Cu ochii deschiși stau pe scaunul meu cel comod și visez. Casa familiei mele e un fel de colibă țigănească pe malul unui pârâu. Apa curge repede, cu un susur plăcut. În jur multă verdeață, flori. Nu vă atingeți de flori! Mai departe o pădure cu multe poteci și ici-colo colibe în care locuiesc oameni de toate vârstele. Ei vorbesc limbi diferite, dar se înțeleg prin semne și muzică. Uneori scene de teatru ne-rostite. Femeile au grijă de copii, bătrânii povestesc nepoților, bărbații construiesc colibe. Fiecare colibă are o grădină în jur, cu animale domestice și plante cultivate. Multe condimente. Pomi cu fructe. În apropiere este un oraș. La intrare în oraș este o lozincă pe care scrie: „Vă așteptăm cu drag pe toți!”Read more…
În 12 iulie 2024 s-a stins din viață, la 96 de ani, Ruth Westheimer, poate cea mai faimoasă sexologă din lume. Iată pentru început un interviu televizat pe care l-a realizat în 1989 (la vârsta de 61 de ani) în Israel. Ea vorbește liber despre sex. Din păcate interviul nu este subtitrat. M-a surprins ebraica ei excelentă, cu toate că a trăit numai cinci ani în Israel, dar, ce-i drept, obișnuia să vină în vizită în fiecare an. Ruth s-a născut în Germania, într-o familie de evrei ortodocși sub numele de Karola Ruth Siegel. În “Noaptea de Cristal” în 1938, tatăl ei a fost luat întâi la Dachau și apoi a fost ucis la Auschwitz în 1942. În ianuarie 1939, când era o fetiţă de 10 ani, mama și bunica ei au hotărât s-o trimită la o școală de fete din Elveția. Așa a fost salvată viața lui Ruth. Toată familia ei a fost exterminată de naziști. În 1945, la vârstă de 17 ani, Ruth a emigrat în Palestina Mandatară, unde a trăit în diferite kibuțuri. Acolo, la vârsta de 17 ani, a avut prima experiență sexuală, după care a rămas însărcinată și s-a văzut nevoită să-și crească singură copilul. Poate că această întâmplare nefericită ar fi putut fi prevenită dacă ar fi avut mai multă experiență? În orice caz se pare că aceasta a fost sursa care i-a trezit interesul pentru educația sexuală. Fără a se lăsa descurajată, mititica Ruth (avea numai 140 cm înălțime) s-a înrolat în formația militară Hagana și a participat activ în Războiul de Independență al Israelului, în care a fost grav rănită la ambele picioare.(1) După război s-a stabilit la Ierusalim.Read more…
Dacă nu mă înșală memoria, aceasta era deviza stahanoviștilor, a întrecerii socialiste… Bla, bla, bla! Dar nu este mai puțin adevărat că în viața fiecăruia dintre noi apar momente în care am vrea să ne depășim limitele, să realizăm mai mult. Mie mi s-a întâmplat în timpul pregătirii pentru bacalaureat și mai ales pentru admitere. Oare există „ceva” care mărește capacitatea cognitivă, puterea de muncă, să pot învăța încă o oră fără să adorm? Pe atunci se făcea reclamă la un medicament-minune, Glutacid, care conținea acid glutamic. Eram pe punctul să-l cumpăr, când tata m-a oprit. Ce este acidul glutamic? Este un aminoacid aflat în toate proteinele, deci o simplă omletă furnizează o cantitate mai mult decât suficientă. Mai mult, nu este nici măcar un aminoacid esențial, la nevoie organismul știe să și-l facă singur, deci la orice om care se hrănește normal, el nu poate lipsi. De atunci m-am obișnuit să privesc cu o oarecare neîncredere medicamentele-minune. În natură există totuși substanțe care înviorează și tonifiază: cafeina (din cafea), teofilina (din ceai) și teobromina (din cacao), dar pe mine nu mă prea convinge. Nu-mi amintesc să fi observat vreodată ca ciocolata să acționeze ca medicament. Chiar dacă un ceai verde puternic are un oarecare efect, de obicei ca stimulent se folosește cafeaua, dar nici aici efectul nu e foarte pronunțat și variază de la o persoană la alta – eu pot să beau seara cafea și apoi să dorm buștean. Ar fi nevoie de ceva mai puternic.Read more…
Ar fi peste puterile mele să vorbesc despre această carte, mă voi mă voi limita să rezum doar prefața scrisă de Mihai Răzvan Ungureanu la prima ediție în limba română a cărții din 2023, tradusă din engleză de Dan Doboș, la editura Omnium, București: Golda Meir, My Life. Cartea a apărut initial la Londra în 1975. Iată un foarte scurt rezumat : Golda Meir, considerată „Doamna de Fier” a politicii israeliene, s-a născut la Kiev în 1998. A emigrat împreună cu familia în SUA. În 1921 s-a stabilit în Palestina, la început într-un kibuț. Încă din această perioadă a intrat în politică. După proclamarea independenței Israelului a fost ministru al muncii și ministru de externe, ajungând în funcția de prim-ministru în 17 martie 1969. În urma Războiului de Yom Kipur, în care la început Israelul a suferit pierderi mari, ea a fost criticată și și-a dat demisia în 1974. A murit în 1978. Despre Golda Meir s-a scris foarte mult, atât în timpul vieții, cât și biografii postume. În opinia istoricilor, cele mai importante ar fi cartea scrisă de fostul ei purtător de cuvânt, Meron Medzini, Golda Meir, A Political Biography apărută în 1990, apoi Golda Meir – The Iron Lady of the Middle East, scrisă de jurnalista Elinor Burkett, apărută în 2008 și în special filmul din 1982 A Woman Called Golda, regizat de Alan Gibson, în care rolul principal este jucat magistral de Ingrid Bergman.Read more…
În textul biblic există relatarea unei acțiuni de comando condusă de patriarhul Avraam, în centrul ei fiind salvarea din captivitate a nepotului său, Lot. Este primul comando biblic, iar numărul 318 este legat de această acțiune. Lot este nepotul lui Avraam: Iar spiţa neamului lui Terah este aceasta: lui Terah i s-au născut Avram, Nahor și Haran; lui Haran i s-a născut Lot. (Geneza 11:27). Atât Avraam, cât și Lot, erau oameni bogați, ambii aveau mulți slujitori păstori, care îngrijeau de mulțimea de cirezi de vite și turme de oi. Când Terah, Avram şi Sara au plecat către Țara Făgăduită, Lot împreună cu soția și cele două fiice i-au însoțit de la Ur la Haran, apoi au continuat drumul împreună cu Avram şi Sara în Canaan. Mai târziu, din cauza secetei și foametei, au coborât în Egipt, după care au revenit în „părţile de miazăzi ale Canaanului” (Geneza 11:31; 12:4-5; 13:1). Dar suprafețele necesare pășunatului pentru turmele celor doi erau insuficiente și păstorii se tot certau între ei. În acest context, cei doi – Avraam și nepotul său Lot – au hotărât să se despartă: Avram a rămas să locuiască în pământul Canaan, iar Lot s-a sălășluit în cetăţile din ţinutul Iordanului (zonă deosebit de fertilă) şi şi-a întins corturile până la Sodoma (Geneza 13:12). Deci Lot s-a stabilit în cetatea Sodoma, loc rău famat.Read more…
Astăzi, joi, 22 august, la Cairo ar trebui să se definitiveze negocierile pentru încetarea focului și schimbul de prizonieri între Israel și Hamas. Lăsând la o parte contradicția logică pe care o implică negocierile cu un grup terorist pe care ți-ai propus să-l distrugi, mă gândesc că totuși pentru binele majorității israelienilor și a palestinienilor, aceste negocieri ar trebui să se încheie printr-un acord. În primul rând, Israelul ar avea foarte puțin de câștigat și foarte mult de pierdut din continuarea ostilităților, atât pe plan umanitar, cât și economic și geopolitic. Soarta tot mai puținilor ostatici rămași în viață îngrijorează majoritatea populației. Un sondaj recent arată că 63% din totalul israelienilor sprijină un acord de eliberare a ostaticilor, în vreme ce doar 19% se împotrivesc. Un astfel de acord ar permite și reîntoarcerea a peste o sută de mii de oameni din nordul țării care au fost nevoiți să-și părăsească locuințele, aflate în bătaia rachetelor Hezbollah. El ar fi benefic și din punct de vedere economic. Războiul din Gaza înghite mulți bani și într-o zi contribuabilul israelian va trebui să-i plătească prețul. Israelul nu se mai poate baza doar pe tehnologia de înaltă clasă care a scos economia din încurcătură până acum. … Un acord de încetare a focului ar fi o mană cerească și pentru palestinienii din Gaza. Gaza e în colaps.Read more…
În anul 1502, pe tronul Persiei a urcat dinastia safavizilor. Aceștia au impus credința șiită în detrimentul religiei majoritare sunite, ceea ce a adus mari dezavantaje pentru supușii evrei. Sub domnia lui Ismail I (1487-1524), ne-musulmanii erau considerați impuri și inferiori, neavând voie să folosească băile publice și să iasă afară când ningea sau ploua, pentru a nu contamina apa. În consecință, evreii au fost împinși spre așa-numitele meserii inferioare, precum curățarea latrinelor, comerțul cu obiecte de ocazie și, curios, activitățile de muzicanți. De atunci statutul evreilor a variat în funcție de capriciile conducătorilor care se succedau frecvent. Abbas I (1571-1629) a introdus unele măsuri care au uşurat situaţia evreilor și a încercat să-i concentreze în capitala sa, Isfahan. A urmat o perioadă de aproape un secol de liniște. În anul 1736, ţara a fost cucerită de sunitul Nadir (1688-1747) care a fondat dinastia afşarizilor, aducând o îmbunătățire a situaţiei evreilor. Se spune că Nadir s-a înțeles foarte bine cu marele rabin al Persiei…Read more…
La începutul anilor 1990 am lucrat câțiva ani, mult prea puțini, în învățământ. De ce spun ”și eu”? Fiindcă în familia mea munca educativă de la catedră a fost o tradiție. Ea a început acum mai bine de un veac cu străbunicul meu, învățător în satul Cuzap din Bihor, acolo unde memoria lui este încă frumos păstrată de săteni. Și bunicul meu a fost învățător înainte de al Doilea Război Mondial, desăvârșindu-și apoi educația ca logoped. Tatăl meu a terminat și el specializarea didactică la nivel de liceu, dar nu a profesat decât un an sau doi ca suplinitor, devenind apoi jurist. Iar mama mea, memoriei căreia dedic acest articol, a fost educatoare și toată viața a nutrit o adevărată pasiune pentru meseria ei. În copilăria și în adolescența mea auzeam zilnic ce se întâmplă în căminul cu 350 de copii pe care l-a condus timp de 14 ani: ce spuneau copiii, cum reușeau lecțiile, care preșcolar – pe atunci se mai numeau și ”șoimi ai patriei” – o uimea cu imaginația sau cu talentul deosebit, ce activități plănuia și cum reușea să îmbunătățească condițiile în căminul unde copiii stăteau de la șapte dimineața până la șase seara. Toate acestea mi-au insuflat o mare considerație pentru activitatea didactică și, prin conjuncturile vieții, în 1993 am ajuns și eu să predau la un liceu orădean. Read more…
