Citind acest titlu să nu vă închipuiţi că am de gând să scriu despre şlagărul cântat de Dalida în duet cu Alain Delon, care ne-a fermecat tinereţea. …Deşi e vorba tot de cuvinte – cuvinte care ne însoţesc viaţa cotidiană. Aş putea să le definesc „cuvinte cheie”, deşi nu au nimic comun cu sensul acestei sintagme care janlonează ideile esenţiale dintr-un text…Deşi chiar sunt cuvinte-cheie, dar nu descuie idei, ci accesul în diferite locuri ale spaţiului online unde sunt stocate (în siguranţă?) informaţiile noastre personale. Combinaţiile acestor „seifuri de informaţii” le cunoaştem doar noi şi… cei care gestionează informaţiile respective (nu ştim cine, nu ştim câţi) şi care ne asigură de confidenţialitatea lor. Suntem încurajaţi să folosim parole cât mai puternice (strong) alcătuite din (cel puţin opt) litere, cifre şi semne speciale, adică succesiuni cât mai absurde, pentru a-i deruta pe eventualii infractori informatici, gata să invadeze intimitatea secretelor păstrate sub zăvorul parolei.Read more…
De la Cristofor Columb la Paul Ehrlich
După ce am publicat în revista Baabel articolul despre societatea clujeană a medicilor evrei “Paul Ehrlich” (https://baabel.ro/2022/05/asociatia-paul-ehrlich-a-medicilor-evrei-din-clujul-interbelic/ ), mai mulţi cititori m-au rugat să scriu despre Paul Ehrlich, viaţa şi opera, ca deschizător de drumuri în medicină. Cristofor Columb (1451-1506) s-a născut la Genova. La început a fost ţesător ca şi tatăl său, dar încă de la o vârstă fragedă a intrat în lumea navigației. Studiind globul terestru, a ajuns la concluzia în India se poate ajunge nu numai călătorind către est, ci şi navigȃnd spre vest. S-a stabilit în Spania şi după multe încercări, în 1492, a reușit să-i convingă pe regele Aragonului, Ferdinand al II-lea, şi pe regina Castiliei, Isabella, să-i finanţeze acest proiect temerar. În final, navigând către vest, Columb nu a ajuns în India, ci a descoperit un nou continent: America. De acolo el a adus aur și argint, dar şi cacao, tutun, porumb, cartofi, floarea soarelui, – lucruri necunoscute de europeni. A adus şi 25 de “indieni” care au făcut senzație la Sevilla. Dar, din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici. Tinerii marinari, care au petrecut multe luni pe corăbii, s-au “îndrăgostit” de tinerele “indiene” de pe noul continent. Curând după ce au coborât de pe vapor, s-au dedicat celebrării zeiţei amorului, în colibele din jungla americană. Despărţirea de frumoasele şi focoasele localnice a fost grea. Din păcate, amintirile desfătărilor de neuitat au fost estompate de suferinţele care au urmat: la revenirea în Spania natală, o mare parte din marinarii lui Columb s-au trezit cu plăgi pe corp, însoţite de dureri insuportabile. Mulţi dintre ei şi-au găsit moartea după cȃteva săptămȃni de chinuri îngrozitoare.Read more…
O sâmbătă cu tablouri și șalvari
Duminica mâncăm întotdeauna toți trei la prânz, așezați la masa mare și pătrată din sufragerie. Fața de masă e albă și perfect scrobită, de parcă ar fi din tablă lucitoare. Și la atingere e netedă și rece. La televizor e un concurs de gimnastică, asta îmi amintesc precis, pentru că ai mei se tot uită hipnotizați spre ecran. Eu nu sunt interesată deloc de ce se întâmplă la televizor. Am trei, poate patru ani, îmi legăn picioarele pe sub masă și am hotărât că astăzi sunt pui de pasăre. Mai precis, de bufniță, pentru că am văzut eu la Teleenciclopedia o bufniță care își rotește capul și își închide când ochiul drept, când ochiul stâng. Și pentru că sunt pui de bufniță, iar puii de bufniță nu vorbesc ca oamenii, și nici nu au învățat să mănânce singuri din farfurie, casc gura și aștept să fiu hrănită. Mama intră în jocul meu, îmi taie bucățele mici și mi le dă să le mestec. Eu înghit și deschid iar gura. Mama e atentă la ce se întâmplă la televizor și nu observă. Atunci încep să-mi fâlfâi aripile și să cârâi, cum cred eu că face un pui de bufniță. Tresare și-mi umple iar gura cu mâncare. Mi-aduc aminte de scena asta într-o sâmbătă de martie, când sunt cu ea la plimbare prin oraș. De la momentul în care eu mă prefăceam că sunt bufniță au trecut cam 45 de ani.Read more…
Vederi și viziuni din balon 4
SUA au ratat deja Pax Americana. Washingtonul compensează slăbirea rolului de jandarm mondial cu cel de procuror planetar prin dominarea mass mediei mondiale și chiar cu cel de tribunal internațional, aparent cu sediul la Haga. Uncle Sam și-a asumat un triplu rol: cel de actor principal, de producător și de regizor universal al unui film de acțiune supercomercial. Din păcate pentru Casa Albă, filmul nu mai este un succes de casă, un hit, un blockbuster, nu se mai vinde, ba mai mult, în multe părți ale lumii nici nu se mai distribuie. Treptat se coagulează platforma BRICS de colaborare economică și financiară, care cuprinde cca. 70% din populația globului. În ultima vreme, diplomația SUA și sancțiunile EU îndreptate împotriva Rusiei au reușit să forjeze o alianță între țara cea mai bogată în resurse și cea mai mare putere industrială a lumii, la care se adaugă majoritatea statelor musulmane și africane.Read more…
O dimineaţă de Înviere comunistă
Îmi aduc aminte, era într-o zi de sâmbătă, în 1974. Puțin înainte de încheierea orelor, elevul de serviciu năvălește intempestiv în clasă. “Vă rog să-mi permiteți să citesc o circulară.”. Profesorul încuviințează din cap. “Mâine, duminică dimineața, toți elevii vor fi prezenți în curtea școlii pentru a desfășura o activitate sportivă. Absenții vor fi pedepsiți cu asprime.”. A doua zi, dimineața, suntem la școală. Ni se dă o minge, dar nu încăpem cu toții pe terenul de fotbal. Cei care nu ne-am calificat suntem trimiși pe parcela din spate. Acolo suntem aliniați și puși să sărim la groapa cu nisip. O dată și încă o dată. Și încă o dată. Nu vedem rostul acestei activități. Duminică dimineața eram obișnuiți să vedem Daktari la televizor, nu să țopăim în jurul unei gropi. Nu pricepem de ce ne-au chemat la școală așa, netam-nesam, în acea duminică de aprilie. Până ce unul din activiștii școlii ne explică: Pentru ca să nu mergeți la biserică!!Read more…
Paradox și Pasiune
Gândirea existențială este definită ca aspirația de a reflecta asupra realității umane de zi cu zi pentru a găsi în ea un sens. De-a lungul istoriei, gândirea existențială a fost rezultatul reacției la încercările dogmatice și pedante de a controla destinul uman. În prezent, independența gândirii despre viață este în pericol. Terorismul științific și tendința de a baza viața pe statistică sunt omniprezente. Reflecția independentă asupra vieții este și acum un tabu precum a fost dintotdeauna, deși odată cu înțelegerea existenței umane, ea poate deveni posibilă. Emmy van Deurzen (n. 1951) este psihoterapeut existenţial, filozof și consilier psihologic. Este director la New School of Psychotherapy and Counselling de la Existential Academy din Londra și conduce practica privată – Dilemma Consultancy din Londra, ambele pe care le-a înființat în 1996, împreună cu soțul ei, prof. Digby Tantam, profesor asociat la Middlesex University. Ea ține conferințe în diferite țări și a publicat optsprezece cărți în domeniul terapiei existențiale și al provocărilor condiției umane. Lucrările ei au fost traduse în mai multe limbi. Am citit cu interes Paradox and Passion in Psychotherapy şi în acest articol împărtășesc câteva idei din această carte.Read more…
Miniatură cu întrebare
În zilele noastre sufocate de normele corectitudinii politice, poate că nu e înțelept să menționez obiceiul meu de a trage cu urechea sau de a privi pe furiș oamenii din jur, trecătorii, cei care așteaptă uneori lângă mine la câte un rând, sau copiii care se plimbă prin parcuri cu bunicii lor. Totuși, o fac cu multă plăcere, desigur cu toată discreția, și uneori prind din zbor câte o idee, o afirmație îmi poate trezi amintiri pe care apoi mă apuc să brodez… Oricum, este singurul mod în care știu să brodez, nu cu fire colorate, ci folosind cuvinte. De curând am învățat (încă) ceva foarte folositor din paginile revistei Baabel. Într-un comentariu la un articol, cineva a afirmat că ”subiectele sunt peste tot, trebuie doar să mergi să le culegi”. Multă dreptate avea domnul respectiv. Îmbrățișez total cuvintele dumnealui și chiar le pun în aplicare. De data acesta am trecut prin eleganta piață centrală a orașului, unde înfloresc magnoliile de curând plantate. Pe una din băncile din piață ședeau și vorbeau doi băieți de vreo 14, cel mult 15 ani.Read more…
Șaat Neila
Șaat Neila (Ora închiderii sau Valea Lacrimilor, potrivit traducerii în engleză) a fost un serial documentar despre Războiul de Yom Kipur, difuzat pe Canalul 11 al televiziunii israeliene, la sfârșitul anului 2020. Chiar dacă au trecut doi ani şi jumătate de când l-am urmărit, unele secvenţe, le consider memorabile şi mi-au rămas întipărite în memorie. Cred că evocarea lor este mereu actuală. Situaţiile pe care le voi prezenta mai jos sunt rare… Complexitatea vieţii ni le poate scoate în cale pe neaşteptate. Din păcate, ele sunt sporadice şi nu au capacitatea de a transforma ostilitatea în înţelegere şi acceptare reciprocă, nici răutatea în bunătate. Istoria acestor locuri, teritoriul disputat parcă dintotdeauna, unde nu s-a reuşit impunerea autorităţii depline, politica dureroasă, alături de micile sau marile tragedii ale oamenilor de aici, sunt întrerupte din când în când de evenimente precum cel care m-a impresionat într-unul din episoadele serialului sus-amintit. Vizionându-l nu mi-a atras atenţia încrâncenarea, nici frustrarea sau lupta şi jertfele, prea multe, nespus de multe, ale părţii israeliene, ci cu totul altceva.Read more…
Ieșirea din Egipt în perspectivă istorică
În fiecare primăvară, când se apropie sărbătoarea de Pesach (Paștele evreiesc), mă gândesc cu nostalgie la serile petrecute în familie, când tata povestea despre ieșirea din Egipt. Întâi citea textul clasic, apoi se apuca să-l comenteze. Și mai interesant era când se afla la noi și bunicul. Atunci fiecare dintre ei susținea un punct de vedere diferit și discuțiile luau uneori întorsături neașteptate… Împreună cu cântecele și cu mâncărurile speciale, era de fiecare dată un eveniment! De data aceasta aș vrea să încerc să vorbesc despre ieșirea din Egipt așa cum ar fi făcut-o tatăl meu. Problema majoră este că arheologii ne asigură că nu s-a găsit nicio urmă materială care să ateste autenticitatea poveștii despre viața și apoi ieșirea israeliților din Egipt. Așa să fie? Un arheolog cu mintea mai deschisă ca a altora, Prof. Yonatan Adler, a făcut o afirmație înțeleaptă: ”Absence of evidence is not necessarily evidence of absence”, sau cu alte cuvinte, lipsa de dovezi în sine nu dovedește nimic! Poate că dovezile vor fi descoperite în viitor? Sau se vor găsi metode noi de interpretare a celor deja găsite? După părerea istoricilor, povestea care s-a desfășurat în secolul al XIII-lea î.e.n., în perioada faraonului Ramses al II-lea sau al III-lea, a fost scrisă cu multe secole mai târziu. Read more…
