Tata făcuse o antenă specială, cu nu știu câte elemente, de care era tare mândru. Și avea și de ce, pentru că prindea cristal două programe rusești. Iar în zilele senine vedeam (cu pureci) TV Chișinău. Acum eram pe Odessa,Read more…
Doina Borgovan: BUNĂTĂŢI ARDELENEŞTI
Pe Lavinia şi pe Willy Schuster i-am cunoscut în urmă cu trei ani la un târg de produse tradiţionale de la Blaj. Mi-au plăcut brânzeturile lor, dar mai cu seamă m-au atras căldura şi sinceritatea lor. Aşa că peste două-treiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: MĂTUŞA din BRĂILIŢA
Cred că de la ochiurile de dimineaţă mi se trage că mi-am adus aminte de ea. Făcea cele mai bune ochiuri pe care le-am mâncat vreodată (bunica le prăjea prea tare, iar mama, din repezeală, le spărgea mereu gălbenuşul, chestieRead more…
Doina Gecse-Borgovan: JURNAL de VACANŢĂ
La sfârșitul clasei întâi, libertatea și lungimea primei vacanțe de vară mi-au furat mințile. Așa de mult mi se părea până în toamnă, încât am simțit nevoia să fac ceva măreț. Cum ar fi să citesc o carte de aproapeRead more…
Doina Gecse-Borgovan: PAUZA de PRÂNZ
Suntem în Italia, la Cuneo, capitala provinciei cu același nume, un mic orășel universitar la poalele Alpilor Maritimi. Se apropie de trei și jumătate și dintr-o dată străzile se umplu de oameni. Și când spun ”dintr-o dată” nu folosesc oRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ȘI MARMOTA …
…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei. Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostruRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ȘI MARMOTA …
…nu, nu învelea ciocolata în staniol. Pentru că era prea ocupată să se relaxeze la soare. Așa, în mijlocul șoselei și în miezul zilei. Stătea tolănită aproape de linia albă dintre benzi și dacă n-ar fi venit din spatele nostruRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ETICHETE
Când eram în anul întâi la filo, în 1992, la puține săptămâni de la începerea cursurilor, am cunoscut-o pe profesoara A.I. de la engleză. La seminarul de conversații, primul lucru pe care doamna îl cere este să se ridice înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: ETICHETE
Când eram în anul întâi la filo, în 1992, la puține săptămâni de la începerea cursurilor, am cunoscut-o pe profesoara A.I. de la engleză. La seminarul de conversații, primul lucru pe care doamna îl cere este să se ridice înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: UNICORNI pe SOMEŞ
Pentru ei am bătut drumul. Trecem pe lângă o clădire în ruină şi abia după colţul ei îi zăreşti. Aşezaţi cu picioarele adunate sub ei, par că păzesc cele trei căpiţe de fân clădite în curtea vecinilor. Sunt simbolul casteluluiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: UNICORNI pe SOMEŞ
Pentru ei am bătut drumul. Trecem pe lângă o clădire în ruină şi abia după colţul ei îi zăreşti. Aşezaţi cu picioarele adunate sub ei, par că păzesc cele trei căpiţe de fân clădite în curtea vecinilor. Sunt simbolul casteluluiRead more…
Doina Gecse-Borgovan: MANIFESTAȚII, MITINGURI, PROTESTE
Ar trebui să încep cu cele de până în 89. An de an luna august însemna zile de vacanţă petrecute pe stadion. ”Cartonaș roșu sus! Acuma jos, ridicați alb!” Nu insist, pregătiri pentru 23 august se făceau peste tot înRead more…
Doina Gecse-Borgovan: CEA MAI FRUMOASĂ
Cred că abia acum îl înţeleg cu adevărat pe Creangă: cel mai frumos era atunci când ambii părinţi erau tineri şi sănătoşi, bunicii mai trăiau şi ei, aveam o grămadă de prieteni, naşi, fini şi vecini cumsecade. Nu pot arătaRead more…
Lanul de porumb
Eram pe o stradă din oraș, pe care umblu de obicei cu mașina, și pe care o străbăteam pentru prima dată pe jos. Să dau dintr-o dată cu ochii de un lan de porumb mi s-a părut de necrezut. Frunze lungi, răsucite și uscate printre care se zăreau știuleții cu boabe de un galben aprins.Read more…
Scrie-mi un post-it dacă pleci
Bunicul era milițian și lucra la Evidența Populației. Pentru că avea un scris caligrafic desăvârșit, primea de lucru și acasă. Chiar și după pensionare. Probabil că jumătate din buletinele eliberate la acea vreme la Brăila fuseseră completate de el. Intra în curte cu niște cutii imense pe care un șofer i le aducea până la poartă. Acolo erau fișele și buletinele încă necompletate. Erau scrise cu tuș, iar înainte să merg la școală nu mi se părea joacă mai fascinantă decât să scârțâi cu penița pe hârtie. Mă minunam cum reușea Bunicul să înșiruie literele rotund și ordonat, când penița mea părea să aibă viață și voință proprii: se crăcăna, se îndoia, găurea hârtia și lăsa pete mari și negre de tuș în mijlocul paginii. Pete pe care le numeam purcei. Condeiul era lung și negru și-mi plăcea să-i rod solemn capătul, prefăcându-mă că mă gândesc la idei complicate pe care să le aștern pe hârtie. După ce am început să merg la școală, scrisul nu mi s-a mai părut deloc distractiv. Învățătoarea mă certa permanent că scriu urât, iar acasă părinții erau uimiți. Read more…
