Toate casele suprapuse

Apr 2, 2020By

Atunci când mătușa mea a murit am revenit în casa bunicilor să mă ocup de înmormântare. Casa în care fusesem primită mereu cu bucurie și cu foarte multă dragoste. Locul în care mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie. De fapt, până pe la 10 ani am locuit mai mult cu bunicii decât cu ai mei. Era pentru prima dată când acolo nu mă aștepta nimeni, când am descuiat ușa de la intrare cu cheia lăsată în vecini. Și cel mai greu de suportat mi s-a părut liniștea, lipsa zgomotelor. Umblam din cameră în cameră deschizând și închizând dulapuri, mirosind, căutând să regăsesc spațiul care pentru mine a fost mereu primul acasă. Ușa de la cămară trebuia împinsă cu genunchiul ca să se închidă și pocnea sec. De câte ori o auzeam știam că bunica gătește, bagă și scoate oale, borcane și cutii. Și mi se părea că simt miros de vanilie și gust de orez cu lapte.Read more…

Apr 2, 2020 6 comments

Fotografii ce n-au fost făcute niciodată

Jun 3, 2021By

Am foarte multe poze din prima mea copilărie. Tata era pasionat de fotografie în perioada aia și își amenajase în baie o cameră obscură, unde le developa. Mă intriga la maxim ușa închisă a băii și lumina roșie care se întrezărea prin geamul cu sticlă mată, cu flori. Aș fi vrut să deschid numai puțin ușa, să-mi bag capul pentru o clipă să văd ce se petrece, dar acest lucru îmi era cu desăvârșire interzis. Apoi nu s-au mai găsit hârtie fotografică și nici soluțiile de care tata avea nevoie pentru developare, așa că și fotografiile mele s-au împuținat. Din perioada gimnaziului am doar poze de grup cu colegii prin tabere sau pe la serbări școlare. Din anii de liceu nu am fotografii deloc și nici din primii ani de facultate. O perioadă pe care o pot reconstitui doar din amintiri. Ale mele sau ale altora. Mă uit prin albumele mele de familie și majoritatea fotografiilor sunt cu noi în poziție țeapănă, cu ochii în aparat. Nici un instantaneu, nici un gest furat, vreo fotografie făcută din întâmplare, care să surprindă un gest, o mișcare, o activitate.Read more…

Jun 3, 2021 6 comments

Casa mobilă

Nov 17, 2022By

Nu mai am acces la aproape niciuna din casele copilăriei mele. S-au vândut, s-au transformat, au dispărut cu totul. Oamenii din ele au murit. Încerc să le reconstitui din amintiri. Din cuvinte și din tăceri. Una din cele mai vechi și dragi e legată de un jurământ al tăcerii. Sunt în Dobrogea, la poalele Munților Măcinului, în casa în care s-a născut Mama. Sunt doar cu Bunica. Tocmai am împlinit cinci ani, Bunicul a murit de câteva luni. E toamnă târziu, afară e frig și deja întuneric. Teracota e fierbinte. Atât de fierbinte, că nu pot sta cu spatele lipit de ea. Învăț să cos pe etamină. Stau pe un scăunel la picioarele Bunicii, care coase și ea. Cred că vorbesc mult, întreb și iscodesc, pentru că Bunica îmi propune un joc: să vedem cine tace mai mult. Avem și o poezioară care dă semnalul de început: La popa la poartă, E-o pisică moartă, Cine-o râde și-o vorbi s-o mănânce coaptă, cu mărar, cu pătrunjel, cu untură de cățel.Read more…

Nov 17, 2022 7 comments

Cozonacii dospesc în liniște

Apr 16, 2020By

Bucătăria de iarnă era confortabilă și primitoare în toate anotimpurile.Un pat mare în fund de tot, cu o ladă pentru așternuturi vopsită în vișiniu, pe care se aflau tot felul de mărunțușuri. Foarfeci, ochelari, aparatul de radio cu baterii și un ceas de masă Slava, vișiniu și el. Pe stânga, imediat după ușă, o masă iar deasupra ei rafturi pe care se aflau esența de rom și de vanilie, condimente și niște poze vechi, cam răsucite și coapte de soare. Pe dreapta, soba cu cuptor și margini argintii, date cu bronz. Vara tăcută și misterioasă, iarna bolborosind, trosnind și aruncând umbre pe pereți, pe care le urmăream cu privirea până mă apuca somnul. Deasupra sobei, hârtie înflorată cumpărată de la cooperativă, prinsă cu pioneze ca să protejeze peretele. Se înlocuia de două ori pe an: înainte de Paști și de Crăciun.Read more…

Apr 16, 2020 6 comments

Frunzele de patlagină

Jun 17, 2021By

E așa de cald că vezi aerul cum dansează. Singurul zgomot care ajunge până la mine e uguitul unui guguștiuc amețit și el de căldură. Nu trec pe stradă nici oameni și nici mașini. Mai devreme s-a auzit în depărtare glasul răgușit unui negustor ambulant de haine vechi. Nu mișcă nimic. În fața geamului de la bucătărie e o tufă de trandafiri. Nici o frunză din ea nu se clintește. Nici eu nu mă mișc, dar abia îmi stăpânesc încordarea. Stau țeapănă pe un scaun și mă uit într-o carte cu poze. Dar nu prea știu ce văd. Am urechile ciulite și sunt gata să sar în picioare ca un arc. Pândesc o mișcare, un zgomot, târșâit de saboți de lemn care se apropie de geamul meu. Știu că atunci s-a sfârșit siesta obligatorie, perioada de recluziune la care ne supun bunicii inflexibili. În sfârșit, îl aud cum iese vijelios din scara lui și vine alergând spre fereastra mea de la bucătărie. Până să mă strige însă (Do-do-do….) eu am sărit deja pe trepte afară.Read more…

Jun 17, 2021 7 comments

O sâmbătă cu tablouri și șalvari

Apr 20, 2023By

Duminica mâncăm întotdeauna toți trei la prânz, așezați la masa mare și pătrată din sufragerie. Fața de masă e albă și perfect scrobită, de parcă ar fi din tablă lucitoare. Și la atingere e netedă și rece. La televizor e un concurs de gimnastică, asta îmi amintesc precis, pentru că ai mei se tot uită hipnotizați spre ecran. Eu nu sunt interesată deloc de ce se întâmplă la televizor. Am trei, poate patru ani, îmi legăn picioarele pe sub masă și am hotărât că astăzi sunt pui de pasăre. Mai precis, de bufniță, pentru că am văzut eu la Teleenciclopedia o bufniță care își rotește capul și își închide când ochiul drept, când ochiul stâng. Și pentru că sunt pui de bufniță, iar puii de bufniță nu vorbesc ca oamenii, și nici nu au învățat să mănânce singuri din farfurie, casc gura și aștept să fiu hrănită. Mama intră în jocul meu, îmi taie bucățele mici și mi le dă să le mestec. Eu înghit și deschid iar gura. Mama e atentă la ce se întâmplă la televizor și nu observă. Atunci încep să-mi fâlfâi aripile și să cârâi, cum cred eu că face un pui de bufniță. Tresare și-mi umple iar gura cu mâncare. Mi-aduc aminte de scena asta într-o sâmbătă de martie, când sunt cu ea la plimbare prin oraș. De la momentul în care eu mă prefăceam că sunt bufniță au trecut cam 45 de ani.Read more…

Apr 20, 2023 8 comments