Vizită prelungită la Iași 2017-2018

În ultimii 10 ani am petrecut iarna la Iași împreună cu sora mea. Motivul a fost de fiecare dată același: spaima de frig, apartamentul meu fiind foarte rece. Chiar și în această iarnă blândă, frigul a fost cauza principală a acestui sejur mai prelungit ca de obicei. Acest oraș al tinereții mele, al primilor ani de studii la medicină, locul unde au trăit părinții și și-au găsit locul de veci, are o deosebită semnificație pentru mine. Faptul că la Iași locuiește sora mea și familia ei, îmi dă impresia unui „acasă” în a cărui căutare sunt și acum la bătrânețe. De aceea pot sta la Iași multă vreme cu plăcere. Dar și numai drumul, pe care-l prefer cu trenul, îmi face o deosebită plăcere, deși acum durează 7 ore față de 5 ore, cum era altă dată. Cunosc toate stațiile unde oprește trenul și mă bucur să le revăd, deși cele mai multe, dacă le vezi seara, sunt foarte prost luminate, par părăsite, cu foarte puțini călători care urcă sau coboară. Să nu mai vorbesc de tristețea haltelor de tren și a cantoanelor dispărute, acum devastate, din care au rămas numai câte ceva din cărămizile care nu s-au putut fura. Chiar nu știu cine mai controlează terasamentul și șinele între stații, ceea ce făceau altădată cantonierii. Probabil că acestă funcție a fost desființată. Vagoanele de tren însă sunt mai elegante și spre surpriza mea au fost încălzite și relativ curate.

Orașul în sine, fără studenți, este molcom, liniștit și-și păstrează cu pasiune patina anilor pe care încearcă să se grefeze noul. Cele șapte coline, pe care de obicei le vizitez, străjuiesc orașul și-i oferă unicitate în România. Din păcate, deși această iarnă a fost ca o primăvară, nu le-am vizitat ca altădată, dar le-am revăzut în amintiri. Oricum însă, ele au devenit locul predilect al vilelor noi în care locuiesc tineri care fac imposibilul să aibă o casă pe pământ și o mașină care să-i ducă la locul unde muncesc. Și numărul vilelor crește văzând cu ochii chiar în străduțele centrale și cele marginale ale orașului, schimbând prin oarecare uniformitate a construcției și a culorilor patina proprie a orașului. Dar trebuie să te pricepi bine ca să conduci o mașină la Iași, deoarece străzile sunt înguste, foarte multe în pantă și ambele trotuare ocupate dovedesc că orașul e invadat de pasiunea generală după viteză, la fel ca peste tot. Sunt și multe alte  locuri pe care le vizitez de fiecare dată, din goana mașinii și mai puțin pe jos, locuri care au rămas frumoase și acum: centrul dominat de statuia lui Alexandru Ioan Cuza, de multe ori ornat la vârf de câte un porumbel, bulevardul Ștefan cel Mare, zonă pietonală pe care  am văzut-o împodobită ca o mireasă chiar în seara sosirii mele în preajma Crăciunului, Biserica Trei Ierarchi, parcă mai  frumoasă ca altă dată, Copoul cu Universitatea și clădirile vechi împrospătate, ca fațade, grădina Copou centrată pe Eminescu cu amintirile mele din studenție, grădina botanică deosebit de frumoasă și bogată, deși nu poate concura cu cea din Cluj, mi-e foarte dragă, ca și Agronomia, situată deja puțin în afara orașului. Dar tot în centru revăd de fiecare dată Teatrul Vasile Alecsandri, unde i-am ascultat cântând, cred că în 1946, pe Enescu și Oistrach în dublul concert de Bach și am văzut atâtea spectacole de teatru deosebite. Din păcate, acum nu am mai regăsit ca în anii trecuți bustul lui Goldfaden, întemeietorul primului Teatru Evreiesc profesionist care-și avea locul lângă teatru – acum numele îi e amintit numai o plachetă metalică. Am revăzut cu nostalgie locul cantinei din Sărărie unde am mâncat în primii trei ani de studenție, când mai trecea tramvaiul pe dealul pe care acum nu-l mai pot urca decât cu mașina. Sunt atâtea cartiere încă frumoase și pline de amintiri, încât mi-e imposibil să le enumăr. Dar și cele mai modeste, ca de exemplu cartierul Tătărași, unde locuiește sora mea, are farmecul său și numai prin faptul că-l cunosc și mi se pare că recunosc și pe oamenii pe care nu i-am văzut niciodată. Aceasta este dovada că iubesc acest oraș și ca de fiecare dată revăd clădirea Comunității Evreilor, Sinagoga Merarilor, Sinagoga Mare atât de veche, refăcută recent, încă neintrată în funcție. Admir străduința conducerii Comunității evreilor de a menține cât de cât o viață evreiască într-un oraș în care la un moment dat aproape 50% din populație erau evrei. Acum sunt sub 300 și majoritatea bătrâni și neputincioși. Muzeul evreiesc urma să se deschidă pe locul chesturii, acolo unde în pogromul din 1941 au fost omorâți atât de mulți oameni înainte de a-i urca în trenurile morții – dar am fost neplăcut surprinsă când am aflat că i s-a găsit o altă locație. Cred că astfel va scădea mult impactul emoțional și va fi numai „o sarcină îndeplinită”.

Sinagoga din Târgu Cucu

Prin comparație am toată stima pentru cei din Cluj și Ardeal în general, care reușesc să facă mai mult, poate și mai bine pentru păstrarea memoriei evreilor din orașele lor decât în altă parte.

Cum mi-am petrecut timpul în această „vacanță”? De fapt am făcut același lucru ca și la București, cu un orar aproape similar, dar cu avantajul de a nu fi singură. Prezența unei persoane dragi, sora mea, ne-a făcut să vorbim ore întregi despre părinți și bunici, despre amănunte nesemnificative, aproape uitate, dar faptul că ne completăm una pe cealaltă era atât de interesant, încât aș recomanda bătrânilor care au o posibilitate de a locui cu rude apropiate, să o facă. Eu aștept cu nerăbdare primăvara, când sora mea va veni la mine la București ca să reînnodăm firul întrerupt al amintirilor noastre. O mulțime de fotografii expuse la vedere, majoritatea în sepia, ale celor plecați dintre noi m-au făcut să revăd, mai des decât la București, vremurile trecute. În rest, calculatorul, televizorul, vizite ale prietenilor, telefoanele cu ai mei din București, două prânzuri luate la restaurant împreună cu cei dragi, toate au contribuit să treacă plăcut un timp atât de lung.

La taifas între surori: Silvia Hoişie şi Mirjam Bercovici

Spre deosebire de altă dată, am evitat discuțiile în contradictoriu, așa cum se mai întâmplă în viața de fiecare zi, deși nu pot spune că noi, cele două surori care fizic semănăm atât de bine, nu avem totuși gusturi și păreri diferite în multe privințe. Din păcate și în acest an, la fel ca și în anul trecut, am pierdut câte o  prietenă în timpul absenței mele din București și am și acum sentimentul că am lipsit insuficient de motivat de la aceste nefericite evenimente.

Apariția de fiecare dată a revistei Baabel a constituit un moment plăcut de respiro pentru a mă dezlipi de cărțile pe care mi-am propus să le citesc și astfel am început să-i cunosc mai bine pe baabelieni, cel puțin așa mi se pare acum. Nu m-am lansat în ultimele discuții apărute pe marginea unor teme interesante și pentru că nu mă pricep și pentru că mi s-au părut uneori sterile.

Și iată-mă ajunsă la București, exact în seara în care a început aici viscolul  și frigul cel mare, cu impresia că a început „sfârșitul lumii”. Spre deosebire de alți ani, readaptarea la propria mea casă a durat aproape două săptămâni și numai după ce vremea s-a îmbunătățit mi-am revenit la așa zisul meu „normal” de om foarte bătrân. Dar din fericire după întoarcere a venit ziua de 1 Martie și am primit și dat cu bucurie mărțișoare și apoi 8 Martie când florile adevărate și cele telefonate mi-au umplut existența.

Oricum pentru bătrâni orice schimbare în sensul plecării din locul obișnuit este o traumă, chiar dacă revii la propria ta casă și acum mi-e din nou dor de Iași. Și cu această lecție învățată, dacă va mai fi cazul și voi fi în putere, nu știu dacă voi mai încerca încă o dată să plec la mai bine, așa cum mi-e la Iași și apoi să regret că nu mai sunt acolo.

În ciuda acestor afirmații pesimiste, sper totuși să mai revăd Iașul meu, cu bune și cu rele și n-o să-mi pară niciodată rău că readaptarea va fi un efort pentru mine.

Mirjam Bercovici

6 Comments

  • Roza Arsene Brumfeld commented on April 4, 2018 Reply

    FELICITARI! MI A PLACUTMULT ARTCOLUL TAU!

  • Goldenberg Clara commented on March 31, 2018 Reply

    Articol forte interesant.Ma intereseaza cum pot procura cratea Doamnei doctor Bercovici despre Transnistria Va multumesc.

  • Andrea Ghiţă commented on March 23, 2018 Reply

    Ori de câte ori citesc articolele doamnei Mirjam Bercovici, orice subiect ar avea, îmi dau lacrimile…Mă impresionează profund stilul ei sincer şi direct şi tot ceea ce se întrezăreşte dincolo de cuvinte.

  • klein ivan commented on March 23, 2018 Reply

    Mai mult decît ” viu ” pentru mine .Gen de articol, prețuit de mine , în care talentul autorului deschide larg o ușă spre întîmplări în care cititorul se regăsește pe el însuși ( sau pe cineva din familia sa ) , căci a trecut prin ele sau putea să treacă dacă ar fi fost prezent în locul și timpul respectiv .

  • Nicole Sima commented on March 23, 2018 Reply

    Dacă cunosti bine Iasii, articolul îți trezeste nostalgie. Dacă nu ai fost acolo, cu siguranță vei fi tentat s-o faci, văzând câte a oferit și oferă acest minunat oraș. Dacă nu o cunoști pe autoare, afli destul de multe din aceasta confesiune. Dacă o cunoști, așa cum o cunosc și iubesc eu, îi urezi să își continue plăcutele escapade cu trenul (chiar dacă durează 7 ore) și să aibă parte în continuare de compania surorii sale și de toți cei dragi din Iași.

  • Moshe Yassur commented on March 22, 2018 Reply

    Si eu sunt iesean si impartasesc cu totul simtamintele nostalgice din articolul dumneavoastra foarte frumos si plin de duiosie. Eu nu am avut norocul sa studiez la universitatea din Iasi. Am absolvit o alta experienta in copilarie. Pogromul infam din Iunie 1941, dar m-am intors la Iasi in 2003 unde am lucrat la teatrul National. Din pacate m-am confruntat cu acelasi antisemitism care inca mai mocneste in aces oras plin de farmec si miros de tei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *