Tata făcuse o antenă specială, cu nu știu câte elemente, de care era tare mândru. Și avea și de ce, pentru că prindea cristal două programe rusești. Iar în zilele senine vedeam (cu pureci) TV Chișinău. Acum eram pe Odessa,Read more…
Doina Borgovan: BUNĂTĂŢI ARDELENEŞTI
Pe Lavinia şi pe Willy Schuster i-am cunoscut în urmă cu trei ani la un târg de produse tradiţionale de la Blaj. Mi-au plăcut brânzeturile lor, dar mai cu seamă m-au atras căldura şi sinceritatea lor. Aşa că peste două-treiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: MĂTUŞA din BRĂILIŢA
Cred că de la ochiurile de dimineaţă mi se trage că mi-am adus aminte de ea. Făcea cele mai bune ochiuri pe care le-am mâncat vreodată (bunica le prăjea prea tare, iar mama, din repezeală, le spărgea mereu gălbenuşul, chestieRead more…
Doina Gecse-Borgovan: JURNAL de VACANŢĂ
La sfârșitul clasei întâi, libertatea și lungimea primei vacanțe de vară mi-au furat mințile. Așa de mult mi se părea până în toamnă, încât am simțit nevoia să fac ceva măreț. Cum ar fi să citesc o carte de aproapeRead more…
Doina Gecse-Borgovan: PAUZA de PRÂNZ
Suntem în Italia, la Cuneo, capitala provinciei cu același nume, un mic orășel universitar la poalele Alpilor Maritimi. Se apropie de trei și jumătate și dintr-o dată străzile se umplu de oameni. Și când spun ”dintr-o dată” nu folosesc oRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ȘI MARMOTA …
…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei. Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostruRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ȘI MARMOTA …
…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei. Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostruRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ETICHETE
Când eram în anul întâi la filo, în 1992, la puține săptămâni de la începerea cursurilor, am cunoscut-o pe profesoara A.I. de la engleză. La seminarul de conversații, primul lucru pe care doamna îl cere este să se ridice înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ETICHETE
Când eram în anul întâi la filo, în 1992, la puține săptămâni de la începerea cursurilor, am cunoscut-o pe profesoara A.I. de la engleză. La seminarul de conversații, primul lucru pe care doamna îl cere este să se ridice înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: UNICORNI pe SOMEŞ
Pentru ei am bătut drumul. Trecem pe lângă o clădire în ruină şi abia după colţul ei îi zăreşti. Aşezaţi cu picioarele adunate sub ei, par că păzesc cele trei căpiţe de fân clădite în curtea vecinilor. Sunt simbolul casteluluiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: UNICORNI pe SOMEŞ
Pentru ei am bătut drumul. Trecem pe lângă o clădire în ruină şi abia după colţul ei îi zăreşti. Aşezaţi cu picioarele adunate sub ei, par că păzesc cele trei căpiţe de fân clădite în curtea vecinilor. Sunt simbolul casteluluiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: MANIFESTAȚII, MITINGURI, PROTESTE
Ar trebui să încep cu cele de până în 89. An de an luna august însemna zile de vacanţă petrecute pe stadion. ”Cartonaș roșu sus! Acuma jos, ridicați alb!” Nu insist, pregătiri pentru 23 august se făceau peste tot înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: CEA MAI FRUMOASĂ
Cred că abia acum îl înţeleg cu adevărat pe Creangă: cel mai frumos era atunci când ambii părinţi erau tineri şi sănătoşi, bunicii mai trăiau şi ei, aveam o grămadă de prieteni, naşi, fini şi vecini cumsecade. Nu pot arătaRead more…
Doina Gecse-Borgovan: TANTI ANI
Amintirea lui Tanti Ani m-a pocnit de-a dreptul de dimineaţă, fără să-mi dau seama de ce. Era şefă de unitate la librăria din cartierul copilăriei mele, Marna. O librărie nouă, deschisă la parterul unui bloc nou şi el, construit peRead more…
Mi-e dor să fiu răcită cobză
Ochiurile din farfurie par prinse într-un dans. Se apropie, se îndepărtează, se leagănă, se rotesc. Am pus un miez de pâine în mijlocul gălbenușului, dar n-am putere să întind mâna și să-l bag în gură. Durerea de gât de ieri seară a devenit insuportabilă. Nu pot înghiți deloc și mă simt sfârșită. Sunt convinsă că de la Vecinu’ Costică mi se trage. El mi-a dat ieri o bucățică de covrig uscat, care m-a zgâriat pe gât. Zgârietura aia e de vină. Tot pe masă în fața mea e cocoșul jumulit de pene și pârlit la flacăra gazierei. Așteaptă să fie băgat în oală la fiert. Cu el așteaptă și Tanti Neculina să termin de mâncat. Mă tot îndeamnă să mestec mai repede, dar vocea ei ajunge la mine ca un murmur îndepărtat. Nu-mi place să stau la Tanti Neculina, deși din când în când ai mei mă îndeamnă să dorm la ea o noapte sau două ca să-i țin de urât. Când se deschide ușa și în bucătărie intră Bunică-mea, un val de căldură recunoscătoare mă cuprinde. Îmi spun că atâta o să plâng și o să jelesc până când o să i se facă milă și-o să mă ia acasă. Read more…
Ritual de început anotimpul
Prietena mea e cu 4 ani mai mare, deja elevă de liceu. E modelul meu în toate: stil vestimentar, relații romantice, gusturi culinare, sporturi practicate. Îmi place cel mai mult să rămân peste noapte la ea acasă și sunt puține week-end-uri în care nu dormim împreună. Ieșim la alergat, jucăm badminton, ne bălăcim în Dunăre, dar cel mai mult îmi place că seara îmi citește. Micuța Dorrit, Verișoara mea Rachel, Rebecca, Cișmigiu et. Comp, Pânza de paianjen. Îmi citește și cărți pe care probabil că ai mei nu m-ar lăsa să le citesc, cărți de oameni mari. Îmi plac serile în care ne băgăm în pat împreună, iar ea îmi citește pasajele preferate, ori pur și simplu continuă cu voce tare de la pagina la care a rămas. Încerc să ghicesc ce s-a întâmplat înainte și ascult răbdătoare. Pentru că știu că momentul cel mai fain abia apoi urmează: câteva pagini din ”Fiul risipitor” de Radu Tudoran. Romanul ei preferat. Care între timp a devenit și al meu. Un fel de desert pe care nu ni-l refuzăm, deși e târziu și ar trebui să dormim de mult. Citim mereu aceleași pasaje: drumul cu trenul spre mare, apartamentul prăfuit din București, câinele ciobănesc ce nu se adaptează traiului în oraș, plaja pustie la început de toamnă. Citim și prietena mea mă întreabă: așa-i că-i foarte frumos?Read more…
Când împachetezi o copilărie
La câțiva ani după ce Tata a murit, Mama a decis că e momentul să se mute la Cluj și am scos la vânzare apartamentul unde-mi petrecusem o parte din copilărie și toată adolescența. Prin mutări mai trecusem în viața mea, însă era pentru prima dată când trebuia să sortez și să împachetez tot ce reprezentase viața noastră în trei în apartamentul de pe malul Dunării. Și pentru că nu puteam să transportăm totul la Cluj, trebuia să decid ce arunc și ce păstrez. Haine, perne, cuverturi, oale, pahare, farfurii, albume cu fotografii, saci de cărți, toate învelite în ziare, etichetate, băgate în cutii, sau lăsate în urmă. Netrebuincioase. Prea vechi. Prea lipsite de importanță. Ușor de abandonat. Tata fusese o persoană grijulie și ingenioasă. Avea imaginație și îndemânare, așa că punea deoparte ceea ce eu aș fi considerat fleacuri, dar pe care el știa să le refolosească: repara, improviza, construia obiecte casnice din tot felul de resturi, iar rezultatul era de fiecare dată spectaculos. Păstra în cutii etichetate minuțios cabluri, robineți, șuruburi, bucăți de material, obiecte vechi, cutii, capace, borcane, așezate ordonat pe rafturi în boxa noastră de la subsolul blocului. Tot el pusese deoparte colecțiile mele de reviste și almanahuri Cinema, legate cu sfoară pe ani. Read more…
Doina Gecse-Borgovan: DE CE MI-E CÂND MI-E DOR
Cofetăria Corso era raiul pe pământ în Brăila copilăriei mele. O clădire veche, boierească, oglinzi mari în care mă maimuțăream până când așteptam să-mi fie adusă la masă prăjitura. Mirosul care se strecura printre ușile batante ale laboratorului, aflat chiarRead more…
Unde sunt microbii de altă dată
Tatăl Simonei lucra în construcții undeva pe afară. În Libia, dacă nu mă înșel. Venea foarte rar acasă, cam o dată pe an, dar atunci era sărbătoare. Aducea tot felul de bunătăți, ciocolată, napolitane cu cremă de cafea, bomboane mari și mici, dar parcă de nimic nu ne bucuram mai tare ca de gumele de mestecat cu suprize, Tipi Tip. Tipi Tip era un pitic năsos și cu ochelari a cărui limbă nu o înțelegeam, dar asta conta prea puțin. Desfăceam tacticos ambalajul, cu grijă să nu îl rupem cumva, și ne uitam cu un soi de evlavie la pătrățica de gumă, care avea niște șanțuri adânci imprimate pe o parte. Surprizele erau de regulă benzi desenate cu texte pe care nu le știam citi. Dar erau atât de colorate și frumoase, că petreceam ore în șir analizându-le. Și încercând să ghicim ce-și spun Tipi Tip și nevasta lui, o doamnă cu ochelari rotunzi și gura pungă, exprimând o veșnică acreală. Momentul când în sfârșit te simțeai pregătit să bagi guma de mestecat în gură era amânat multă vreme, pentru ca plăcerea să nu se termine cu una cu două.Read more…
După borș
Perimetrul în care eram liberi să ne mișcăm era clar delimitat, cu granițe care nu puteau fi încălcate sau negociate. Nu aveam voie să părăsim curtea blocului decât însoțiți de un adult. Exista o singură situație când se făcea excepție de la regulă: momentul în care una dintre bunici constata că s-a terminat borșul din frigider. Primeam atunci o plasă de rafie în care era sticla goală de lapte cu capac de plastic și o monedă de 3 lei pe care o țineam strâns în palmă. Să nu ne scape cumva atunci când porneam spre borșăreasă sărind într-un picior. Aveam două opțiuni: fie o luam în dreapta, spre Dunăre, pe o străduță cu bolovani pe care trebuia să pășești cu grijă ca să nu-ți spargi capul sau să nu scapi sticla. Nu era varianta noastră preferată, mai ales că pe acolo tot timpul scăpa dintr-o curte un câine lățos și nervos care sărea să ne muște de glezne. Borșăreasa nu era nici ea amabilă, ne ținea la poartă și ne privea pe sub niște sprâncene stufoase, fără ca măcar să răspundă la salutul nostru cu mai mult de un mormăit. A doua opțiune era în direcția opusă, pe strada Împăratul Traian, foarte aproape de centru. Borșăreasa noastră preferată era o bătrânică mărunțică și uscățivă,Read more…