După borș

Perimetrul în care eram liberi să ne mișcăm era clar delimitat, cu granițe care nu puteau fi încălcate sau negociate. Nu aveam voie să părăsim curtea blocului decât însoțiți de un adult.

Exista o singură situație când se făcea excepție de la regulă: momentul în care una dintre bunici constata că s-a terminat borșul din frigider. Primeam atunci o plasă de rafie în care era sticla goală de lapte cu capac de plastic și o monedă de 3 lei pe care o țineam strâns în palmă. Să nu ne scape cumva atunci când porneam spre borșăreasă sărind într-un picior.

Aveam două opțiuni: fie o luam în dreapta, spre Dunăre, pe o străduță cu bolovani pe care trebuia să pășești cu grijă ca să nu-ți spargi capul sau să nu scapi sticla. Nu era varianta noastră preferată, mai ales că pe acolo tot timpul scăpa dintr-o curte un câine lățos și nervos care sărea să ne muște de glezne. Borșăreasa nu era nici ea amabilă, ne ținea la poartă și ne privea pe sub niște sprâncene stufoase, fără ca măcar să răspundă la salutul nostru cu mai mult de un mormăit.

A doua opțiune era în direcția opusă, pe strada Împăratul Traian, foarte aproape de centru. Borșăreasa noastră preferată era o bătrânică mărunțică și uscățivă, care uneori ne servea cu fursecuri cu cremă de cacao. Locuia într-o casă naționalizată, lângă poștă. Un coridor lung și întunecos din care se intra în mai multe camere, cel puțin 6. O bucătărie comună pe dreapta, cu ușa permanent deschisă, și o baie cu un cazan de tablă, care sâsâia uneori și miroasea a metal încins. În fiecare cameră locuia câte un bătrân sau o bătrână care primiseră camerele după ce casele le fuseseră demolate, ca să facă loc noilor cartiere de blocuri.

În camera de la stradă locuia fosta proprietăreasă a clădirii: o bătrână care se ruja violent și care nu pleca de acasă fără o perucă neagră cu bucle voluminoase care de cele mai multe ori îi stătea strâmb, pe o ureche. Vara, când avea ferestrele deschise, se auzea că ascultă la pick-up muzică italienească.

În fața fiecărei uși de pe acest coridor îngust și întunecat, locatarii casei depozitau obiectele care nu le mai încăpeau în camere: un dulap de pantofi, un butoi de murături, scaune îngrămădite unul peste altul. Ghivece de flori în care nu creștea nimic din cauza întunericului. Un frigider Fram stricat, plin de borcane goale. Podea de lemn scârțâia la fiecare pas acoperită parțial de  un covor de iută tocit și decolorat. Miros de mucegai și de borș. Pentru că borșăreasa noastră depozita butoiul din care ne umplea sticla pe același coridor prin care trebuia să te strecori cu grijă ca să nu atingi sau să strici ceva.

Când intram acolo întotdeauna ne ciocneam de câte un locatar care mergea sau venea de la baie sau de la bucătărie. Bucătăria era folosită conform unui orar lipit pe ușă, așa încât să aibă toată lumea acces egal la soba de gătit. O sobă cu margini nichelate deasupra căreia atârnau mereu albituri puse la uscat.

Casa avea și un etaj unde n-am îndrăznit niciodată să urcăm. Scara în spirală era ticsită de boccele, valize și alte bagaje, așa că n-ar fi fost simplu să trecem de ele ca să vedem ce e mai sus.

Trăgeam întotdeauna cu coada ochiului peste tot, cât timp așteptam ca borșăreasa se ne umple sticla. Cu o pâlnie roșie, emailată.

Ieșeam apoi la soare în fața casei, mestecând fursecul cu cremă. Ne tenta atât de mult să fugim în centru, la ceas, dar asta ne era cu desăvârșire interzis. Așa că mai rămâneam în fața porții, să prelungim momentele de libertate și să privim forfota străzii. Strada în pantă abruptă și umbrită de copaci bătrâni care cobora exact în spatele căpităniei portului. Și pe care era un du-te-vino permanent. Lipovence cu fuste înflorate care se grăbeau să prindă șalupa de Smârdan după ce-și făcuseră târguielile la oraș, macedoneni care aduceau brânză de oi la piață, copilași timizi și palizi de la țară, veniți să-și cumpere rechizite și uniformă pentru școală, târâți de părinți grăbiți să rezolve cât mai repede și să se întoarcă înapoi acasă. Oameni care aduceau la reparat televizoare cărate cu grijă în pături de culoare verde sau cărămizie. Orășeni care coborau agale, ca să bea bere și să mănânce mici pe terasă la Marinarul. Soldați în uniforme verzi, care intrau și ieșeau din garnizoara aflată ceva mai jos pe stradă.

Doina Gecse-Borgovan

Tot acest șuvoi pestriț care mă hipnotiza și în care m-aș fi aruncat ca în apele Dunării, dacă nu mi-ar fi fost teamă să încalc regulile, neliniștită că aș fi putut să-i provoc bunică-mii o mare supărare dispărând pur și simplu de acasă.

Trăgeam cu sete o înghițitură de borș și o luam spre casă, cotind la dreapta și prelungind cât de mult puteam drumul de câteva sute de metri, oprindu-ne în dreptul fiecarei grădini și studiind atent flori, pietre de pavaj, ferestre deschise prin care ieșeau mirosuri de mâncare. Care ne aduceau aminte că fără borșul adus de noi prînzul nu va fi gata la timp. Așa că o luam la goană târâșâindu-ne saboții de plastic portocaliu și visând la următoarea expediție după o nouă sticlă de borș acru, proaspăt și rece.

Doina Gecse-Borgovan

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Tiberiu Ezri commented on April 9, 2021 Reply

    In cateva articole ati descris o copilarie care v-a inspirat pana astazi. Oare ce ii va inspira pe copiii lipiti de computere si ce vor povesti ei nepotilor care nu vor mai sti ce inseamna tiktok?

    • Doina Borgovan commented on April 9, 2021 Reply

      Și eu îmi pun întrebarea asta frecvent, mai ales că am un fiu adolescent, lipit de ecrane.
      Pe de altă parte, lumea se schimbă acum într-un ritm amețitor și n-aș vrea să-i anulez sau să-i invalidez fiului meu copilăria și bucuriile acestei vârste, fie ele și digitale, numai pentru că sunt diferite de cele ale generației mele.
      Sigur au și ei bucurii, satisfacții și amintiri, chiar dacă nu seamănă deloc cu ale noastre.
      Ce va însemna pe termen lung această copilărie pe care noi o considerăm captivă … vom vedea.

  • Veronica Rozenberg commented on April 9, 2021 Reply

    Am simtit gustul borsului si al amintirilor legate de borsul copiariei, al carei vanzator batran s-a pierdut undeva in ceata amintirilor depusa peste anii trecuti .

    In curand sper ca va aparea volumul de amintiri si schite al lui Doina Gecse Borgovan, succes !! 🙂

    • Doina Borgovan commented on April 9, 2021 Reply

      Mulțumesc mult pentru că aveți cuvinte frumoase pentru mine de fiecare dată.
      Poate că în curând mă voi gândi și la o carte, însă cel mai important pentru mine este să pot scrie mai departe, adică să-mi găsesc resurse pentru asta.
      Este o activitate care îi aduce infinită bucurie. 🙂

      • Veronica Rozenberg commented on April 9, 2021 Reply

        Sunt convinsa ca vei reusi, ceea ce imi da convingerea este si faptul ca eu insami am incercat sa scriu, timp chiar de zeci de ani, pana cand cu greu, nefiind in Romania, am reusit sa scriu o carte. Frumusetea si dezinvoltura amintirilor tale, draga Doina, sper ca nu te superi ca te tutuiesc :-), va fi o bucurie pentru publicul care le va citi.

  • Mihail Manole commented on April 9, 2021 Reply

    Să spunem că aţi avut o copilărie fericită?
    Orice copil îşi găseşte fericirea în lucrurile mărunte ce-l înconjoară, atâta vreme cât pacea-i prin preajma lui.
    Crâmpeiul de viaţă surprinde exact elementele care ne fac să vedem ca într-un film vechi, de la începutul peliculei color, copiii curioşi alergând pe străzi prăfuite, cu misiune clară, partea lor de contribuţie la prânzul familiei.
    Pentru câteva minute, am respirat cu fetiţa plecată prin oraşul însorit, ţinând strâns în palmă o monedă de mult timp dispărută.

    • Doina Borgovan commented on April 9, 2021 Reply

      Da, cred că am avut norocul unei copilării lipsite de griji, în care am fost iubită și ocrotită de niște părinți și bunici minunați.
      Mulțumesc! 🙂

  • Marina Zaharopol commented on April 9, 2021 Reply

    Taina este legata de frumos.

    Dar taina este ruda buna si cu imaginatia. Ne cladim aceasta facultate pretioasa pe urzeala tesuta din visurile copilariei: “Ce s-o fi ascunzand indaratul gardului, dincolo de perimetrul permis?”

    Frumos scris!

    • Doina Borgovan commented on April 9, 2021 Reply

      Mulțumesc! Să avem curajul să privim dincolo de garduri 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *