fi ea patetică, însă asta nu o făcea mai puțin adevărată. Eu, cel puțin, am simțit asta cu prisosință. Am simțit-o atunci când Timișoara a fost orașul erou care a aprins flacăra Revoluției și a stat singur în fața dictaturii, am simțit-o mai târziu ori de câte ori reveneam acasă. Timișoara mea nu m-a părăsit niciodată chiar şi atunci când s-a împotmolit în mâlurile tranziției. Era mereu acolo aşa cum o lăsasem, acel oraș unic prin multiculturalitate, Timișoara celor două muzee (de istorie și de artă), Timișoara celor trei teatre (maghiar, român și german), a celor patru parcuri (Scudier, Alpineț, Rozelor și Poporului), a celor cinci confesiuni, a celor şase cartiere, a celor şapte piețe. Zilele trecute însă am avut pentru prima oară impresia că nu mai îmi recunosc orașul.Read more…
Pentru mine a aşterne masa e cu totul altceva decât a „pune masa”, după cum a aşterne patul este cu totul (şi cu totul) altceva decâte a „face patul”. Îmi place când se aşterne liniştea, la fel cum mă bucur să văd cum se aşterne zăpada…Îmi place cum sună cuvântul acesta care parcă înglobează simultan imaginea curăţeniei, foşnetul damascului (sau satinului), atingerea calmă a mâinilor, dar şi taina „valetului de cupă care pică la aşternut”…„Tu mai calci aşternuturi?” – m-a întrebat deunăzi, contrariată, o prietenă (mult mai gospodină decât mine). „Eu le spăl şi le pun la uscat, nu trebuie călcate”, mi-a spus ea.Read more…
Scriu acest articol tocmai în mijlocul circotecii naționale legate de demiterea subsecretarului de stat Octav Bjoza, care a pus sub semnul întrebării dimensiunile Holocaustului și a aruncat anatema asupra comunității evreiești pentru aducerea comunismului în România – două vechi și penibile stereotipii antisemite, care din nefericire încă fac să clocotească multe minți obscure și maniace ale dreptei românești. Fac un efort individual deosebit și admir intervenția fermă și univocă a premierului Cîțu, care a afirmat clar că declarațiile Dlui Bjoza, care de altfel este și președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici și Victime ale Dictaturii din România sunt “nu doar o încercare de a mistifica istoria, ci și un gest periculos pentru valorile democratice“. Nimeni nu neagă că evreii români n-au avut faliții și scursorile lor umane, torționari comuniști, anchetatori barbari precum Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Ștefan Coler (Koller István), Mișu Dulgheru (Moise Dulbergher), sau faimosul general Gheorghe Pintilie, poreclit Pantiușa. Dar nu trebuie uitat niciun moment că acești monștri s-au lepădat de evreitatea lor, au fost în primul rând fanatici comuniști cu sete de răzbunare, aleși în aparatul represiv pe criterii de fidelitate și cruzime inumană. Potrivit istoricului Dennis Deletant și majorității istoricilor de prestigiu români, în 1948, la crearea Securității, angajații acesteia aparțineau următoarelor etnii: români 3334 (83,9%), evrei 338 (8,5%), maghiari 247 (6,2%), alții 54 (1,3%).Read more…
Pregătind articolul despre evreii din Buhara, i-am telefonat prietenei mele Eti, ca să-i cer permisiunea să-i public fotografia în Baabel https://baabel.ro/2021/02/evreii-din-buhara/ Nu mai vorbiserăm de multă vreme. Mi-a povestit că în vara lui 2019, chiar înainte de începerea pandemiei de coronavirus, ea a făcut o călătorie în Uzbekistan împreună cu ai ei, pentru ca tânăra generație să vadă de unde se trage familia. Am îndemnat-o să-și scrie amintirile și iată rezultatul, în traducerea mea: La aterizarea pe aeroportul din Tașkent, capitala Uzbekistanului, am fost cuprinsă de o mare emoție. După ani și ani am reușit să-mi îndeplinesc un vis și să plec cu cele două fiice ale mele, cu ginerii și cu nepoții (de la cea mică, în vârstă de 5 ani și până la cea mai mare, de 24) în căutarea rădăcinilor familiei noastre, a locurilor de unde părinții mei au emigrat în tinerețe. Am ajuns parcă într-o altă lume. Locuitorii, bărbați și femei cu fizionomii mongole și cu dinți de aur erau îmbrăcați în culori vii. La aeroport ne aștepta un microbuz cu un șofer zâmbitor, care ne-a fost și ghid. El ne-a făcut o primire călduroasă. După un mic tur prin oraș, ne-a dus la hotel. Am intrat în baia elegantă și am deschis robinetul la duș, dar apa caldă împroșca în toate direcțiile…Read more…