Viața lângă un calorifer rece
Era plăcută răcoarea sticlei de pe birou vara când veneam încălzită de la ștrand. Îmi lipeam brațele și palmele de ea. Dar iarna era atât de frig în casă, încât o simțeam rece și neplăcută prin bluza groasă de trening. Așa că Tata a decis să o înlocuiască. A găsit undeva o folie subțire de plexiglas, mai mică decât biroul, care avea și margini zdrențuite. E și opacă, iar din cauza asta pozele cu actorii mei preferați au devenit neclare. Abia ghicesc perla din urechea lui Catherine Deneuve, iar pana de indian a lui Pierre Brice e o umbră lunguiață și ștearsă. Am o colecție întreagă de poze cu actori, pe care le tot schimb și le expun pe rând sub sticla de la birou. În funcție de noutățile pe care le găsesc la chioșcul de ziare, sau în funcție de cele mai noi filme pe care le văd la cinema. Geamul rece și perfect transparent mă lasă să-i admir în voie, atunci când mi-e prea lene să mă apuc de teme. Dar folia de plexiglas ține mai bine de cald și mă ajută să învăț la fizică despre electricitatea statică: de la atâta frecare cu mânecile de poliester ale treningului, părul mi se electrizează și arăt ca un fel de Gorgonă pașnică și preadolescentă. Orice sursă de căldură e prețioasă în iernile copilăriei, în anii 80, când peste tot e frig: afară, acasă, la școală. Îmi petrec după amiezile citind înfășurată în pături, cu o aerotermă vișinie care huruie la picioarele patului.Read more…
Plopii de la Greci
Nu semănăm deloc eu și mama. Ea e o persoană hotărâtă, atunci când vrea ceva nu prea stă pe gânduri. Prima dată când am realizat că are o forță de neoprit aveam vreo cinci ani. În miez de vară, pe o căldură îngrozitoare, m-a anunțat că plecăm la bunica, la Greci. Tata era plecat din oraș, ea carnet de șofer încă nu avea așa că am pornit într-o aventură un pic nebunească pentru acele vremuri. Să străbați 25 de kilometri îți lua aproximativ o jumătate de zi. De la Brăila, autobuz până la bac. Bacul pentru trecut Dunărea până la Smârdan. De la Smârdan, autobuz până la Măcin. Iar de la Măcin alt autobuz până la Greci. Punctul terminus. Și buricul pământului. Pentru mama și pentru mine.Read more…
Pune cartofi la fiert în pauza mare
Acum mulți ani, în prima lui zi de grădiniță, am plâns mult și deznădăjduit. Mă gândeam că nu vom mai avea niciodată suficient timp de petrecut împreună. Că va trebui să fur de la ore, înot, lecții, ieșit cu prietenii. Să lucrez noaptea ca să am ziua liberă. Să fac acrobații printre obligații sociale și profesionale. Așa că vacanța asta forțată și pandemică mi-a apărut ca un dar. Cu toate angoasele și îndoielile ei. Cu tot spălatul obsesiv pe mâini și cu dezinfectatul la tot pasul. Cu tot ieșitul pe bază de declarație și cu cumpărăturile făcute pe apucate.Am avut în sfârșit timp pentru toate. Timp în care să învățăm unul despre altul și unul de la altul. Timp să frământăm pâine și să ne minunăm cum dospește. Timp să împletim cozonaci cu nucă și cacao. Timp pentru rețete complicate de prăjituri cu jeleu și glazură. Timp în care am învățat să aruncăm clătite în aer fără să le scăpăm pe jos…Astăzi e prima zi în care e la școală după atât de multe luni de vacanță forțată. Read more…
Indexul clipelor de plictiseală
E după-amiază și început de vară. Soare, liniște și călduț. M-am întors de la grădiniță, am mâncat, iar acum îmi bălăngăn picioarele pe scaunul din bucătărie. Bunica nu mai insistă cu somnul de amiază: știe că n-o să închid un ochi, oricât de mult m-ar ruga. Am în față o jumătate de zi în care să fac ce-mi place: mă ascund sub masa din sufragerie, îmi imaginez că sunt veveriță și mă joc cu prieteni imaginari. Deocamdată însă stau și mă uit la două muște care s-au așezat pe mușama chiar în fața mea. E rândul lor să mănânce din firimiturile de pâine rămase de la mine. Îmi place trompa lor delicată, mă fascinează ochii imenși și felul prudent în care se deplasează. Adevărul e că întotdeauna mi-au plăcut muștele și nu înțeleg înverșunarea cu care adulții le vânează, cu pliciul, cu spray-ul, sau cu un băț la capătul căruia au legat multe fâșii de celofan colorat și foșnitor. Mi se par grațioase și delicate și nu consider că fac mare pagubă dacă mănâncă resturile de la masa noastră. Au și un fel tare gingaș de a-și freca piciorușele din față. Cred că am început să le imit, altminteri de ce mi-ar zice Mama, atunci când mă supraveghează la baie, să mă spăl mai cu nădejde, nu ca o musculiță.Read more…
Gusturi de vacanță
O livadă imensă de meri tineri, bătrâni, răsuciți, cuprinși de mușchi și de licheni. Sus de tot, un leagăn suspendat între doi pini înalți. Și soare blând, cald. Câini care se aud lătrând în depărtare. Și mere care atârnă peste tot în copaci. Nimeresc unul pădureț și mi se face gura pungă. De parcă aș lua startul pentru o poză de profil pe Facebook și mă antrenez pentru un duck face reușit. Încă un gust de arhivat pe ziua de azi. Gust de pădure și de pământ și de umezeală.Read more…