COȘMARUL NĂSCUT din VISE

Șeherezada este un nume care mi-a rămas întipărit în memorie, din cea mai fragedă copilărie împreună cu fabulosul titlu de ”O mie și una de nopți”. A fost printre primele mele lecturi, cred preșcolare desigur într-o ediție prelucrată pentru copii. Nu mai știu cum e acuma, dar pe vremea copilăriei mele mamele își învățau copii să citească înainte de a fi mers la școală, așa că asta nu constituia neapărat o performanță ieșită din comun. Din povestirile frumoasei Șeherezada am aflat de ”Ali Baba și cei 40 de hoți”, de Harun al-Rașid, Califul bun,

Seherezada si sultanul

puternic și înțelept, de Sinbad marinarul, am citit despre ”Covorul zburător”, despre ”Lampa lui Aladin”. Ce-i drept nu am înțeles decât mult mai târziu cum a păcălit Șeherezada pe fiorosul Sultan Șariar, care a dobândit urâtul obicei de a se căsători cu virgine, pentru ca după noaptea nunții să le ucidă. Și abia atunci am înțeles semnificația ascunsă a acelei nopți care urma după cele ” O mie”, găselnița frumoasei Șeherezada și ea virgin, dar una deșteaptă care a știut să-și valorifice neprihănirea:) amăgindu-l pe sultan cu promisiunea acelei unice nopți care urma să vină

 

O altă Epocă de Aur

Dintre toate  personajele fermecătoare ale minunatelor povestiri arabe depănate de-a lungul celor o mie  și una de nopți, cel mai profund m-a impresionat  Harun al-Rașid al cărui nume (europenizat nu iudaizat:) s-ar traduce Aron cel Drept. El reprezenta pentru mine – care trăiam într-o lume întoarsă pe dos, plină de nedreptăți, pe care unele, eu – un copil de 6-7 ani – le simțeam pe pielea proprie sau le deduceam din suspinele mamei, mirajul unei lumi așezate, condusă de un om bun și înțelept cu o grijă aproape părintească față de supușii lui care, drept urmare îl cinsteau cum se cuvine. Bagdadul capitala mirifică în care el domnea mi se părea cel mai important și frumos loc al lumii și Califatul pe care îl conducea de acolo ,cel mai măreț imperiu. Și poate nu eram în prea mare eroare, căci domnia lui Harun al Rașid un calif din ”dinastia” Abbasidă, a deschis cea mai remarcabilă epocă a Islamului, cu o durată de aproape 7 secole, și care nu degeaba a rămas în istorie cu apelativul de ”Epoca de Aur” (memoria noastră recentă este pe bună dreptate reticentă la astfel de apelative,dar nu tot ce seamănă se poate compara:):):) Cred că cea mai remarcabilă realizare a acestei ”epoci de aur” a fost devenirea Bagdadului  drept Capitala Culturală a Lumii.

Harun al Rashid

Dar cu 1200 de ani în urmă asta nu însemna ca în zilele noastre o distincție efemeră acordată de un juriu, fie el și extrem de riguros și distins, ci  adunarea celor mai luminate minți din cele mai variate domenii ale științei și culturii umane în jurul unui edificiu denumit Casa Înțelepciunii și care de fapt era o imensă bibliotecă în care urmau  să fie traduse în limba Arabă și apoi păstrate, toate manuscrisele tuturor marilor opere ale lumii. Din toate ramurile științelor, cunoscute atunci: medicină, matematici, alchimie, astrologie, fizică, scrise în toate limbile civilizațiilor de atunci: greacă, persană, latină. Acest remarcabil sanctuar ale cărei baze au fost puse în timpul precedentei dinastii, cea a Umaiazilor, a cunoscut înflorirea și împlinirea în Epoca de Aur, în perioada sfertului de secol al domniei lui Harun al-Rașid, favorizat nu doar de apetitul pentru cultură a acestui Calif ( în limba Arabă cuvântul ”calif” are semnificația de reprezentant al lui Allah pe pământ:) ci și de contactul cu civilizația chineză, de la care s-a preluat tehnologia fabricării hârtiei, deschizându-se fecunda epocă de   păstrare a culturii în cărți scrise pe hârtie! Mecenatul califului a strâns în jurul Casei Înțelepciunii (Baiit al Hikma), cei mai importanți înțelepți ai timpului,nu doar arabi,ci mai ales creștini și evrei

 

Arabii și Islamul

O întrebare firească și incitantă este de unde și cum au apărut arabii ăștia, brusc și deodată pe scena istoriei, făcând într-o perioadă de timp uimitor de scurtă o religie quasi universală, sub stindardul căreia au cucerit în câțiva ani un imperiu uriaș, care a rezistat sub diferite configurații politice să determine evenimentele  semnificative ale traseelor puterii din secolul 7 până in secolul 20. Când am crezut că rolul primordial jucat de Islam de-a lungul a 13 secole a luat sfârșit, iată că începutul noului secol, cel de al 21-lea readuce în prim planul evenimentelor politice acest ”fost imperiu” care a rămas totuși prin extraordinara sa capacitate de persuasiune ideologică, un potențial pol de putere al unei lumi în devenire. Dar să revenim la întrebarea incitantă, cum și de unde a apărut ”Islamul” și care a fost cheia uluitorului succes al reușitei sale în plan politic.

Una din cauzele perplexității noastre se explică prin educația istorică precară pe care am dobândit-o în școlile de profil general pe care le-am urmat. De la ”istorie” ceea ce ne-a rămas întipărit în minte și ce a contribuit decisiv la formarea opiniilor noastre ulterioare au fost luptele eroicilor noștri domnitori cu turcii și alte ”lifte păgâne” și năvălirile ”barbarilor” care au distrus luminosul imperiu roman (unul din ”părinții” noștri:) aruncând Europa (un fel de ”patrie”a noastră adoptivă:) în ”întunericul” Evului Mediu. Ne-a scăpat importantul ”moment” al primului mileniu al civilizației socotit de la momentul zero al calendarului reconstruit la Vatican și  atribuit nașterii lui Isus Christos. În primele trei secole de la acest moment cu adevărat Crucial al istoriei omenirii, o mișcare social-religioasă lentă a reușit să parcurgă traseul dificil de la statutul de revelație promovată de 12 ucenici devotați, la cea de religie de stat impusă de cel mai puternic împărat al celui mai puternic imperiu al timpului.

Rpmanii şi perşii

 

Romanii de la Răsărit

Imperiul era cel Roman reunificat după lupte acerbe, iar Împăratul a fost Constantin supranumit cel Mare care a realizat această unificare folosindu-se de cele mai inumane metode de la arderea de viu a femeilor adultere, până la turnarea de plumb topit în gura clevetitorilor. În timpul războiului purtat cu Licinius conducătorul imperiului  (roman) de răsărit a avut viziunea unei cruci uriașe care se profila sub soare și a pus toți soldații lui, care erau peste o sută de mii în acea bătălie, să-și vopsească pe scuturi câte o cruce. A câștigat bătălia și a permis supușilor săi să adopte și să practice liber religia creștină, punând capăt astfel lungului șir de martiri creștini care au fost uciși în cele mai variate chinuri de către autoritățile Romei păgâne. A luat sub oblăduirea  sa împărătească episcopii creștini care funcționau în ”ilegalitate” și a organizat la celebrul conciliu dela Nicea împăcarea diferitelor păreri în legătură cu ”dumnezeitatea” lui Isus. S-a votat acolo pentru ”cosubstanțialitate” adică Tatăl și Fiul sunt la fel de adevărați Dumnezei! După ce și-a instalat capitala în vechiul oraș grecesc Bizantium, căruia i-a încredințat propriul nume, botezând-ul Constantinopol, s-a botezat și el (pe patul de moarte:) devenind primul împărat (care a murit) creștin. Imperiul Bizantin pe care l-a lăsat moștenire era la apogeul extinderii sale, Marea Mediterană devenind un ”lac” al imperiului și creștinismul religia consacrată a statului bizantin, care cuprindea între granițele sale mari țări care mai purtau gloria propriului trecut (Italia,Grecia Africa de Nord,Egipt, Siria,Anatolia). Alături de creștini care deveniseră majoritari şi prin convertiri încurajate  de stat, mai erau mulți ”păgâni” ale căror temple fuseseră din ce în ce mai multe transformate în biserici creștine, mai erau și evrei care trăiau mai ales în orașe. Aproape concomitent cu Bizanțul s-au mai creștinat încă două state Armenia și Etiopia, mult mai mici și politic lipsite de importanța și anvergura Imperiului Bizantin

 

Iran fosta Persie

Singurul imperiu comparabil, dar potrivnic romanilor era cel sassanid (după numele dinastiei conducătore) locuit de Perși care erau adepții lui Zoroastru ”învățătorul” unei religii dualiste, potrivit căreia lumea este locul unei permanente lupte între spirite rele și spirite bune. Acest mare imperiu îngloba, pe lângă teritoriul actualului Iran, și fertila vale a Mesopotamiei udată de Tigru și Eufrat. Războaiele purtate în urmă cu secole între greci și parți ,culminând cu victorioasa expediție a lui Alexandru cel Mare care a și murit în Persia, au continuat prin războaie asemănătoare între imperiul sassanizilor și cel bizantin. Poate avea o semnificație simbolică faptul că secolul 7 a început cu un război hotărâtor pentru soarta lumii, dintre Persia maniheistă (credința dualistă de care am amintit mai sus) și Bizanțul Creștin. După lupte vehemente duse pe teritoriul care acum este (deocamdată:) statul sirian, perșii au cucerit orașele Damasc și Emesa îndreptându-se spre Siria de Sud (Palestina), asediind Ierusalimul în 614.

Evreii din orașul asediat au sprijinit pe sassanizi, căci erau persecutați de autoritățile bizantine și astfel perșii au reușit relativ ușor să ocupe orașul sfânt. După care uitând de ajutorul primit au măcelărit vreo 60.000 de locuitori și au deportat vre-o 35.000 de evrei  în Persia. ( Cu peste 1000 de ani în urmă, regele persan Darius îi eliberase pe evrei din robia babiloniană, permițând întoarcerea lor în Țara Sfântă să reclădească cel de al doilea Templu.Și astăzi mai trăiesc 25.000 de evrei în Persia/Iran, care dorește să șteargă Țara Evreilor de pe harta lumii:) Războiul dintre bizantini și persani a continuat vehement soarta surâzând când unuia când altuia, au mai intervenit și alții de pe margini, cum au fost avarii și slavii dinspre Europa Centrală, turcii din Caucaz, khazarii din Europa de Est, urmărindu-și propriile interese. Dar cei doi combatanți principali au sleit în lupte și până la urmă ca întotdeauna ”când doi se ceartă,al treilea câștigă”, au apărut ca ”din senin” arabii întemeietorii unui nou Imperiu care avea să crească foarte repede, întâi în detrimentul celor doi protagoniști ai lungilor războaie dintre Est și Vest, apoi au  cucerit noi teritorii depășind  cele deținute de aceștia. Peninsula care poartă numele vigurosului popor de la care ni se trage islamul  este în cea mai mare parte un deșert în care viața este prezentă și înfloritoare doar în rarele oaze care au servit totdeauna ca centre de așezare a diferitelor populații și ca popas pentru temerarii care străbăteau pustiurile arareori singuri de cele mai multe ori cu caravane.

Casa Înţelepciunii

 

Poporul deșertului își găsește religia

Arabii vorbeau cu dialecte diferite aceeași limbă ceea ce, desigur, constituia un element puternic de legătură interumană, facilitând comunicarea  și creând importante punți de legătură. Temelia socială era familia și conlocuirea generațiilor dădea putere și capacitate de acțiune familiei care era și celula semnificativă a tribului. Triburile conduse de câte un Șeic reprezentau  mai ales o legătură morală decât un element de organizare administrativă. Șeful tribului era autoritatea supremă recunoscută de familiile aparținătoare tribului. Triburile ”sedentare” se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor (mai ales capre) erau așezate în apropierea oazelor și numărul membrilor unui trib era de ordinul zecilor de mii,deci potrivite pentru lupte sau chiar războaie intertribale. Triburile nomade se ocupau în special de comerț sau transport de mărfuri sau persoane cu caravane de cămile, dar și cu păstoritul caprelor sau cu vânătoarea. Ei au fost și într-un fel au rămas Beduinii. Rolul lor în răspândirea noii religii îmbrățișate de Arabi și apoi în cucerirea de teritorii noi cu” supuși” numeroși a fost hotărâtoare. Beduinul este omul deșertului și filozofia lui este simplă și clară: ”Eu împotriva fratelui meu, Fratele meu și cu mine împotriva verilor noștri, Verii noștri și cu mine împotriva străinilor” Valoarea fundamentală este ”onoarea” și calea salvgardării ei este ”răzbunarea” Răzbunarea este un proces fără finalitate căci” ultima” răzbunare rămâne întotdeauna nerăzbunată. (Răzbunarea urmând:) Dar sentimentul onoarei înseamnă și loialitate și ambele sunt valori de neprețuit atunci când este vorba de a lupta pentru realizarea unui țel.

Mare Preot sau Președinte?

Acest țel a fost formulat pentru triburile Arabe de Mahomed,despre care se spune că ar fi primit un mesaj dela Dumnezeu, prin intermediul arhanghelului Gabriel. Esența mesajului era că Dumnezeu (Allah) l-a ales pe el (Mahomed) drept ultimul său Profet (ultimul din șirul marilor profeți ai aceluiaș Unic Dumnezeu, adică după Abraham, Noe, Moise și Isus) cu alte cuvinte el (Mahomed) a primit ultima revelație Divină, deci Adevărul care nu va mai putea fi schimbat și căruia trebuie toți să i se supună .Textele care relevă acest Adevăr, i-au fost dictate  de Allah nemijlocit lui (sau prin tălmăcirea arhanghelului Gabriel) iar el le-a memorat și le-a transmis discipolilor. Din aceste însemnări  devenite  ”sure” s-a constituit Coranul, cartea sfântă a musulmanilor. La prima vedere  Coranul pare a fi expresia revenirii la ” adevărata credință” într-un singur și Unic Dumnezeu după 2000 de ani de ”erezie iudaică” (vițelul de aur și alte ”păcate”) după 6 secole de ”erezie creștină” măcinată de interminabile dezbateri și controverseprivind ”unicitatea divină”. Dar esențiala diferență din punct de vedere al impactului social între cele trei religii care se afirmă monoteiste este (după umila mea părere) că evreu trebuie să te naști, creștin trebuie să fii  botezat, pe când să devii musulman ajunge să te declari. Celebrul credo islamic ”Nu este alt Dumnezeu decât Allah ! Mohamed e trimisul Lui” rostit din convingere sau sub amenințare a fost ”arma secretă” (se numește ”Shahada” în limba arabă ) care a cucerit pentru Islam într-un ritm alert un număr impresionant de adepți care este și astăzi în continuă creștere. Formula aparent simplă de acceptare a calității de Profet  lui Mohamed implică și recunoașterea  Coranului ca lege imuabilă de origine Divină căreia trebuie să i te supui. Pentru ca supunerea să fie certă islamul a impus din start comasarea celor două puteri cea laică și cea religioasă în persoana Calif-ului. Cum ar veni nu separația Puterilor în Stat, ci Unificarea puterilor, deoarece Calif-ul întrunește toate puterile laice: legislativă, executive și de justiție:) plus cele religioase, fiind în calitate de urmaș al lui Mahomed reprezentantul lui Allah pe pământ. Nu degeaba după moartea lui Mohamed a început lupta pentru succesiunea la șefia supremă. Primul Calif a fost Abu-Bakr (socrul Profetului). Ca o picanterie ”inocentă” vă reamintesc că numele primului calif al noului Califat (ISIS) este Abu Bakr (al Baghdadi:) Au urmat doi califi care au fost aleși prin consens de un grup de electori: Omar (cel care a construit moscheea de pe Muntele Templului la Ierusalim) și Osman, primul care a înțeles că organizarea tribală,nu  e potrivită pentru administrarea eficientă a teritoriilor din ce în ce mai întinse,încercând să formeze un fel de ”guvernorate” și o administrație centrală puternică. Dar nu a apucat să-și aplice ideile  căci a fost ucis de cei pe care voia să-i organizeze:). Al 4-lea calif  Ali ibn-Talib  a fost singura rudă în viață a Profetului  (îi era văr și ginere ) deci nu avea nevoie să fie ales susțineau unii care s-au constituit într-o sectă aparte și se numesc șiiți în opoziție cu cei care au rămas adepții alegerii, care sunt suniții și constituie majoritatea musulmanilor. Între ei nu a fost, nu este și se pare că nici nu va fi înțelegere. După cum e foarte greu de imaginat cum va funcționa înțelegerea în relația cu democrațiile liberale care și-au deschis inimile și brațele pentru a primi în mijlocul lor (deocamdată se pare că fără discernământ:) milioane de musulmani, în majoritate (pentru moment cel puțin) arabi.    Există o diferență netă între percepția islamică și cea a societăților  europene bazate pe ”cultul” libertății aproape neîngrădite. Chiar socotind ambele ”părți” de bună credință, dar fidele propriilor valori, este aproape imposibil să se evite stări conflictuale. Lumi paralele pot coexista pașnic, lumi” amestecate …mai greu. Sperând că o nouă civilizație se va naște din ”combinarea” celor două ”vechi”, după un fel de model american, înseamnă să ne amăgim gratuit, nici locul, nici timpul nu sunt potrivite. Europa secolului 21 nu seamănă deloc cu America secolului 19. Nu doar imigranții creează problema, ci mai ales Europa care ar trebui să fie pregătită și  în stare să-i primească

Visul devenit coşmar

 

De ce și cui?

De ce am scris aceste rânduri și cui se adresează ele? Am scris în săptămâna dintre Roș-Hașana (Anul Nou evreiesc) și Iom Kipur (Ziua Ispășirii) când trebuie să rememorezi întâmplările anului. Întâmplarea care amenință Europa anului 2016/5775 este pe cât de neașteptată pe atât de periculoasă și amenințătoare. Deci mi-am îndeplinit de anul nou  o mițva (o obligație). Am scris pentru toți acei prieteni sau necunoscuți care nu și-au format o părere proprie în această poveste tristă cu migranții. Se spun prea multe lucruri contradictorii și nefondate. Migranții care vin din Orientul Mijlociu nu sunt nici atât de mizeri, nici atât de înapoiați, cum ni-i prezintă seară de seară, formatorii de opinie. Sunt pur și simplu oameni care au probleme de viață căci dacă nu ar avea nu ar pleca aiurea să ”invadeze ” Europa.

Au în spatele lor o istoriei cu momente mărețe și cu momente sângeroase de care le e rușine poate să amintească. Dar care ”istorie ” n-are? Doar epocile diferă. Acestă problemă a migrației spre Europa este și una politică și una demografică (să nu mai vorbesc de cele sociale, dezvoltare, educație, mediu etc,etc.) Cred că nu strică să scriem și să povestim despre ele, parcă am trăi cele ”O mie și una de nopți”…

 

Tiberiu Roth,22 septembrie 2015

One Comment

  • CORNELIU MANDAL commented on September 27, 2015 Reply

    CORECT.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *