Familia orădeană

Există oameni care au capacitatea reală de a sfinți locul, cum se spune. Ei își făuresc un destin aparte care îi atinge pe cei din jur și lasă urme chiar peste veacuri. Nu sunt mulți asemenea oameni; cel pe care doresc să vi-l aduc în atenție este Iosif Vulcan, cărturarul bihorean din secolul al XIX-lea care a întemeiat revista Familia, publicația despre care a învățat fiecare elev român, pentru că aici a debutat Mihai Eminescu. Am stat pe gânduri dacă să folosesc cuvântul ”cărturar”, dar îndoielile mi-au trecut repede, fiindcă Iosif Vulcan merită această caracterizare, și-a câștigat-o prin activitatea sa prodigioasă de îmbogățire și promovare a culturii române, susținută pe patru decenii. A fost scriitor, poet, dramaturg, traducător, promotor al teatrului și publicist de o profundă cultură și de un caracter plin de devotament patriotic. Născut în 1841 în satul bihorean Holod, fiu de preot greco-catolic, Iosif Vulcan a urmat școala primară la Leta Mare (azi pe teritoriul Ungariei), apoi gimnaziul la Oradea și dreptul la Universitatea din Budapesta. Absolventul care iubea mult mai mult literatura decât dreptul a înființat în capitala maghiară revista Familia, o publicație în limba română destinată răspândirii culturii și cunoștințelor de interes general cititorilor din ”părțile ungurene” ale Imperiului Austro-Ungar. În acest an se împlinesc 160 de ani de la apariția revistei Familia. Autorizația de publicare a fost solicitată Prefecturii poliției din Pesta în 5 aprilie 1865. Read more…

SRL Gâsca și alte întâmplări hazlii

Prietenului meu Michael, medic de profesie și specialist în terapia durerii, îi plac aventurile. Este un om de o bunătate rară, cunoscut în oraș că în cabinetul lui particular, consulta mulți bolnavi pe gratis. Soția lui, Orna, încerca să facă ordine și să-i stăvilească potopul de clienți și filantropia. Sala de așteptare era neîncăpătoare și mulți pacienți ședeau pe fotoliile din salon, alături de prietenii care îl vizitau. Împreună cu amicii lui Michael, Orna îi servea cu băuturi și pe pacienții care își așteptau rândul la consultație, săraca de ea nu reușea să-i deosebească. Uneori le oferea chiar băuturi alcoolice. – Interesant, i-a spus Michael soției la sfârșitul unei zile de consultații, mulți dintre pacienții mei consumă alcool înainte de a veni la cabinet. Să fie din cauza emoțiilor? – Nu mai primi atât de mulți pacienți, încât să nu mai încapă în sala de așteptare, i-a răspuns Orna râzând. În afară de pasiunea lui pentru profesie, Michael era atras și de afaceri, dar majoritatea se terminau cu un eșec. Una din ideile lui a fost să comercializeze ficat de gâscă. Împreună cu câțiva de prieteni a înființat în acest scop SRL Gâsca, într-un sat din Banat. Read more…

Sacoșa

Încep cu un gând mai vechi. Într-o casă în care locuiesc oameni bătrâni, lucrurile par prăfuite, chiar dacă praful e luat zilnic, pentru că și lucrurile îmbătrânesc în felul lor. Odată cu trecerea anilor, toate capătă o tentă cenușie. Cu câteva luni în urmă, am avut prilejul să văd cu ochii mei ce se întâmplă cu lucrurile pe care le agonisim într-o viață. O prietenă apropiată m-a rugat să mergem în garsoniera unei rude care plecase într-o lume mai bună, zice-se, ca să-mi aleg ce doresc dintr-un vraf de cărți pe care urma să-l ducă la reciclare. Îmi doream să rămân cu o amintire de la ruda ei care decedase la o vârstă înaintată. Știam că va fi dureros să văd acel spațiu unde mai fusesem cu diferite ocazii, când posesoarea cărților era încă în viață. Deci, am acceptat invitația cu multă emoție. Mi-am ales câteva cărți după gustul meu și m-am bucurat să văd că un nepot al doamnei dispărute făcea același lucru. Bucuria lui era vizibilă că-i rămân amintiri de la mătușa sa. M-am asigurat că nu dorea nimic din cărțile alese de mine. Desigur, ca nepot avea dreptul să aleagă primul. În acea împrejurare am văzut concret ce se întâmplă cu lucrurile personale când nu mai suntem prezenți să hotărâm noi înșine pentru ele. Sunt aruncateRead more…

Ce fel de papă va fi Leon al XIV-lea?

Este o întrebare care frământă toată lumea, indiferent de confesiune, deoarece poziția unui Suveran Pontif depășește granița catolicismului, îndrumările lui sunt ascultate, se conturează o cale, o atitudine în speranța unor schimbări în bine. Pentru noi, laicii care am urmărit desfășurarea conclavului cardinalilor, surprinzătoare a fost alegerea unui cardinal american, respectiv din Statele Unite. În primele etape ale conciliului nimeni nu se aștepta ca el să fie ales, nici cardinalii nu l-au luat în considerare, nu figura ca învingător nici la casele de pariuri. Împotriva candidaturii lui stătea tocmai originea americană, argumentul fiind că America este în sine atât de puternică, încât nu mai are nevoie de un papă. Se vede că ipoteza nu a contat, mai ales după ce s-a aflat că Robert Francis Prevost a criticat politica anti emigrare a lui Donald Trump. Mulți cardinali nici nu știau cine este, el a fost chemat la Vatican și făcut cardinal de Papa Francisc abia de doi ani, dar a ocupat funcții importante, supervizând alegerea și activitatea episcopilor. Mulți dintre aceștia îl cunoșteau și au dat referințe cardinalilor când Prevost a intrat în elita celor cu șanse de a fi ales. A tras foarte mult în cântar faptul că decenii de-a rândul a acționat în America Latină, în Peru, și la fel ca Papa Francisc, a fost și el un episcop al săracilor, i-a ajutat, a sprijinit emigranții și minoritățile.Read more…

Babatha – o telenovelă din antichitate

Mă numesc Babatha, fiica lui Șimon al lui Menachem și de loc sunt din Maoza, de pe malul sudic al Mării Moarte.  E tocmai la granița dintre Iudeea și Arabia Petrea.  Pe vremuri aparținea Regatului Nabatean, dar când eram eu de-o șchioapă au intrat și acolo romanii.  Ca în toate așezările de graniță, e o lume pestriță: nabateeni, evrei, romani, și toți vorbesc mai multe limbi.  Tata era din Iudeea, din Ein Ghedi, și când s-a însurat, s-a stabilit la Maoza și a cumpărat o plantație de curmale de la guvernatorul Archelaus.  Apoi a mai cumpărat încă vreo trei și, ca primă născută, pe toate mi le-a lăsat mie – deci sunt dintr-o familie distinsă și am avut parte de o copilărie lipsită de griji. La 12 ani, când am ajuns la majorat (bat mițva), m-am trezit deodată că sunt „fată de măritat”.  Aș fi preferat să mai aștept, dar nu era să mă fac de râs, să mă bârfească lumea de fată bătrână!  Noroc că tata mi-a găsit un soț pe cinste, Ieșua al lui Ieșua.  I-am dăruit și un fiu, pe care l-am numit tot Ieșua.  Dar fericirea noastră nu avea să dureze mult.  Soțul meu, săracul, a închis ochii și m-a lăsat, la 20 de ani, văduvă cu un copil.  Ce era să fac? După un an, când s-au mai liniștit lucrurile, m-am măritat din nou.  Al doilea soț, Iuda al lui Eleazar Ketușion, era și el crescător de curmale și avea trei plantații la Ein Ghedi – dar nici eu nu am venit cu mâna goală, i-am adus o zestre de 400 de denarii. Read more…

Aznavour – un erou al timpurilor mele

Mai aveam vreo 10 minute de așteptat, timp în care am încercat să găsesc un numitor comun între cei care își petreceau dimineața de vineri într-o sală de teatru… pentru a viziona un film. De data aceasta nu mă postam printre cei mai vârstnici spectatori. Mai toți, femei și bărbați, păreau (și cred că chiar erau!) bine trecuți de vârsta la care omul folosește diminețile de vineri pentru ultimele cumpărături înainte de weekend, sau / și pentru curățenia casei, neglijată în timpul săptămânii din motive ușor de înțeles.Și cum ne-a învățat marxism-leninismul, nimic nu e întâmplător. Dacă nu aveai cel puțin 70 ani, nu aveai ce căuta la o manifestare culturală despre Charles Aznavour. Anul trecut, doi regizori, Mehdi Idir și Fabien Marsaud (cunoscut mai ales ca… Grand Corps Malade!) au făcut un film despre cel pe care președintele Emmanuel Macron l-a denumit în fața sicriului deschis ”una din cele mai importante figuri ale Franței, cel care a fost pentru milioane de oameni un balsam, un remediu, un sprijin… Timp de zeci de ani el ne-a făcut viața mai dulce și lacrimile mai puțin amare…”Read more…

Tov Rusu

Tovarășul Rusu era vecinul meu de palier. Niciodată nu ne-am fi gândit să-i spunem altfel. În apelativul acesta nu era nicio batjocură, doar recunoașterea unei apartenențe. Era un om mai în vârstă, cu părul alb. Evident că era securist, toți copiii din bloc știam. Auziserăm la Europa Liberă ca în România ceaușistă, unul din patru români era securist. Pe palierul nostru de patru apartamente nu aveam nicio îndoială cine e acesta, pentru că – aflaserăm noi – securiștii te trag de limbă și sunt simpatici. Tovarășul Rusu era un om foarte simpatic. Avea umor și îi plăcea fotbalul. Dar mai avea o trăsătură – cea mai importantă – care îl dădea în vileag: el nu se plângea niciodată. În vreme ce părinții noștri cârcoteau pe la cozi, tovarășul Rusu avea mereu același zâmbet care îi dezvelea un dinte de aur. Și mai era ceva: spre deosebire de noi, tovarășul Rusu nu își pusese antenă de sârbi. – Ce rost are, dacă nu știu sârbește? Eu pe românii mei vreau să-i văd. Problema era că de la o vreme românii lui nu mai transmiteau meciurile din Campionatele Mondiale care îi plăceau atât de mult tovarășului Rusu. De fapt, românii nu mai transmiteau niciun fel de competiții sportive. Dar nici atunci nu am văzut pe fața lui vreo urmă de supărare.Read more…

Picturile Manuelei Holban din nou la Cluj

Manuela Holban a fost din prima tinerețe determinată să studieze pictura. A absolvit mai întâi Liceul de Arte Plastice din capitală, apoi Institutul de Arte Plastice din București, unde a studiat pictura ca studentă a maestrului Corneliu Baba, un titan al picturii românești, comparat de mulți critici cu Goya, și probabil cel mai de seama portretist român al secolului XX. După absolvire a activat ca restaurator al Muzeului Național de Artă din capitală, această perioadă definindu-i respectul și aprecierea constantă față de operele și arta predecesorilor. În anul 1987 a emigrat din țară, stabilindu-se în Statele Unite, unde și-a continuat devenirea artistică, în condiții nu întotdeauna prietenoase, și ne-având alt bagaj, decât cel al cunoștințelor și al valorilor artistice solide pe care și le-a însușit acasă. În decursul celor aproape patru decenii care au trecut de atunci și-a expus lucrările în cadrul a peste treizeci de expoziții personale, dar și a altor peste patruzeci de expoziții de grup. Lucrările ei au ajuns la publicul iubitor de artă pe simezele galeriilor din Washington, orașul în care trăia, dar au fost admirate și de către rafinatul public din New York. A expus și în numeroase alte orașe americane, precum Pittsburgh, Princeton, Newburg, Norfolk, Lebanon și altele. A avut de asemenea expoziții în Franța, în Italia, în Marea Britanie, în Spania și în Israel. Avem acum din nou ocazia de a ne întâlni cu lucrările Manuelei Holban și de a le admira într-o expoziţie sub genericul Memoria Oglinzii.Read more…