Unde sunt microbii de altă dată

Mar 19, 2020By

Tatăl Simonei lucra în construcții undeva pe afară. În Libia, dacă nu mă înșel. Venea foarte rar acasă, cam o dată pe an, dar atunci era sărbătoare. Aducea tot felul de bunătăți, ciocolată, napolitane cu cremă de cafea, bomboane mari și mici, dar parcă de nimic nu ne bucuram mai tare ca de gumele de mestecat cu suprize, Tipi Tip. Tipi Tip era un pitic năsos și cu ochelari a cărui limbă nu o înțelegeam, dar asta conta prea puțin. Desfăceam tacticos ambalajul, cu grijă să nu îl rupem cumva, și ne uitam cu un soi de evlavie la pătrățica de gumă, care avea niște șanțuri adânci imprimate pe o parte. Surprizele erau de regulă benzi desenate cu texte pe care nu le știam citi. Dar erau atât de colorate și frumoase, că petreceam ore în șir analizându-le. Și încercând să ghicim ce-și spun Tipi Tip și nevasta lui, o doamnă cu ochelari rotunzi și gura pungă, exprimând o veșnică acreală. Momentul când în sfârșit te simțeai pregătit să bagi guma de mestecat în gură era amânat multă vreme, pentru ca plăcerea să nu se termine cu una cu două.Read more…

Mar 19, 2020 5 comments

După borș

Apr 8, 2021By

Perimetrul în care eram liberi să ne mișcăm era clar delimitat, cu granițe care nu puteau fi încălcate sau negociate. Nu aveam voie să părăsim curtea blocului decât însoțiți de un adult. Exista o singură situație când se făcea excepție de la regulă: momentul în care una dintre bunici constata că s-a terminat borșul din frigider. Primeam atunci o plasă de rafie în care era sticla goală de lapte cu capac de plastic și o monedă de 3 lei pe care o țineam strâns în palmă. Să nu ne scape cumva atunci când porneam spre borșăreasă sărind într-un picior. Aveam două opțiuni: fie o luam în dreapta, spre Dunăre, pe o străduță cu bolovani pe care trebuia să pășești cu grijă ca să nu-ți spargi capul sau să nu scapi sticla. Nu era varianta noastră preferată, mai ales că pe acolo tot timpul scăpa dintr-o curte un câine lățos și nervos care sărea să ne muște de glezne. Borșăreasa nu era nici ea amabilă, ne ținea la poartă și ne privea pe sub niște sprâncene stufoase, fără ca măcar să răspundă la salutul nostru cu mai mult de un mormăit. A doua opțiune era în direcția opusă, pe strada Împăratul Traian, foarte aproape de centru. Borșăreasa noastră preferată era o bătrânică mărunțică și uscățivă,Read more…

Apr 8, 2021 10 comments

Telefonul cu fise

Nov 3, 2022By

A trecut deja o lună de când Clujul s-a reumplut de studenți. Pentru că locuiesc foarte aproape de căminele din Observator, mă întâlnesc în fiecare zi cu ei. Cel mai adesea în autobuz. Pe cei din anul I îi depistez imediat. Sunt timizi, retrași, ușor neliniștiți. Încă nu știu precis la ce stație trebuie să coboare și se uită pe geam, nu în telefon. Duminica seară vin de la gară, cărând bagaje grele în care se ciocnesc borcane de zacuscă și de gem. Mulți vorbesc la telefon cu părinții. Zilele trecute o fată se conversa cu maică-sa probabil. Îi spunea că a răcit și întreba ce medicamente ar trebui să-și cumpere de la farmacie. Alții cer rețete de mâncare, întreabă cum se fac vinetele pane și pastele cu ciuperci. Povestesc primele impresii de la cursuri, despre profesori și despre cum s-au gândit să se organizeze pentru sesiunea din iarnă. Îmi place să-i privesc și să-i ascult, îmi aduc aminte de anii mei de studenție. În toamna asta s-au împlinit 30 de ani de când căram și eu de la gară până la cămin o geantă mare de fâș, pe care ai mei o burdușiseră cu mâncare. Dar pentru că Brăila mea natală era departe, făceam drumul spre casă destul de rar și-mi astâmpăram dorul vorbind la telefon.Read more…

Nov 3, 2022 16 comments

Toate casele suprapuse

Apr 2, 2020By

Atunci când mătușa mea a murit am revenit în casa bunicilor să mă ocup de înmormântare. Casa în care fusesem primită mereu cu bucurie și cu foarte multă dragoste. Locul în care mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie. De fapt, până pe la 10 ani am locuit mai mult cu bunicii decât cu ai mei. Era pentru prima dată când acolo nu mă aștepta nimeni, când am descuiat ușa de la intrare cu cheia lăsată în vecini. Și cel mai greu de suportat mi s-a părut liniștea, lipsa zgomotelor. Umblam din cameră în cameră deschizând și închizând dulapuri, mirosind, căutând să regăsesc spațiul care pentru mine a fost mereu primul acasă. Ușa de la cămară trebuia împinsă cu genunchiul ca să se închidă și pocnea sec. De câte ori o auzeam știam că bunica gătește, bagă și scoate oale, borcane și cutii. Și mi se părea că simt miros de vanilie și gust de orez cu lapte.Read more…

Apr 2, 2020 6 comments

Fotografii ce n-au fost făcute niciodată

Jun 3, 2021By

Am foarte multe poze din prima mea copilărie. Tata era pasionat de fotografie în perioada aia și își amenajase în baie o cameră obscură, unde le developa. Mă intriga la maxim ușa închisă a băii și lumina roșie care se întrezărea prin geamul cu sticlă mată, cu flori. Aș fi vrut să deschid numai puțin ușa, să-mi bag capul pentru o clipă să văd ce se petrece, dar acest lucru îmi era cu desăvârșire interzis. Apoi nu s-au mai găsit hârtie fotografică și nici soluțiile de care tata avea nevoie pentru developare, așa că și fotografiile mele s-au împuținat. Din perioada gimnaziului am doar poze de grup cu colegii prin tabere sau pe la serbări școlare. Din anii de liceu nu am fotografii deloc și nici din primii ani de facultate. O perioadă pe care o pot reconstitui doar din amintiri. Ale mele sau ale altora. Mă uit prin albumele mele de familie și majoritatea fotografiilor sunt cu noi în poziție țeapănă, cu ochii în aparat. Nici un instantaneu, nici un gest furat, vreo fotografie făcută din întâmplare, care să surprindă un gest, o mișcare, o activitate.Read more…

Jun 3, 2021 6 comments