Prăjituri? Zâmbiṭi vă rog!

La vârsta de 20 de ani, am avut 68 de kilograme. 35 de ani mai târziu s-au mai adăugat încă 25 de kilograme, deci 92. Aşa o diferenţă, evident este foarte vizibilă, mai ales dacă e observată spontan, fără nici o continuitate, ca într-o revedere cu cineva cu care nu te-ai văzut de decenii. Aşa s-a întâmplat, că la apogeul meu gravitaţional mă aflam într-o delegaţie de servici în Germania, la Frankfurt, şi am avut un sfârşit de săptămână liber. Am hotărât să iau o pauză de la colegii de afaceri şi de la discuţii forţate pe teme asociate cu lucrul,  ca să fac o seară “socială” şi să mă întâlnesc cu prieteni adevăraţi, cu care pot să mă relaxez, amuz sau cu puţin noroc, ambele.

Am început să răsfoiesc carneţelul meu cu numere de telefon, pe care-l preferam surselor digitale, şi iată mi-a sărit în ochi un nume drag, anume unul Mihai G.  El era pe vremea sa un artist grafic foarte talentat şi a devenit un tânăr arhitect promiţător deja în România.  Adresa indica că el locuia lângă Frankfurt, şi e posibil ca numărul lui de telefon să-l fi primit de la părinţii mei care erau buni prieteni cu părinţii lui Mihai G.

Instantaneu, mi s-a reîmprospătat memoria, şi cu ochii minţii, îl vedeam şi atunci pe acest tânăr înalt, cu privire inteligentă, cu trăsături fine de intelectual, cu maniere rafinate şi umor bun în conversaţie, asociat cu un râs controlat, mai degrabă un zâmbet.

L-am sunat de la hotel şi spre satisfacţia mea nu numai că era acasă şi mi-a răspuns, dar a ştiut imediat cine eram eu, deşi nici nu ne văzusem sau vorbisem de 35 de ani. După câteva schimburi de cuvinte de curtoazie, Mihai mi-a propus să ne întâlnim încă în acea seară şi să petrecem ceva timp împreună.

Nici că s-ar fi putut să fie mai potrivit. Ne-am dat reciproc o ora jumate, timp suficient pentru mine să mă pregătesc pentru o ieşire, şi pentru el să facă acelaşi lucru şi să şi ajungă la hotelul meu.

Ne-am întâlnit în holul elegant al hotelului unde am stat şi după un efort scurt de întinderea gâtului şi priviri cu ochii mijiṭi printre musafirii hotelului, ne-am recunoscut uşor, aproape instinctiv şi ne-am îmbrăţişat.  Nici nu era prea greu, pentru că amândoi am fost punctuali şi el a fost primul să zică “bună George”, într-o rază destul de mică pentru şansa de-a fi fost şi un alt “George” pe acolo.  Eu am răspuns cu “ce plăcere mi-ai făcut Mihai că ai putut să vii”.

După încă câteva strângeri călduroase de mână, eu am insistat să avem o cafeluṭă la barul hotelului, să ne mai “încălzim” înainte de a merge în maşină, probabil undeva la cină.

Un barman înalt şi elegant, cu o mustaţă roşcată şi păr rar, pieptănat cu grijă peste chelie, ne-a adus două cafeluṭe turceşti, cu o mini-tabletă de ciocolată plasată pe muchie şi sprijinită de ceaşca de porţelan fin. Măsuţa era rotundă şi mică, aşa că şedeam prea aproape unul de altul, cum s-ar numi în America de Nord “în interiorul spaţiului personal” dar pentru foşti carpato-balcanici şi prieteni, asta era în regulă. Instinctiv, amândoi ne-am înclinat în spate, ca să ne vedem, paradoxal, mai bine.

Deşi am început conversaţia imediat, uşor şi natural, privirea ne era în mod clar ocupată cu o examinare reciprocă. Manierele bune ne-au menţinut însă un zâmbet constant, reflectând bucuria revederii şi acceptarea reciprocă. Gândul că poate şi Mihai făcea acelaşi lucru ca şi mine, adică mă evalua ca să determine “pagubele” estetice ale îmbătrânirii pe faţa mea, mi s-a părut hazliu, şi m-a ajutat să-mi menţin zâmbetul. Nimeni nu te întreabă “de ce zâmbeşti?”, ci doar “de ce eşti încruntat ?” sau “morocănos”, aşa că cu o faţă zâmbitoare, întotdeuna ieşi în câştig.  Spre norocul meu, am făcut  “inventarul” destul de repede, şi cam când am început să mă jenez de această activitate nedemnă dar tipic umană, am şi terminat studiul.

Am apucat să pun la “dosarul” meu de reactualizare rezultatele observaṭiei:  cearcăne şi pungi la ochi,  păr nazal vizibil, ochelari destul de groşi, câteva pete rozacee pe faţă şi nas, lucrări dentare masive, un început de scolioză în postura… şi de abia atunci am înṭeles că şi Mihai putea face acelaşi lucru cu mine şi asta mi se părea total inacceptabil din cauza lipsei totale de importanţă a  acestui “studiu” pentru amîndoi. Cea mai bună strategie era să abandonăm examinarea vizuală şi să continuăm conversaṭia. Astfel am mai vorbit de delegaţia mea de servici în Germania, cu ceva detalii legate de munca mea, apoi el m-a pus la curent cu situaţia lui profesională, cea de familie şi câteva aspecte politice locale, demne de ştiut, dar mai ales demne de criticat.

După vreo jumate de oră Mihai s-a sculat brusc şi a zis: “Hai să mergem, te duc la un restaurant iugoslav, nemaipomenit”.  Eu deja aveam o alternativă pentru unde l-aş fi invitat eu, dar cum Mihai a luat o poziţie fermă de “gazdă” eu m-am conformat ca “musafir”, şi aşa a rămas.

În maşină n-am prea vorbit. Mihai se concentra la condus şi traficul era destul aglomerat, dar în 20 de minute am ajuns la destinaţie. Restaurantul iugoslav se numea “Dalmacija” şi arăta destul de simplu din afară, dar era un restaurant de familie, unde mâncarea era excepţională. Proprietarul părea să-l cunoască pe Mihai că imediat l-a întâmpinat cu braţele deschise şi ne-a aşezat la o masă mare, de patru persoane, cu vedere spre un mic podium cu o cântăreaţă de muzică populară în costum naţional dalmaţian care era în pauză şi consuma un ţap de bere.

Atmosfera în restaurant era foarte plăcută, cu arome intense de bunătăţi de tot felul. Ospătari dinamici veneau la mese cu paşi mari, ṭinând cu ambele mâini farfurii imense cu porţii, gargantualeşti, servite cu o dexteritate profesională. Se putea observa pe feţele radiante ale clienţilor de la mesele învecinate, bucuria de anticipaţie a hedonismului culinar care urma.

La un moment dat a sosit un client, o matahală de bărbat cu o mustaţă groasă, o ceafă lată şi gât scurt, cu o burtă imensă ce se revărsa peste cureaua mult prea subţire şi alunecată sub nivelul şoldurilor. Evident, era aşteptat la una din mese, de la care s-a ridicat un bărbat înalt, de proporţii normale, care s-a dus să-l întâmpine. Dacă nu cunoaşteam obiceiul balcanic, primitiv şi rural la care am fost martor, poate că m-aş fi mirat, dar ceea ce am văzut era conform acestei tradiţii. Omul burtos, cu un rânjet larg pe faṭă l-a îmbrăţişat pe prietenul care a venit să-l întâmpine, după care imediat şi-a înfipt adânc degetul arătător în burta omului mai slab. Interpretarea balcanică a acestui gest acoperă o gamă largă de mesaje, cum ar fi: “măi da bine te mai hrăneşte nevasta”, sau “te-ai îngrăşat ca porcul”, sau “burta ta e mai mare decât burta mea”, sau “nu te mai ţine ţanţoş, că ai ajuns şi tu gras ca mine”…Ccam aşa. E de “bonton” ca “victima” să râdă şi să pretindă că asta e amuzant. Noul sosit s-a aşezat la masă cu prietenii, care deja consumaseră multă tărie de “Slivoviţă”, aveau o mulţime de sticle de vin pe masă, unele deja goale şi au comandat încă câteva pentru a facilita tranziţia de la băutul la masă, la băutul sub masă.

Cam atunci cântareaţa a terminat berea şi s-a întors pe scenă, să mai cânte. Părea destul de în vârstă  şi nu se mişca prea graţios, dar avea o voce foarte bună, şi mulţi clienţi cântau şi ei cu ea.

Proprietarul restaurantului a venit personal la masa noastră şi eu am profitat de ocazie să fac ceva conversaţie cu el, ştiind că o punte lingvistică poate schimba o conversaţie politicoasă într-una prietenoasă, şi asta poate ajuta la calitatea serviciului şi a meniului.

Mihai părea să vrea să comande tot ce a recomandat şi lăudat proprietarul, şi a trebuit să-i amintesc că cel puţin eu, am venit acolo pentru o cină, nu pentru o noapte de Revelion sau o nuntă italiană.

Fapt e că Mihai m-a convins să degust “cevapcici” (cei mai buni din Frankfurt), două păhărele de Slivoviţă  ( preparată de casă de proprietari, fără egal în lume ), Ciorbă de peşte (Riblja Juha, cea mai bună din Germania), Friptură mixtă (Mjesano Meso, cea mai bună din Europa), salată mixtă (specialitatea casei), pâine germană (Njemacki Kruh, cea mai sănătoasă şi gustoasă din lume), vin roşu dalmaţian Dingac ( cel mai bun din Croaţia), cafea turcească Frank (cea mai bună din univers). Deşi felurile servite nu s-au suprapus, ospătarul nu prea ne-a lăsat multă pauză între feluri, aşa că am atins un nivel de saturare al stomacului, care în general îţi poate cauza apoplexie, opri respiraţia, sau rupe cureaua de la pantaloni, dacă mai poţi respira.

Pe scurt, pur şi simplu nu mă mai puteam uita la mâncare aşa că am început să-mi sucesc gâtul în direcţia opusă mâncării şi am făcut eforturi modeste de respiraţie parţială.

Cam atunci, Mihai mi s-a adresat cu o întrebare pe cât de firească şi logică, pe atît de neaşteptată şi nedorită.

A zis : “George, pot să-ţi mai ofer un desert?”.  La care stupefiat, am răspuns: ” Mihai, arăt eu ca unu’ care are nevoie de un desert?” La care Mihai:

“Nu, dar arăţi ca unu’ care de obicei are un desert” !

Următoarele 10 minute le-am petrecut prăvălindu-mă de râs în hohote convulsive, şi asta mi-a fost salvarea pentru că mi-a stimulat puṭin digestia şi m-a ajutat să supravieţuiesc acea seară memorabilă.  În plus, ca un premiu special, cu această ocazie, am aflat şi cum mă vedea Mihai.

“Prăjituri? Zîmbiţi, vă rog!”

George Kun

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *