Tata făcuse o antenă specială, cu nu știu câte elemente, de care era tare mândru. Și avea și de ce, pentru că prindea cristal două programe rusești. Iar în zilele senine vedeam (cu pureci) TV Chișinău. Acum eram pe Odessa,Read more…
Doina Borgovan: BUNĂTĂŢI ARDELENEŞTI
Pe Lavinia şi pe Willy Schuster i-am cunoscut în urmă cu trei ani la un târg de produse tradiţionale de la Blaj. Mi-au plăcut brânzeturile lor, dar mai cu seamă m-au atras căldura şi sinceritatea lor. Aşa că peste două-treiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: MĂTUŞA din BRĂILIŢA
Cred că de la ochiurile de dimineaţă mi se trage că mi-am adus aminte de ea. Făcea cele mai bune ochiuri pe care le-am mâncat vreodată (bunica le prăjea prea tare, iar mama, din repezeală, le spărgea mereu gălbenuşul, chestieRead more…
Doina Gecse-Borgovan: JURNAL de VACANŢĂ
La sfârșitul clasei întâi, libertatea și lungimea primei vacanțe de vară mi-au furat mințile. Așa de mult mi se părea până în toamnă, încât am simțit nevoia să fac ceva măreț. Cum ar fi să citesc o carte de aproapeRead more…
Doina Gecse-Borgovan: PAUZA de PRÂNZ
Suntem în Italia, la Cuneo, capitala provinciei cu același nume, un mic orășel universitar la poalele Alpilor Maritimi. Se apropie de trei și jumătate și dintr-o dată străzile se umplu de oameni. Și când spun ”dintr-o dată” nu folosesc oRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ȘI MARMOTA …
…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei. Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostruRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ȘI MARMOTA …
…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei. Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostruRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ETICHETE
Când eram în anul întâi la filo, în 1992, la puține săptămâni de la începerea cursurilor, am cunoscut-o pe profesoara A.I. de la engleză. La seminarul de conversații, primul lucru pe care doamna îl cere este să se ridice înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ETICHETE
Când eram în anul întâi la filo, în 1992, la puține săptămâni de la începerea cursurilor, am cunoscut-o pe profesoara A.I. de la engleză. La seminarul de conversații, primul lucru pe care doamna îl cere este să se ridice înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: UNICORNI pe SOMEŞ
Pentru ei am bătut drumul. Trecem pe lângă o clădire în ruină şi abia după colţul ei îi zăreşti. Aşezaţi cu picioarele adunate sub ei, par că păzesc cele trei căpiţe de fân clădite în curtea vecinilor. Sunt simbolul casteluluiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: UNICORNI pe SOMEŞ
Pentru ei am bătut drumul. Trecem pe lângă o clădire în ruină şi abia după colţul ei îi zăreşti. Aşezaţi cu picioarele adunate sub ei, par că păzesc cele trei căpiţe de fân clădite în curtea vecinilor. Sunt simbolul casteluluiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: MANIFESTAȚII, MITINGURI, PROTESTE
Ar trebui să încep cu cele de până în 89. An de an luna august însemna zile de vacanţă petrecute pe stadion. ”Cartonaș roșu sus! Acuma jos, ridicați alb!” Nu insist, pregătiri pentru 23 august se făceau peste tot înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: CEA MAI FRUMOASĂ
Cred că abia acum îl înţeleg cu adevărat pe Creangă: cel mai frumos era atunci când ambii părinţi erau tineri şi sănătoşi, bunicii mai trăiau şi ei, aveam o grămadă de prieteni, naşi, fini şi vecini cumsecade. Nu pot arătaRead more…
Ce te face să te simți acasă
După 28 de ani simt că mi-am încheiat toate răfuielile cu el. Că în sfârșit m-a acceptat și că și eu îl cred al meu. M-am mutat la Cluj înainte să împlinesc 18 ani și primul contact a fost rece. Peste măsură. După verile calde și luminoase de la Brăila am nimerit în plină toamnă clujeană, cu frig, ploi nesfârșite și ceață. Frig în cămin și frig în clădirea mohorâtă de pe Horea, la Filologie. Umblam zgribulită pe străzile din centru care mi se păreau toate la fel și prin care mă rătăceam invariabil în primele săptămâni. Crescută la câmpie, dealul pe care-l aveam de urcat în fiecare zi până la căminul din Hașdeu era prea abrupt, pus în calea mea special să-mi scoată sufletul. Tăiețeii cu nucă și supa de gulii de la cantină erau de neînghițit. Iar pe stradă nu întâlneam niciodată pe nimeni cunoscut. Read more…
Minime miracole de ianuarie
Tot albastrul ăsta nesfârșit mă umple de un fel de entuziasm mărunt dar încăpățânat. Rămâne cu mine și când mă uit la dealurile care ar trebui să fie gri sau cenușii, dar sunt vii și verzi. Și când privesc de aproape sumedenia de firișoare de grâu de un verde crud care răsar la picioarele mele. Și când descopăr că în zare se văd Munții Rodnei acoperiți de zăpadă. Și cerul senin și limpede, pe care nu mă mai satur să-l admir. Un uliu se leagănă agale pe o creangă în vârful unui nuc de lângă șosea. Pare liniștit, ne privește de sus, se înduplecă să fie fotografiat. Un pic mai departe, un fazan cu guler roșu și cu pene strălucitoare e mai timid și se ascunde într-un tufiș. Dar stă și el la poză cu un soi de cochetărie jucăușă. Read more…
Vecini de cartier
Îl consider vecinul meu. L-am remarcat acum câțiva ani, pe când aștepta calm în fața unui magazin. E câine. Un câine mare și gri, de rasă comună, cu bot cărunt și cu o pată albă pe piept, care arată ca o cravată. Poate de aici și aerul de demnitate pe care îl emană. Stăpânul lui e un domn în vârstă care locuiește într-o căsuță strivită între doi coloși de piatră cioplită și termopan. Are în fața casei o curticică de formă triunghiulară, nu mai mare decât sufrageria unei vile de tip nou. În curtea asta minusculă încap anevoie un vișin rămuros, o tufă de liliac și un arbust de bulgăre de zăpadă, care acum e plin de flori. Dar să revin la câine. În fiecare dimineață își însoțește stăpânul la cumpărături. Fără lesă. Vine la pas în urma bătrânului, îl așteaptă în fața magazinelor, apoi se întorc acasă împreună, cu același mers legănat. Stăpânul intră în curte și îl lasă pe câine să cutreiere liber cartierul. Când rămâne singur, pasul animalului se schimbă: devine alert și o pornește pe străzi de parcă ar avea multe treburi urgente de rezolvat. Nu se oprește pe la colțuri și garduri să miroasă, ca alți câini. Merge în pas întins. Știu sigur că mă recunoaște, pentru că-mi aruncă priviri pe sub sprâncene.Read more…
Iar eu mă tai cu lama
De fapt, nu mă mai tai. M-am tăiat. O singură dată. În toaleta de la etajul doi al școlii. Eram după o vacanță în care citisem fără oprire Winnetou și tot ce găsisem la Bibliotecă scris de Karl May. Aveam două prietene bune în școala generală, pe N și pe C. Toată lumea ne poreclea Surorile Dinamită, așa că ideea de a deveni surori de cruce cu adevărat nici n-a fost așa de surprinzătoare. În pauza mare ne-am ascuns în toaleta fetelor. C. adusese de acasă o lamă cam ruginită. Eu eram de părere că mai bine ne-am înțepa ușor în deget cu vârful compasului. Îmi era frică de lame, după ce mă tăiasem cu una încercând să ascut vârful unui creion bont. N-am avut succes cu propunerea mea. S-a votat pentru lamă. Pe care, evident, n-am dezinfectat-o. Cred că nici măcar pe mâini nu ne-am spălat. N-aveam vreme, oricum. Pauza dura doar 20 de minute.Read more…
Ninaki
Mi-o amintesc foarte bine, desi au trecut aproape 40 de ani de atunci. Gingășia ei, fragilitatea ei, râsul fin și limpede ca un clopoțel. De multe ori când citeam povești cu zâne, pe zâna bună, mică și binefăcătoare mi-o închipuiam ca pe ea. Nu știu care era numele ei din buletin, dar toată lumea îi spunea Ninaki. O auzisem de multe ori zicând cu blândețe: ”nu mă lua cu dumneavoastră. Poți să-mi spui Ninaki.” Cuvânt care în grecește înseamnă păpușă. Nu arăta deloc a grecoaică. Era blondă, cu ochi albaștri, cu oase subțiri și siluetă delicată. Locuia singură într-un bloc de garsoniere după ce casa veche din centrul Brăilei îi fusese demolată, iar soțul (grec și el) îi murise. Despre soțul ei vorbea mult și cu dragoste. El îi dăduse porecla asta care mie-mi suna tare misterios. Știa să ghicească în cafea, dar doar pentru persoanele care-i erau simpatice. Nu cerea bani pentru asta. Probabil că o făcea din plăcere și ca să se simtă mai puțin singură. Pentru mătușă-mea avea o mare simpatie, așa că o vizitam pe Ninaki destul de des.Read more…
Promoția 1992
Am emoții, emoții foarte mari. De parcă aș fi din nou în clasa a noua și la prima oră scriu teză la mate. Iar Jirel vine cu niște subiecte așa de alambicate, că nici măcar nu știu să le citesc, darămite să le mai și rezolv. Mă ajută să mă simt ca în clasa a noua și mirosul, și felul în care cade lumina pe coridorul acestei clădiri impozante, de la începutul secolului trecut. Și balustrada de lemn e neschimbată, și treptele pe care acum nu le mai urc în fugă, ci cu pas măsurat. Aceleași coridoare pe care tremuram că o să mă asculte după ce n-am învățat, că o să mă prindă după ce am chiulit, că o să mă ignore după ce m-am îndrăgostit. La urma urmei, aș putea să fac stânga-mprejur și să plec. Nu m-a văzut nimeni, deci pot să mă întorc în apartamentul impersonal pe care l-am închiriat prin booking, să îmi strâng bagajele și să îmi părăsesc (pentru a câta oară?) orașul natal. Și pe când stau în cumpănă și nu știu ce să fac, mă ajunge din urmă D. Nu mai pot să fug, apăs pe clanță și intru. În amfiteatru sunt deja destul de mulți adulți pe care la prima vedere nu-i recunosc. Stau și ei cam stingheri și par la fel de speriați ca mine. Dar e suficient un gest, un zâmbet, o privire aruncată peste umăr ca să ne recunoaștem. untem noi, cei cu frunțile incandescente, așa cum declama o poezie de Petre Ghelmez, la modă pe vremea adolescenței noastre. Noi, cei care am venit să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea liceului Gheorghe Munteanu Murgoci din Brăila. Promoția 1992.Read more…
Doina Gecse-Borgovan: TANTI ANI
Amintirea lui Tanti Ani m-a pocnit de-a dreptul de dimineaţă, fără să-mi dau seama de ce. Era şefă de unitate la librăria din cartierul copilăriei mele, Marna. O librărie nouă, deschisă la parterul unui bloc nou şi el, construit peRead more…