De la vârsta de 10 ani urmăresc jocurile olimpice, în anii 1960 la radio, mai târziu la televizor, alb-negru, în culori, pe ecrane mici, apoi din ce în ce mai mari. Sunt un pasionat al sportului, fiecare olimpiadă era o sărbătoare pentru mine. Aceste jocuri, urmărite de milioane de oameni din toată lumea, au înlocuit pe parcursul lor știrile despre politică, reportajele de război din Vietnam, Afganistan, Irak etc., umplând de bucurie inimile spectatorilor. Olimpiada de la Paris, recent încheiată, am urmărit-o altfel ca pe cele dinainte – pe de o parte cu interes, pe de altă parte cu îngrijorare din cauza războiului în care se află țara mea. Mă uitam cu invidie la publicul de pe stadioane, care urmărea degajat și fericit spectacolul deosebit oferit de acest eveniment sportiv. Delegația israeliană și-a făcut pe deplin datoria, s-a întors cu șapte medalii – a fost cea mai bună performanță pe care a realizat-o de când participă la jocurile olimpice… Din păcate, pe canalele de sport din Israel, aproape toate transmisiunile olimpiadei au fost umbrite de apariția pe ecran a culorii portocalii, cu lista localităților atacate de rachetele organizației teroriste Hezbollah. Și erau multe. Mă gândeam la melodia formației Ace of Base, Happy Nation și îmi doream ca și țara mea să facă parte din aceste națiuni fericite.Read more…
O vorbă din trecut spune că “a pleca înseamnă a muri puţin”, dar oare a te despărţi nu înseamnă acelaşi lucru? Despărţirea este o experienţă însoţită de incertitudini provocate de o situaţie sui-generis pe un teren nou, încă neexplorat, cu teama că lucrurile se vor putea schimba, că relaţiile interumane nu vor mai fi cele dinainte. Despărţirea de un om apropiat este o încercare complexă, cu multiple faţete și asupra căreia voi zăbovi mai jos. Despărţirile mele au fost felurite şi uneori definitive, cred că cele definitive sunt cele cu un impact mai apăsător asupra sufletului. Moartea este cu certitudine cauza cea mai totală, definitivă, dar există uneori despărţiri care o preced pe cea finală. Am trecut și prin astfel de momente, în care am sperat că despărţirea nu va fi definitivă. Dar alteori, atunci când îţi iei rămas bun, cu o îmbrăţişare caldă, cu câteva sărutări pe obraz, însoţite de un uşor optimism, uneori doar un simulacru, ştii că o faci pentru ultima oară. Fiind destul de sentimentală, astăzi, la despărţirea de prietena mea Biti Caragiale, am reuşit să-mi reţin tristeţea în suflet și să nu mi-o exprim pe dinafară. Când te desparţi de un om ajuns la venerabila vârstă de 104, atunci când acesta o porneşte pe cărări depărtate geografic de cele unde a trăit o bună parte a vieţii, te gândeşti desigur, dacă vei avea şansa să-l reîntâlneşti la fel de conştient şi energetic, cu aceeaşi dorinţa constantă de a afla lucruri noi, de a experimenta confruntări cu bogăţia și varietatea cărţilor, a fotografiilor sau a muzicii oferite de concertele care ajung în oraşul nostru. După ce a trăit 34 de ani în Israel, Biti se mută la Paris, în compania fiului şi a norei sale.Read more…
Cei doi bătrâni din povestea mea erau frumoși, fără riduri și parcă nici păr alb nu aveau. Mi se păreau de o vârstă matusalemică, dar acum știu că erau mai tineri ca mine, cea de astăzi. În copilărie mergeam la ei să cumpăr semințe prăjite de floarea-soarelui, în cornete făcute din pagini de caiete de școală ajunse nefolositoare. Credeam că s-au născut bătrâni, că asta a fost alegerea părinților lor și că pentru mine mama alesese altceva: să mă nasc bebeluș și să tot cresc. Nu-mi era frică de ei. Nu cred că mi se citise / spusese vreo poveste despre vreo bătrână sau bătrân care să vrea răul copiilor, iar pe „bătrânii” din familia mea – bunici, unchi, mătuși – îi plăceam mult. Câteodată îl găseam pe bătrân ridicat pe marginea patului, așteptând cuminte ca bătrâna să-mi dea marfa pentru care venisem. El depindea mult de ea. Probabil nu reușea nici să se îmbrace singur și nici să se deplaseze fără ajutor. Alteori îl găseam la masă. Nu mă întreba nimic, dar probabil că în ochii mei vedea curiozitatea legată de ce văd prin cameră. Ce pot să afirm cu certitudine este că în simplitatea vieții lor erau ordonați și trăiau în curățenie. Nu i-am văzut niciodată mâncând semințe așa cum, mai târziu, vedeam că obișnuiesc să facă vânzătoarele de semințe de pe stadioane. Poate nici nu mai puteau, nu mai aveau dinți.Read more…
În aceste zile în care tot mapamondul, mai ales ”mapamondul meu”, e (pre)ocupat cu/de subiecte extrem de serioase, aș zice vitale, pentru viitorul țării m-am gândit că merită să schimbăm puțin direcția și poate că, îndepărtându-ne de prezent, vom uita măcar o clipă cât de urât și de amenințător este. Și încă o mențiune: nu sunt zaharisit, nu am (încă) semne de Alzheimer și nu uit despre ce am scris în trecut (decât în parte!). Îmi amintesc bine că în urmă cu câțiva ani am dezvoltat în Baabel povestea cafelei ”mele”. Am recitit textul și voi încerca să nu mă repet. Subiectul, așa cum l-am mai prezentat, e foarte aproape de sufletul meu, aș zice că face parte componentă din cine sunt eu și de aceea poezia alăturată a venit ca o mană cerească, pentru că, alături de propriile mele opinii despre tot ce vrei, politică, artă, literatură, climă, psihologie umană, ș.a.m.d, eu am o părere foarte clară despre cafea și puțin îmi pasă dacă din tot mai puțini sunt de acord cu mine, sau dacă vor găsi în cele ce urmează ”urme” din eseul publicat deja, sau simptome clare de senescență înaintată. Și dacă nu mă înșel, subiectul cafelei negre merită a fi rediscutat și asta din cel puțin două motive. Primul este că băutul cafelei e un fenomen ubicuitar: în întreaga lume aproximativ un miliard de indivizi beau zilnic cafea, consumul ridicându-se la aproximativ 2 miliarde de cești în fiecare zi.Read more…
Istoria evreilor în Persia începe în anul 539 î.Hr., când Cirus cel Mare a cucerit Imperiul Babilonian și a pus capăt captivității babiloniene, care a durat aproximativ 50 de ani. Imperiul Persan era împărțit în așa-numitele satrapii, iar una dintre ele era satrapia Iudeea. Acolo au început lucrările pentru construirea celui de-al doilea Templu din Ierusalim. O parte din evreii din Babilon au decis să nu se întoarcă în Iudeea și au rămas în Mesopotamia sub dominație persană. Aceste comunități au devenit cu timpul centrul evreiesc cel mai important de atunci. În această perioadă au avut loc evenimentele care au devenit subiectul Cărții Esterei, care reprezintă și o interpretare evreiască a Novruzului, sărbătorea persană a Anul Nou. Nu există dovezi istorice pentru evenimentele legate de Estera, Mardoheu și Haman, iar redactarea Cărții Esterei a avut loc mult mai târziu, în perioada elenistică. În secolele de după Cirus, evreii au rămas în mare parte în inima Mesopotamiei, și doar câțiva s-au stabilit mai departe spre est, în Persia elenistică și mai târziu aflată sub stăpânirea parţilor. În anul 399, Yazdegerd I a fost întronat ca șah persan care a fondat dinastia sasanidă. El era supranumit „Păcătosul” (al-Athīm) și avea o soție evreică pe nume Shushandukht, fiica exilarhului[1] de atunci, Huna ben Nathan. Ea a încurajat stabilirea evreilor babilonieni în centrele de guvernare persană. Cea mai importantă dintre aceste așezări se numea Yahoudiya și era un fel un cartier periferic al micii așezări persane Gay, din vecinătatea frontierei. Barhram al V-lea, fiul lui Shushandukht și Yazdegerd, a extins Yahoudiya, fondând orașul Isfahan, care este și astăzi unul dintre cele mai mari orașe din Iran.Read more…