Spune-mi cu cine te sfătuiești…
Răposatul meu părinte a fost timp de ani de zile sfătuitorul meu, și cât voi trăi îmi voi aminti anumite lucruri care mi-au fost imprimate de el și de care mă folosesc și azi. Bineînțeles, retrospectiv, există în memoria mea anumite îndrumări pe care nu le-am urmat, dar asta nu mai are azi nicio importanță. Reflecțiile pe această temă mi-au venit în minte în timp ce citeam volumul de memorii ale Prințului Harold/Harry, fiul actualului rege Charles al Angliei. Nu, n-aș zice că povestea sa își găsește un loc pe lista primelor zece sau douăzeci de cărți pe care le-aș fi recomandat de-a lungul timpului, dar nici pe departe nu e un text care să te plictisească, sau să te oblige să-l lași deoparte la mijloc. Pentru cine dorește să înțeleagă câte ceva din ce se întâmplă la curtea regală din Marea Britanie volumul în cauză ridică, cel puțin parțial, cortina în spatele căreia se ascund anumite detalii și evenimente care nu fac cinste niciunei familii și cu atât mai puțin familiei ale cărei rădăcini se pot găsi în istoria Angliei de acum sute de ani.Read more…
Am furat… Şi eu.
Scrierile lui Annie Ernaux le-am descoperit de curând, după ce autoarea franceză fusese recompensată, anul trecut, cu premiul Nobel pentru Literatură. Deocamdată am citit doar Pasiune simplă şi Confesiunea aolescentei şi am început Anii. Din câte ştiu, sunt singurele cărţi traduse deja în limba română. Deocamdată nu mă încumet s-o citesc în original, deşi traducerile (după părerea mea) lasă de dorit. În schimb stilul ei – care pendulează între sistemul de referinţă propriu şi cel al observatorului, între persoana întâi şi a treia, dezvăluindu-se cu o sinceritate absolută şi în acelaşi timp, analizându-se nemilos, m-a cucerit de la primele pagini. Mă recunosc în ea şi cred că foarte multe femei din toate generaţiile se regăsesc în personajele lui Annie Ernaux… De pildă în acest fragment: “Încă de la intrarea în magazin, recunoaşterea locului şi alegerea zonei de acţiune. Apoi trebuie să te porţi cât mai natural, în acelaşi timp în care privirea îţi stă la pândă. Toate abilităţile de atenţie, imaginaţie, evaluare a celorlalți sunt concentrate în direcţia unui singur scop, de a te apropia cât mai mult de lucrul râvnit, de a-l apuca, de a-l pune la loc, de a te îndepărta de el, de a reveni într-o coregrafie inventată în fiecare clipă. Furtul este în grija corpului, care devine radar, placă sensibilă a mediului înconjurător. “.Read more…
Confruntare cu fantomele trecutului
Trecutul nu dispare, dimpotrivă, în funcție de epoca istorică, revine și de multe ori ne bântuie. Se compune din episoade mai bune și mai puțin bune, pe acestea din urmă vrem să le uităm, dar nu se poate. Ca să ne eliberăm trebuie să ne confruntăm cu ele și apoi să vedem ce rămâne. Numai că unii nu vor să aleagă alternativa menționată și le consideră în mod nediscriminatoriu pe toate – bune, exemplare, fără să acorde atenție derapajelor. După 1989 fenomenul a luat amploare. În goana de a șterge cu buretele perioada nefastă a comunismului, au fost scoase în față personalități politice, din viața artistică, științifică, scriitori, filosofi, economiști, oameni de știință cu trecut îndoielnic din punctul de vedere al democrației la care aspirăm. Este adevărat, în domeniul lor au obținut rezultate remarcabile, dar în complexitatea vieții lor s-au strecurat și umbre, de multe ori cu consecințe nefaste. Pentru a nu le pierde, aceste personalități trebuie reconsiderate, aduse la cunoștința opiniei publice împreună cu momentele negative din viața lor. Astfel s-a întâmplat ca lideri politici importanți (chiar prim-miniștri) să elogieze legionari care între timp deveniseră luptători anticomuniști, ceea ce nu-i scutește, sau nu ar trebui să-i scutească de consecințele păcatelor tinereții. Institutul ”Elie Wiesel” se confruntă adesea cu astfel de situații și apelând la legislație – există una foarte bună, dar se aplică rar – a cerut, cu mai mult sau mai puțin succes, renunțarea la inițiativele de preamărire a acestor personaje, la ridicarea unor monumente, sau la botezarea unor școli, biblioteci, străzi cu numele lor. Cel mai dificil demers s-a dovedit prezentarea imaginii reale a unor talente foarte apreciate în cultura română din interbelic.Read more…
Povestea vărului meu Bubi
Nu am de gând să fac un serial cu poveștile de viață ale verilor mei din Israel, dar totuși cred că povestea vărului meu Bubi e interesantă. Și el emigrat din România, doar că din alte motive decât verișoara mea Marta. Dacă aș face un bilanț al rudelor mele, cred că cei mai mulți au emigrat în Israel. Bubi (R.L.), fiul unui văr al tatălui meu, a fost ultimul care a plecat în anul 1988. Bunica lui Bubi era soră cu bunica mea și tatăl lui era văr cu tatăl meu. Deși familia locuia tot la Câmpulung, nu prea aveam relații cu ei, cu toate că îmi amintesc perfect unde era casa lor. Fiind ramura mai nevoiașă a familiei, ne întâlneam cu ei numai cu ocazia unui eveniment, nuntă sau deces. Bunicul lui Bubi era căruțaș, iar tatăl lui conducea unicul taxi din oraș. Știu numai că tatăl lui Bubi avea mai mulți frați și două surori, pe unii din ei îi mai țin minte, dar nu pe toți. Nu-mi amintesc deloc cum era Bubi în copilărie, se poate că nici nu l-am cunoscut. Când am fost deportați în Transnistria, nu-mi amintesc să-i fi văzut și nu am știut unde au ajuns. Bubi avea pe atunci 10-11 ani, iar sora lui, Eva, era ceva mai mare.Read more…
O excursie pe insula dragonilor sângeroși
Așa cum se obișnuia în familia mea, sunt și eu mare amator de călătorii. Poate că e și un fel de evadare de mine însumi. Uneori reușesc să mă deplasez până la o distanță de un braț de mine. În plus, de vreo zece ani plec în Asia de Sud-Est, împreună cu soția care îmi este și ghid turistic. Particip la congresul anual al anesteziștilor indonezieni, care are loc la Jakarta spre sfârșitul lunii februarie. Cunoscătorii spun că este unul din ultimele evenimente organizate după moda de odinioară: cu mese delicioase și seri de gală spectaculoase în atmosfera elegantă a unui hotel cu 5 stele. De data aceasta însă, desfătarea nu a prea funcționat, fiindcă amândoi ne-am îmbolnăvit pentru a doua oară de Covid tocmai în timpul congresului, așa încât, vrând-nevrând, am fost nevoiți să ne distanțăm de grup. Nu am mai putut participa nici la mesele delicioase, nici la programele de divertisment. În plus, a plouat destul de mult, din cauza musonului care de data aceasta s-a prelungit ceva mai mult ca de obicei. Criticii ar putea să spună „Așa vă trebuie, dacă nu stați locului!” Ei bine, să stăm locului nu a fost niciodată o opțiune pentru noi. După cele șase zile de congres am făcut de fiecare dată excursii interesante. La urma urmei, nu ajungi în fiecare zi într-așa un capăt de lume.Read more…
Muzicianul
La ieșirea din sala de spectacole a orașului, spectatorii sunt așteptați de un om în vârstă care interpretează la clarinet un fragment dintr-una din piesele muzicale prezentate de orchestra simfonică sau un fragment muzical care se asortează la spectacolul de teatru din acea seară. Așezat pe un trepied cu clarinetul în mână și cu tocul instrumentului deschis unde oamenii pun bănuții, e prezent în fiecare seară de spectacol. L-am văzut într-o seară fugind la locul lui lângă intrarea în sala de spectacole. A întârziat, a pierdut sfârșitul reprezentației. Nu s-a alarmat, s-a așezat pe trepiedul lui și-a interpretat un fragment din programul concertului. Nu o mai făcea pentru bănuții pe care spectatorii îi dădeau, o făcea de dragul de-a cânta. Spre marea mea surpriză, la unul din concertele orchestrei filarmonice l-am întâlnit printre spectatori. Nu-l mai văzusem până atunci în ipostază de spectator. Am încercat să aflu mai multe despre muzicianul care ne aștepta la sfârșitul fiecărui concert, dar în afară de numele lui nu am avut succes…Read more…
Călătorind așa cum am visat mereu 5. Micul principat alpin Liechtenstein, cu capitala Vaduz
Venim din Elveția, unde am poposit puțin și nu am avut acces nici la telefon şi nici la internet, navigând pe baza indicatoarelor rutiere spre micul principat Liechtenstein pe care, dacă te iei cu vorba, poți ușor să-l ratezi din goana mașinii, de mic ce este. Va fi o nouă țară pe lista mea de țări vizitate și încă una dintre cele foarte mici în care am fost, alături de San Marino și Monaco. Liechtenstein este o ”țară sandviș” întinsă pe o fâșie de 160 km pătrați între Elveția și Austria, toate fără ieșire la mare, și fiind pe locul patru în Europa ca micime, după Vatican, Monaco și San Marino. Relieful alpin, ridicol de frumos, este aidoma celui al Elveției de unde ne îndreptăm spre Vaduz, localitate atestată documentar pentru prima dată în anul 1150. Capitala cu 5300 de locuitori este de fapt un soi de ”comună regală”, obscen de bogată, situată pe valea Rinului. Ea găzduiește reședința familiei regale, precum și sediile guvernului și parlamentului. Abia așteptăm să ajungem, pe o ploaie subțirică dar cam sâcâitoare, și ne cuprinde entuziasmul când vedem primul indicator pe care scrie Vaduz și, cocoțat pe o culme de munte, castelul principelui Hans-Adam al II-lea de Liechtenstein și al principesei Maria.Read more…
Păstorul cel mai bun
A încetat din viață, la căminul Rosen, Lippa Segal Baroti, fost inginer, oficiant de cult și unul dintre cei mai intimi cunoscători ai istoriei comunității evreiești locale. A fost apropiat al rabinului Moses Rosen, a fost nepot de rabin și fiu de oficiant de cult, a fost o personalitate puternică și excentrică. La șase ani a fost victima unui episod antisemit violent, fiind bătut și aruncat din tramvai împreună cu tatăl său pe motive rasiale (îmbrăcați tradițional, erau țintele cele mai sigure). Acest episod a lăsat urme fizice (un tremurat care nu l-a părăsit niciodată) și importante sechele psihice. La douăzeci și ceva de ani, și-a sfidat întreaga familie religioasă conservatoare, de rabini proveniți din Leviți, căsătorindu-se cu o creștină. Nici ea nu a trecut la iudaism, nici el nu s-a botezat. Ba și-au luat amândoi ambele nume – când l-am cunoscut am fost convins că Baroti e nume sefard. L-am întrebat și am aflat cu surprindere că este numele soției, ardelenesc, provenit din maghiarul Báróczi. Până la moartea doamnei Olimpia, în 2018, au rămas nedespărțiți, trăind într-o simbioză amuzantă.Read more…
Iosif Sava – personalitate plurivalentă a culturii române
Desăvârşit muzicolog şi inegalabil realizator de emisiuni de radio şi televiziune, Iosif Sava, s-a născut în urmă cu nouă decenii, la 15 februarie 1933, la Iaşi, în familia Segal, o familie de muzicieni evrei, a căror activitate s-a desfăşurat de-a lungul a peste 300 de ani. Tatăl său, Bernard Segal, a cântat în orchestra Filarmonicii Moldova din Iaşi şi a condus orchestra Teatrului Evreiesc de Stat din Iaşi încă de la înfiinţarea lui, în 1949. În aceeaşi orchestră a cântat şi Icu Segal, fratele lui Iosif Sava. Bernard Segal a avut şapte fraţi, toţi cu rezultate deosebite în pregătirea muzicală, iar bunicul său absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, pentru o vreme unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu şi dirijorul corului Mitropoliei ieşene; iar străbunicul fusese printre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. La vârsta de doar 6 ani, în anul 1939, Iosif Sava cânta la orga Bisericii Catolice din Iaşi. A studiat muzica, viola şi pianul, la şcoala gimnazială şi la liceu. În anii 1944-1945 a urmat cursurile Conservatorului Municipal din Iaşi. În perioada 1945-1947 a frecventat cursurile Academiei de Muzică „George Enescu“ din Iaşi, iar în anii 1947-1949 a studiat la Institutul de Artă din Iaşi.Read more…
Pictactrița orădeană
Am asistat cu bucurie și emoție la vernisajul unei expoziții ieșite din obișnuitul unor astfel de demersuri. Mă refer la evenimentul găzduit în după-amiaza zilei de 2 aprilie de Sinagoga Neologă Sion din Oradea, spațiu devenit păstrător vremelnic al lucrărilor Adelei Lazăr, artist plastic și actriță a teatrului orădean. Scriu despre această expoziție din postura de vizitator încântat și intrigat, deoarece este vorba de lucrări neobișnuite, izvorâte din ideile originale ale artistei, din creativitatea ei remarcabilă și dintr-o nevoie lăudabilă de a nu irosi obiecte pe care le-a adunat de-a lungul vremii și pe care le refolosește integrându-le în arta ei. Expoziția se numește „RecyclArt – from Trash to Art” și reunește lucrări realizate prin îmbinarea mai multor tehnici – decupare, lipire, colaj, lăcuire, pictură – toate îmbrățișate de culorile vibrante folosite de Adela Lazăr în aceste instalații pe care ea însăși le numește ”unice și irepetabile”.Read more…
Anecdotă (reală!) pentru o dezbatere actuală
Mă aflam internată într-o clinică, drept urmare a unei (deloc minore) intervenții chirurgicale. Clădire foarte veche, toalete pe culoar și chiuvete unice în saloane. Peisajul memoriei are peste un sfert de veac. Așadar, pe când am devenit capabilă să mă ridic din pat spre a-mi satisface toate necesitățile igienei cotidiene, bucuroasă de mobilitatea redobândită, într-o duminică dimineața, urcată pe scaun pentru a mă apropia de chiuveta unde urma singura toaletă intimă posibilă (în Clinica Ginecologică nr 1 a anului 1997), am trăit surpriza mentalităților profunde…N-am apucat să mă dau jos de pe chiuvetă, să cobor de pe scaun, abia trăgându-mi veșmântul de spital, că s-a și dat de perete ușa salonului. Niciun avertisment! Duminică dimineața! În rama goală a apărut… o formă a ”găurii negre” – de fapt o sutană, desigur neagră, ornată la vârf cu barbă, umflată de la piept în jos – mare burtă, mare! Și a dat a deschide o fantă în claia păroasă slobozind cu voce gutural incantatorie, vorbe fără șir… pân-ce mi-am revenit din stupoare, reîntregită în conștiința de sine… degrabă proțăpită cu mâinile-n șold, i-am zis:…Read more…